Maraton muzical-coregrafic la Cluj

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Gala Opera Romana din Cluj

Urmărind constant ideea de a îmbogăţi repertoriul cu lucrări de factură diversă şi poate mai puţin familiare publicului nostru, alternând, desigur, cu partituri îndrăgite din literatura universală de operă sau de balet, managerul Operei Române din Cluj, baritonul Florin Estefan, a propus, în ultimele stagiuni, creaţii romantice precum Werther de Massenet, Evgheni Oneghin de Ceaikovski sau Puritanii de Bellini.

Pe lângă reluările cu Forţa destinului sau Don Carlo de Verdi şi noua producţie coregrafică Lacul lebedelor de Ceaikovski.

De asemenea cu o cotă aparte de inedit, s-a cântat, în 2015, Requiem parastas de Marţin Negrea, „în memoria tuturor celor care au slujit Opera Naţională Română Cluj-Napoca şi nu se mai află printre noi”, iar anul trecut s-a prezentat, în primă audiţie la noi, Requiem de Mikis Theodorakis, reputat compozitor grec mult apreciat oriunde în lume. Poate tocmai pentru că muzica sa este îndrăgită şi de melomanii români, poate şi ca o prelungire a demersurilor întreprinse pentru aducerea creaţiei sale, în varii moduri, pe scena Operei, acum, la sfârşit de mai, a văzut lumina rampei baletul Zorba Grecul, desigur pe muzica lui Theodorakis, inspirat de celebrul roman omonim de Kazantzakis, realizat în viziunea coregrafului Lorca Massine - o franciză a cărei premieră mondială a avut loc în 6 august 1988 la Arena din Verona, aplaudată apoi în multe teatre importante. Coregraful, deopotrivă semnatar al libretului şi al conceptului scenografic (adaptare Valentin Codoiu), a lucrat îndelung cu ansamblul teatrului, asistând, desigur, la premiera „românească”, beneficiind de solişti excelenţi, asemeni corpului de balet, corului (pregătit de Emil Maxim) şi orchestrei, evoluând sub bagheta lui Adrian Morar.

image

În cadrul unic al unui zid de piatră, cu trepte şi porţi-arcade, permiţând ca acţiunea să se desfăşoare în planuri paralele, corul, în veşminte albe amintind robele greceşti, dispus pe lateralele decorului, sugerând, poate, celebrul cor antic din tragediile elene, are intervenţii consistente şi dificile, stând însă permanent în picioare, aspect destul de nefiresc şi foarte obositor. Gândit în două acte, baletul se deschide cu dansuri ale bărbaţilor în costume moderne (cămaşă albă, pantalon bej), alternând cu cele ale fetelor îmbrăcate în rochii cenuşii ce trimit cumva la vestalele din vechea Eladă, mişcările fiind însă destul de reduse ca vocabular, uneori repetându-se „în buclă”, astfel încât totul porneşte cu greu, trenează, chiar dacă muzica este destul de ritmată, dar fără o varietate deosebită. Treptat, intrând în scenă soliştii, spectacolul „creşte”, capătă fluenţă şi o diversitate coregrafic-expresivă care „prinde” publicul, mai ales că personajele sunt, în general, cele atât de cunoscute din roman şi mai ales din filmul antologic cu acelaşi titlu. Acţiunea devine mai densă, relaţiile se construiesc logic, iar interpreţii creionează adevărate prototipuri, puternice şi adesea cuceritoare, dansând cu vizibilă plăcere şi implicare emoţională; pentru că Mircea Munteanu este „americanul John”, blond, îmbrăcat în alb, dezinvolt, elegant şi... străin de lumea satului unde poposeşte, adaptându-se cu ajutorul lui Zorba, în care Dan Haja „intră” cu experienţa balerinului capabil să treacă de la stilul clasic la cel puternic marcat de elemente folclorice greceşti, construind un rol de compoziţie echilibrat şi credibil, cu o forţă interioară şi o robusteţe a structurii dansante ce contrastează cu desenul neo-clasic al coregrafiei imaginate pentru John, cei doi completându-se cu un firesc remarcabil; există şi un personaj feminin plin de sensibilitate şi dramatism - Marina -, interpretat de Andreea Jura cu o trăire aparte, înfruntându-l pe Manolio, apropiindu-se de John cu tandreţe şi disperare, duetul de dragoste cu acesta având trimiteri clare la clasicele „pas de deux”, desigur într-o „cheie” mai modernă, balerina, în rochie neagră, aducând şi expresivitate şi căldură şi o rezolvare suplă, încărcată şi complexă sub aspect coregrafic; personajul „negativ” - Manolio -, a găsit în Augustin Gribincea un interpret parcă făcut pentru a reda tânărul mereu vindicativ, orgolios, posesiv şi răzbunător, dansând cu o anume brutalitate, într-o relaţie dură cu tânăra fată, dar şi cu John, etalând o mobilitate şi o capacitate deosebită de a crea astfel de caractere la care predomină „răul” născut şi din propria structură, dar şi din mentalitatea locului, ceea ce se reliefează şi în atragerea celor din sat în acţiunile sale de răzbunare, mergând până la uciderea fetei şi la intenţia de a-l izgoni pe John. Ca şi în roman sau în film, Hortance reprezintă o „pată de culoare”, o lume... din altă lume, Liana Taloş definind încântător şi emoţionant îmbinarea între vis, amintiri şi realitatea tristă a celei care, la vârsta senectuţii, trăieşte nostalgia iubirilor şi aventurilor romantice de altădată - imaginare sau nu -, dar şi amărăciunea bolii ce o macină - un alt contrast puternic în raport cu cochetăria şi candoarea desuetă a veşnicei îndrăgostite de himere, păstrând permanent veşmintele actriţei de cabaret provincial, înconjurată, în ultimele clipe, de atenţia lui Zorba, care se şi căsătoreşte cu ea pentru a-i aduce o bucurie tardivă.

Gala Opera Romana din Cluj

Sunt momente pline de emoţie, pe care soliştii le-au redat cu credinţă şi talent, excelent distribuiţi, într-un context completat şi împlinit prin prezenţa ansamblului în partituri coregrafice mult mai ofertante în partea a doua a spectacolului, net superioară, susţinută de muzica de asemenea mai concentrată, mai bogată în ritmuri şi linii melodice, incluzând, în fine, vestitul sirtaki - leit-motivul lui Zorba -, probabil atât de aşteptat de public, totul crescând progresiv către un final cu dansuri dezlănţuite, pline de temperament meridional, de o forţă şi un dinamism molipsitor, aşa cum speram să se construiască întreg eşafodajul coregrafic încă de la prima deschidere de cortină. Dar, cu siguranţă, a doua secţiune a baletului a ridicat sala în picioare, a entuziasmat, publicul păstrând astfel în minte anvergura şi strălucirea acelor secvenţe, puţin cam „expediată” şi schematică fiind totuşi trecerea de la respingerea violentă şi înlăturarea lui John din acea comunitate la brusca şi inexplicabila acceptare a „străinului” printre cei atât de inflexibili până cu câteva clipe în urmă. Cred că este singurul „punct slab” în logica unei viziuni unitare şi cursive, gândită destul de eclectic prin combinarea stilurilor (nu prea) complementare, răspunzând însă tocmai intenţiei de a alătura lumi diverse într-o încercare de reconciliere.

Gala Opera Romana din Cluj

Surprinzător a fost şi faptul că, dorind să prelungească efectul finalului, după venirea la rampă a interpreţilor, în aplauzele şi ovaţiile celor ce invadau sala, coregraful, răspunzând la rândul său entuziasmului general, a „provocat” o „coda” şi... o altă ”coda” şi o alta, din nou în „buclă”, opţiune destul de neaşteptată. Se cuvine subliniat cu deosebire şi nivelul interpretării muzicale, într-o scriitură dificilă şi foarte departe de cea abordată în mod obişnuit de către orchestră şi cor, reuşind, în coordonarea fermă şi clară a dirijorului, să definească pregnant ritmurile specifice dansurilor „apăsate” din Grecia, în alternanţă cu paginile lirice sau melancolice, completate de cele rezervate corului, ample şi la fel de solicitante, rezolvate cu acurateţe (exceptând unele ezitări sau dezechilibre, afectând cumva omogenitatea de ansamblu); în actul II, mezzosoprana Iulia Merca, apărând prin arcada profilată pe fundalul în tonuri albastre (bine realizate luminile - Lighting designer Mădălina Mânzat), a cântat în sonuri grave, la limita melodramaticului, dorindu-se, probabil, o apropiere de maniera actriţei Irene Papas, ca într-o evocare patetică. O producţie purtând amprenta anilor '80 în concepţia coregrafică, având la bază o muzică insolită şi atractivă, complicată pentru interpreţi însă accesibilă pentru spectatori, lucrată în cele mai mici detalii şi oferită, pentru prima oară la noi, în interpretarea soliştilor şi ansamblurilor Operei clujene, dovedind încă o dată că pot aborda „zone” diverse la un nivel artistic remarcabil, performanţa tehnică fiind împlinită de o expresivitate cu totul specială, meritând din plin admiraţia celor care i-au aplaudat, considerând că au asistat la o reprezentaţie de real succes, semn că spectacolul va fi „de cursă lungă”, poate tocmai pentru că este... mai altfel. Şi trebuie precizat faptul că, pentru fiecare rol în parte, există doi sau chiar trei interpreţi, într-o producţie realizată integral cu „forţe proprii”.

Gala Opera Romana din Cluj

Întâmplător sau nu, evenimentul a avut loc chiar în perioada în care s-au organizat tradiţionalele „Zile ale Clujului”, ansamblurile teatrului liric şi dirijorul pregătind astfel, în paralel cu repetiţiile intense pentru premieră, şi programul Galei care s-a derulat a doua zi, în ambianţa Pieţei Unirii, unde o mare de iubitori ai muzicii bune s-a reîntâlnit cu artiştii Operei Române, cu acelaşi experimentat Adrian Morar la pupitru, schimbând astfel peste noapte - la propriu - specificul partiturii greceşti cu cel al ariilor şi duetelor din opere (desigur) romantice; dar debutul concertului a propus adaptarea „electro-orchestrală” a celebrelor duete din Povestirile lui Hoffmann de Offenbach şi din Lakme de Delibes, soprana Apollonia Egyed (de la Opera Maghiară) şi mezzosoprana Iulia Merca evoluând astfel într-o insolită colaborare cu un DJ, pe suportul colajului realizat de Flaviu Mogoşan - care a şi dirijat - şi Alex Malschi, binecunoscutele pagini fiind împănate cu sonorităţi şi.. divagaţii electronice, agreate şi deci solicitate, din câte am înţeles, de către sponsori şi organizatori; apoi muzica de operă şi-a reintrat „în drepturi” depline, Adrian Morar revenind la pupitru pentru a conduce, cu rigoarea stilistică şi calmul dintotdeauna, secvenţe mozaicate, în interpretarea unor solişti cu glasuri generoase şi calitative, fie de la Opera Română, fie de la cea Maghiară, ca invitaţi în gală, ascultaţi, desigur, prin microfon.

Gala Opera Romana din Cluj

Am descoperit o soprană de coloratură - Vigh Ibolya (Opera Maghiară) -, într-o arie a Reginei Nopţii din Flautul fermecat de Mozart - o voce amplă, sigură şi incisivă, impecabilă în coloraturi şi performantă în acut, l-am (re)ascultat pe bas-baritonul Cristian Hodrea într-una dintre ariile lui Don Magnifico din Cenerentola de Rossini, susţinută cu aplomb şi o tentă de umor, secondat de corul bărbătesc, apoi basul Petre Burcă şi baritonul Balla Sandor (de la Opera Maghiară) au încântat în duetul din Don Pasquale de Donizetti, având şi verva spumoasă şi inteligenţa interpretării şi voci care s-au „potrivit” nu doar timbral, ci şi ca manieră de cânt, urmând Canzona Principesei Eboli din Don Carlo de Verdi, în care Iulia Merca a revenit pe scenă alături de soprana Oana Trâmbiţaş şi, desigur, de corul de femei, un alt duet „de forţă” - Aida-Amneris din Aida verdiană -, prilejuind apariţia sopranei Carmen Gurban, al cărei glas bogat, vibrant, dublat de sensibilitate şi încărcătură expresivă, continuă să impresioneze, acum în compania mezzosopranei Andrada Roşu, de această dată convingătoare sub toate aspectele, etalând o culoare vocală şi o abordare adecvată muzicii lui Verdi, relaţionându-se excelent cu partenera de scenă în momente de mare tensiune dramatică, atmosferă prelungită şi în duetul Leonora - De Luna din Trubadurul de acelaşi compozitor, în care s-a impus glasul superb al lui Ballo Sandor, dublat de o tehnică solidă şi o înţelegere a personajului, reliefată prin accente şi inflexiuni sugestive, alături de Egyed Apollonia, soprană cu voce spinto-dramatică de o  amploare deosebită, cântând însă permanent în forte, cu o anume agresivitate (regăsite de altfel şi în duetele anterioare, deşi... erau extrem de lirice!); a fost „segmentul” rezervat duetelor, completat prin cel din Boema de Puccini, soprana Irina Săndulescu-Bălan, etalându-şi vocea caldă, rotundă, sensibilă, într-un rol care i se potriveşte cu siguranţă, tenor fiind Sorin Lupu, mai „acasă” în partituri eroice, atacând astfel şi acuta finală (la care soprana a renunţat...). Gala s-a încheiat cu fragmente din spectaculosul Tablou Triumfal din Aida, Carmen Gurban, Andrada Roşu, Sorin Lupu, Cristian Hodrea, Petre Burcă, Simonfi Sandor, împreună cu corul şi orchestra Operei Române, oferind o versiune interpretativă ce a adus şi monumentalitatea şi strălucirea unei pagini de anvergură inspirat aleasă pentru a încununa un concert de clasă, îndelung aplaudat de miile de melomani care, stând pe scaune sau în picioare, s-au lăsau cuceriţi de repertoriul foarte bine selectat şi de cei care l-au pus în valoare cu profesionalism, corul evoluând cu acurateţe, asemeni orchestrei care s-a pliat pe specificul fiecărei lucrări în parte, coordonându-se şi adaptându-se (şi) în relaţia cu soliştii, dirijorul Adrian Morar reuşind să depăşească eficient şi discret uşoarele decalaje; în treacăt fie spus, maestrul s-a confruntat şi cu lumina excesivă „emanată” de proiecţiile care probabil l-au „orbit” pe aproape tot timpul concertului, aşa cum au „suferit” şi spectatorii confruntaţi la rândul cu insuportabila intensitate a acelor imagini derulate pe ecranul de fundal sau pe cele laterale, amalgamând flori, peisaje, grădini, clădiri, cu sau fără legătură cu ceea ce se cânta, dar şi „prim-planuri” ale interpreţilor de multe ori „înghiţite” de (şi în) acea mixtură.

Gala Opera Romana din Cluj

Dacă anterior, pe scena în aer liber a cântat „Academic Bigg Dimm a'Band Feast”, studenţi ai Academiei de Muzică alcătuind grupuri vocale cu impact imediat la public, acompaniaţi de o orchestră şi, firesc, de „arsenalul” bateriei şi al altor elemente ce au dat culoare melodiilor antrenante, având şi acel feeling atât de greu de „obţinut” şi o reală plăcere de a „face show” cu entuziasmul şi farmecul tinereţii, Gala Operei a fost urmată de prezentarea unei alte lucrări cu „priză” la publicul larg - Carmina burana de Orff -, în interpretarea orchestrei şi corului Filarmonicii clujene, sub conducerea lui David Crescenzi; şi trebuie spus că, şi în acest caz, succesiunea evenimentelor muzicale a făcut ca vineri - deci cu o seară înainte -, ansamblurile să susţină concertul din stagiunea curentă, cu acelaşi dirijor la pupitru (alăturând, printr-o frumoasă coincidenţă, fragmente din opere, dar decupate din creaţia franceză - Bacanala din Samson şi Dalila de Saint-Saens, baletul, „scena chermezei” şi „corul soldaţilor” din Faust de Gounod -, precum şi Dans macabru de acelaşi Saint-Saens sau Concertul pentru flaut şi orchestră de Ibert - solistă Cristina Bojin), ceea ce a însemnat o aglomerare în pregătirea (şi) pentru programul în aer liber. Din fericire, a fost un „tur de forţă” depăşit cu brio, orchestra şi corul (pregătit de Cornel Groza) răspunzând cu promptitudine şi maleabilitate cerinţelor dirijorale, Crescenzi impunând un tempo alert, subliniind ritmica percutantă şi „traseele” melodice în desfăşurări explozive, urmate de planuri lirice, uneori cu tentă parodică; aspecte ce s-au reflectat şi în intervenţiile solistice, baritonul Florin Estefan având o partitură consistentă, necesitând o paletă de nuanţe şi de expresii foarte diversă, ca într-o dramatizare cu personaje creionate prin doar câteva repere vocale, reliefate cu o anume economie de mijloace, prevalând atenţia acordată „liniei mari”, convenabilă glasului său generos, soprana Diana Ţugui - deşi solicitată în ultima clipă, înlocuind solista anunţată iniţial - a încântat prin puritatea cântului în momente de poezie şi în vocaliza rafinat desenată, prin egalitatea registrelor şi uşurinţa cu care a parcurs ţesătura extrem de dificilă, culminând cu acel periculos „dulcissime” intonat cu un firesc şi o linişte interioară suverană; iar tenorul Ştefan (von) Korch a preferat să „atace” scurta sa secvenţă în forte, apelând la sunete drepte, aproape de strigăt, dar corecte intonaţional şi rezolvate fără probeme, chiar şi în cazul temutului supra-acut.

Gala Opera Romana din Cluj

Am ascultat astfel o tălmăcire atractivă a unei partituri în care anvergura, precizia, nervul şi tot ceea ce înseamnă interpretare în cel mai adevărat sens al cuvântului constituie „ingredientele” obligatorii pentru o deplină reuşită. Iar micile „scăpări” sau „patinaje” în raportul cor-orchestră au trecut aproape neobservate în contextul unei construcţii muzicale excelente, completată cu scene dansante bine corelate şi raportate la conţinuul ideatic din fiecare secţiune, balerinii Operei Române aducând un plus de farmec şi vitalitate în coregrafia semnată de Adrian Mureşan, apelând prioritar la evoluţiile de grup, în costume viu colorate, de la rasele călugărilor la rochiile simpatice ale fetelor şi la costumele pitoreşti ale băieţilor, în final apărând cuplul îndrăgostiţilor binecuvântaţi de un „preot” până atunci cam chefliu. O abordare artistică pentru care toţi cei implicaţi au meritat aplauzele prelungi şi din nou entuziaste ale celor care, până spre miezul nopţii, au stat în Piaţa Unirii pentru a se bucura de peste trei ore de mare muzică, oferite de instituţii emblematice pentru cultura Clujului. Întregul program a fost prezentat de Marius Constantinescu şi Adelina Chişu. Iar seara s-a încheiat cu un superb foc de artificii, desigur apreciat de mari şi mici, privit din Piaţă, din clădirile învecinate sau de pe strada pietonală.

Gala Opera Romana din Cluj

Am avut astfel prilejul să urmăresc, la Cluj, evenimente muzical-coregrafice deosebite, descoperind un balet inedit, reîntâlnind solişti ce se numără, în mare parte, dintre cei mai reprezentativi în acest moment în ţară, unii cunoscuţi deja şi peste hotare, apreciind calitatea ansamblurilor Operei Române şi ale Filarmonicii, precum şi a dirijorilor de multă vreme familiari melomanilor noştri, într-un maraton artistic ce a necesitat, desigur, un efort aparte din partea interpreţilor, dar cu certitudine a meritat, reacţia publicului constituind ce mai frumoasă răsplată, deopotrivă o confirmare a fapului că muzica clasică, opera, baletul, continuă să atragă admiratori şi chiar pasionaţi de toate vârstele, ceea ce... este un semn extraordinar de bun...

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite