Arte

articolul anterior

Managementul ca pedeapsă

0
24 May 2020 12:33:43
Călin Stegerean

Dacă judecăm după numărul de revizuiri ale legii care reglementează managementul instituţiilor de cultură am putea crede că domeniul este unul de cea mai mare importanţă în România.

Procesul a început în anul 2005 şi a continuat în 2008 cu ordonanţe de urgenţă, semn, nu-i aşa, că situaţia trebuia reglementată degrabă. Totul, pentru bunul mers al instituţiilor de cultură care, gândesc probabil cei care în anii respectivi mergeau la grădiniţă, or fi fost într-o jalnică situaţie.

În general, într-adevăr, într-o jalnică situaţie se află aceste instituţii dar nu din pricina managementului ci din cauza lipsei de interes chiar a celor care votează legile din România. Spre exemplu, procentul din PIB alocat culturii de Parlament a început cu zero în ultimii 30 de ani, făcându-l pe ministrul culturii Paleologu să afirme în anul 2009 că bugetul este „jalnic şi lamentabil”. Chiar şi aşa, acest buget asigura doar cheltuielile de funcţionare minimă a instituţiilor, capitolul dedicat investiţiilor, adică cele pentru dezvoltare, fiind mai întotdeauna zero. Cu excepţiile în care puterea politică a fost interesată să direcţioneze resurse financiare, şi exemplele sunt anemice, managerii au avut de înfruntat dacă nu ostilitatea măcar indiferenţa autorităţilor conducătoare. 

De la început însă şi până la ultima revizuire această lege a avut în vedere pe de o parte reglementarea accesului la funcţia de manager într-o instituţie de cultură în funcţie de un interes sau altul, pe de altă parte perfecţionarea „instrumentarului” de control al acestora. În afara unor prevederi care uşor intră în categoria bla-bla, nimic din ceea ce s-a reglementat şi răs-reglementat nu are legătură cu dezvoltarea şi prosperitatea acestor instituţii.

Per ansamblu, viziunea care a stat la generarea multiplelor documente este una simplistă, care pune, aparent, în centru, liderul văzut ca factorul providenţial căruia i se cere o viziune şi o acţiune care să aducă dezvoltare instituţiei dar căruia nu i se garantează şi mijloacele pentru realizarea ei. Dimpotrivă, o serie de prevederi contradictorii îi vin ca o cămaşă a lui Nessus care-l otrăveşte pe purtătorul ei.

Spre exemplu, managerului i se cere un proiect de management care poate ajunge să fie blocat de consiliul de administraţie în instituţiile în care acesta are rol deliberativ. Apoi, acest consiliu de administraţie este format din angajaţi ai instituţiei, care decid ulterior ce e bine şi ce e rău, nu pentru instituţie ci pentru ei înşişi. Cât pot fi de obiective şi în favoarea dezvoltării instituţiei, spre exemplu, deciziile de atingere a unor obiective care implică angajarea cu intensitate a muncii, relaţionată cu factorul timp? Oricum, în aceste condiţii planul de management rămâne o simplă formalitate.

O prevedere salutară inclusă într-o formă anterioară de reformare a OUG 189 care permitea managerului să fie asistat de un consiliu de experţi nu a mai ajuns să fie inclusă în forma finală a documentului. Se respingea astfel una dintre practicile care adună persoane în rezonanţă şi nu disonanţă cu managerul (cum se întâmplă nu de puţine ori) în actul managerial. De altfel, în toate documentele elaborate, lipseşte o prevedere esenţială care ar contribui la întărirea poziţie managerului în colectivul pe care-l conduce, respectiv declararea sprijinului autorităţii în îndeplinirea programului managerial. În acelaşi sistem cu rădăcini în levantinismul nostru, autoritatea politico-administrativă sprijină mai degrabă practica delaţiunii şi reclamaţiei, care minează atât relaţia managerului cu colectivul pe care-l conduce cât şi cu autoritatea. 

Un alt aspect care conduce la debilizarea instituţiilor şi, de ce nu, complexarea managerilor, este o contradicţie între tipul de studii, doar culturale, solicitate şi competenţa implicită care i se pretinde managerului în probleme financiar-economice. Spre exemplu, „previziunea evoluţiei economico-financiare a instituţiei publice de cultură, cu o estimare a resurselor financiare ce ar trebui alocate de către autoritate, precum şi a veniturilor instituţiei ce pot fi atrase din alte surse” (OUG 68/2013) care i se cer managerului când candidează şi apoi responsabilitatea pentru întreaga situaţie financiar-economică a instituţiei atunci când ajunge să o conducă. Ori în îndeplinirea acestei ultime obligaţii are în cel mai bun caz sprijinul contabilului şef al instituţiei deoarece cursurile de management obligatoriu la Institutul Naţional pentru Formare Culturală al Ministerului Culturii nu livrează cunoştinţe, măcar minimale, care să privească zona economico-financiară.

Ori aici, în zona în care banii contează, filosofia naţională a contabilităţii este una a prudenţei şi non acţiunii, şi, de aceea, din aceeaşi nevinovată ignoranţă, decizii care ar putea fi benefice instituţiei sunt abandonate.

Apoi, managerul este evaluat anual într-un sistem bun de o cauză cu mai mare relevanţă pentru binele colectiv sau pentru resursele financiare angajate. Spre exemplu, n-am auzit de evaluări ale celor care conduc construcţia de autostrăzi, transporturile feroviare sau care gestionează fonduri silvice. Deşi situaţiile financiar-contabile merg lunar către autoritate, la fel ca şi calendarul programului cultural minimal, fiind lesne sezisabil orice derapaj, mandatul managerului stă sub o „sabie” care-i poate schimba imprevizibil destinul. E mai degrabă, aşa cum întreg documentul a fost conceput, o arătare continuă a „pisicii” managerului căruia i se transmite, astfel, că trebuie să fie suficient de obedient pentru ca poziţia sa să fie păstrată. Spectrul unei evaluări nefavorabile face din manager dacă nu o persoană timorată în relaţia cu „autoritatea”, măcar una mereu cu ochii la umorile acesteia.

Felul în care modificările succesive au reflectat interese politice şi nu au vizat o anumită optimizare a condiţiei managerului şi a performanţelor instituţiei se poate vedea şi din parcursul recentei modificări a legii. Astfel, prevederea legată de limitarea perioadei de management la două mandate a fost amendată de Comisia de cultură a Senatului României care a introdus în joc din nou factorul politic, respectiv autoritatea, care poate decide doar în anumite cazuri prelungirea perioadei de management.

Procesul de reformare al societăţii, atât de clamat după aderarea la UE, este blocat în România printre altele de excesiva prudenţă în relaţia cu sindicatele. Cu efecte negative în toate domeniile, aceasta minează şi autoritatea managerilor din sistemul cultural care se văd nevoiţi să recurgă la strategii care să nu producă valuri de natură sindicală. Asta deoarece autorităţile nu-şi doresc, în fond, decât să aibă linişte în instituţiile subordonate iar conţinutul inovator cu care unii managerii şi-au garnisit proiectul de management rămâne de cele mai multe ori doar la nivel teoretic.

Aspectul de mai sus s-a manifestat recent în Senat când la dezbaterea proiectului de modificare a OUG 189/2008 au participat doar reprezentanţi ai unor organizaţii sindicale iar amendamentele propuse de Reţeaua Naţională a Muzeelor sau cea a Asociaţiei Managerilor de Muzee nu au fost luate în considerare.

Nu aceeaşi viziune sindicalistă se aplică în situaţia managerilor care, la încetarea mandatului la propusa limită de zece ani se văd în situaţia de a-şi procura o slujbă pe măsura competenţelor. Ori pentru majoritatea, aflaţi dincolo de jumătatea vieţii profesionale active, acest lucru reprezintă o mare dificultate. Dacă luăm în considerare resursele personale şi de timp puse în joc în exercitarea funcţiei de manager, precum şi beneficiile pentru societate pe care o instituţie de cultură le produce, vom avea tabloul unei injustiţii pentru care legiuitorii nu au nici o propunere compensatorie.

Un alt aspect pe care şi recenta propunere de modificare legislativă îl ignoră este legat de performanţa instituţiilor, mereu ignorată, în favoarea persoanelor agreate de puterea politică. Aici vorbim de perpetuarea conducerilor interimare, reglementată dar ignorată sistematic în lipsa unor măsuri coercitive îndreptate împotriva celor care nu respectă prevederile legii.

Acelaşi lucru este valabil şi în cazul evaluărilor abuzive care conduc la procese câştigate de managerii reclamanţi dar a căror consecinţe nu privesc pe cei care au determinat situaţia respectivă. Salariile retroactive şi alte cheltuieli de judecată sunt plătite, ca şi despăgubirile ordonate de CEDO, spre exemplu, nu de cei în cauză ci de statul român.

Desigur, enumerarea problemelor specifice nu se opreşte aici, dar continuarea, inclusiv cu exemplele care să probeze cele afirmate ar face obiectul unui volum de informaţii inadecvate cu specificul paginii în care sunt publicate. Ofer, în schimb, un argument că cele spuse mai sus se pot bucura de întreaga credibilitate citând un fragment din expunerea de motive din preambulul altei OUG reformatoare, 63/2013, cu privirea la rolul nefast al OUG 189: „blocarea activităţii instituţiilor publice de cultură, lipsa clarificărilor şi modificărilor propuse de prezenta ordonanţă de urgenţă împiedică desfăşurarea normală a activităţii multor instituţii de cultură, care se regăsesc astfel în imposibilitatea de a realiza scopul şi obiectivele pentru care au fost înfiinţate”.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii