Arte

articolul anterior articolul urmator

Mari ansambluri în festivalul enescian (IV) şi... încheiere de ciclu

0
28 Sep 2021 18:07:34
Costin Popa
Christian Badea. Foto Andrada Pavel
Christian Badea. Foto Andrada Pavel

Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Ungare a fost pentru prima oară oaspete al marelui eveniment dedicat lui George Enescu iar rezultatele s-au arătat foarte bune. Este un ansamblu solid, sudat, închegat, cu compartimente dotate cu instrumentişti serioşi, gata oricând să preia indicaţii precise din partea baghetei.

A fost Christian Badea cel care a ridicat-o în a doua seară, mai întâi pentru „Vox Maris” op. 31 de Enescu, un poem programatic îndelung definitivat (22 de ani) de compozitor, special spre a şlefui în mod expresiv naraţiunea. Este ceea ce dirijorul a înţeles şi a inoculat instrumentiştilor transcrierea succesiunii infinite de staze ale mării, ce-şi ia tributul de viaţă în timpul învolburărilor. Tenorul Cosmin Ifrim, cu note din registrul superior al glasului ce diminuează uşor omogenitatea întregului, a însoţit orchestra alături de coriştii Filarmonicii George Enescu (dirijor Iosif Ion Prunner), performeri atât în vaietele tragice cât şi în unduirile vocalizate spre redarea calmului absolut ce urmează furtunii.

         Austriacul cu ascendenţe iraniene Kian Soltani, aflat pentru prima oară la Bucureşti, a fost solistul Concertului în la minor pentru violoncel şi orchestră op.129 de Schumann. A expus un ton cald, frumos, cantabil, cu sunet delicat şi moliciuni în colorizarea frazelor. Există în cântul său o poezie care emoţionează. Agilităţile au fost prezente, iar colaborarea cu orchestra, exemplară. Ca bis, Soltani a oferit o compoziţie proprie, de inspiraţie persană.

         Vârful concertului dirijat de Christian Badea era firesc să fie Suita „Mandarinul miraculous” de Bartók, a cărei muzică izvorăşte din sistemul sanguin al instrumentiştilor unguri. După debutul vijelios, dansurile senzuale pun stăpânire pe lectura lui Badea,  dar şi răscolesc printr-o dramaturgie neaşteptată şi pregnantă. Valsările, agitaţia corzilor grave interpunctată de ritmurile de percuţie şi alămuri, zugrăvesc o atmosferă tulburătoare, finalizată teribil. O interpretare memorabilă.

         Programul serii s-a încheiat cu o versiune academică a Uverturii operei „Tannhäuser” de Wagner.

Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam…

… a închis ca şi în alte dăţi Festivalul George Enescu. Poate deveni o regulă pentru anii ce vin. După un prim concert dirijat de Alan Gilbert, avându-l drept colaborator pe pianistul Kirill Gerstein, în ultima seară a venit rândul  mult mai galonatului Daniel Harding să ridice bagheta pentru un program fără solist. Forţele minunatului ansamblu din Ţările de Jos au ieşit în evidenţă cu putere, impresionant, exemplar.

„Pastorale-fantaisie” de Enescu, cu primă audiţie în 1899, a revenit în atenţia publicului graţie muncii dirijorului Gabriel Bebeşelea, transcriptor şi editor al manuscrisului, după nu mai puţin de 118 ani. Şi iată, acum a reintrat în circuitul marilor orchestre printr-o interpretare plină de melancolie şi autenticitate.

Uvertura operei „Tannhäuser” de Wagner a primit de la primele atacuri moi în legato de clarinet. corn şi fagot patina romantică a scriiturii, pe care nu a părăsit-o până la sfârşit. Apoi, pornit cu tema admirabilă expusă cu cădură de violoncele, un pilduitor crescendo a înglobat echilibrat catifeaua cordarilor în alămurile triumfal dominatoare. Aburul Venusberg-ului, ca un fel de pânză vrăjită, a învăluit totul. Efluvii romantice înaripate, expuse într-un tempo elocvent, s-au arcuit peste întreaga suflare. Greu de uitat.

Ultima piesă din program, monumentala Simfonie nr. 7 în Mi major WAB 107, nu a făcut decât să valideze ceea ce demonstraseră până atunci muzicienii de la Royal Concertgebouw Orchestra. Claritatea de sunet, claritatea ansamblării partidelor orchestrale, magistrala întrepătrundere a suprafeţelor sonore (Allegro moderato), omogenitatea, sunetul rotund şi fineţea pachetelor de coarde, puritatea „lemnelor” (Adagio), semnalul prelung al cornilor, trompetele eclatante (Scherzo), subtilitatea viorilor, zguduitoarea masivitate în tutti cu tubele wagneriene în forţă, dar şi moliciunea cornilor (Finale) au fost episoade de neşters relevate de Harding şi puse în operă de instrumentişti.

Un concert final de înaltă clasă al unui festival de înaltă clasă.

La încheierea unui ciclu

Bref. Mă refer la ieşirea la pensie pentru actuala limită de vârstă a mult experimentatului Mihai Constantinescu, directorul executiv al festivalului, director al Agenţiei de Impresariat Artistic ARTEXIM, de 30 de ani organizatoare sub acest nume a marelui eveniment enescian, timp în care actualul director a realizat 14 ediţii, precum şi la încheierea mandatului temporar de director artistic pe care îl deţine dirijorul Vladimir Jurowski. Responsabilii vor decide succesiunile în conformitate cu legea. Cel puţin în ce priveşte pensionările, chiar în aceste zile în Parlament se discută modificări, care pot schimba decizii anterior presupuse. Desigur, mă refer la directorul ARTEXIM. Deci, aşteptăm. Să nu uităm nici că Festivalul Enescu s-a aflat, se află şi se va afla sub Înaltul Patronaj al Preşedintelui României. Aşa este firesc pentru cel mai mare eveniment cultural al ţării, cu puternică rezonanţă internaţională consolidată în anii postdecembrişti.

Mihai Constantinescu

Aştern câteva gânduri pragmatice, nu o dată expuse în cronicile de la ediţiile anterioare sau de la aceasta, reluate acum pentru atenţia celor ce vor fi numiţi sau re-investiţi. Sper să le citească şi să le servească drept ghid. După cum şi diriguitorii se pot inspira din ele pentru alcătuirea caietelor de sarcini ale posturilor ce se vor vacanta, dacă va fi aşa.

În primul rând, ca orice manifestare de înalt prestigiu cultural mondial şi fiind cea mai mare prioritate culturală naţională, Festivalul Enescu trebuie să capete frecvenţă anuală, cu alocările bugetare corespunzătoare, asigurate solid.

În aceste condiţii, durata de desfăşurare ar trebuie să fie de maximum trei săptămâni, cu maximum două-trei concerte zilnice şi renunţarea, după modelul reuşit în 2021, la cele de noapte, însă cu asigurarea completă a diversităţii stilistice, de la baroc la clasicism, romantism, muzica secolelor XX şi XXI. Ponderea acestor tematici în cadrul programelor festivalului trebuie să ţină seamă în primul rând de preferinţele specifice ale publicului românesc. Deşi aceste lucruri se cunosc, studii şi cercetări, sondaje de opinie, le pot fundamenta formal, eficienţa economică fiind esenţială în gestionarea financiară. Bineînţeles, opusurile enesciene trebuie să fie prezente în număr cât mai mare şi în interpretări cât mai variate.

Opera Naţională Bucureşti trebuie să devină o instituţie obligatoriu inclusă în locaţiile festivalului, cu câteva spectacole de înaltă calitate, cu conduceri dirijorale şi cântăreţi de mare valoare, asigurate de artişti români, inclusiv din diaspora, ca şi de străini, care să completeze golurile din distribuţiile indigene. Echilibrul între concertele de operă şi spectacolele scenice trebuie să fie minuţios analizat, întrucât există titluri care nu pot fi servite numai în variantă concertantă, fără montări regizorale, doar cu proiecţii sterile pe fundaluri şi pereţi, care nu aduc plusvaloare lecturilor. Sala Operei trebuie să redevină locul de desfăşurare al spectacolelor lirice, după cum scena Ateneului poate fi folosită în continuare pentru diverse titluri, neapărat semi-staged.

În privinţa artiştilor, invitarea în recitaluri, concerte, spectacole a unor tineri care au devenit căutaţi de marile ansambluri, de marile teatre de operă, trebuie să continue în paralel cu programarea pe afişe a numelor faimoase, care însă să nu se afle în stadiul final de cariere. Se schimbă generaţiile şi organizatorii trebuie să se autopreocupe pentru a se menţine la curent cu tot ce-i nou şi, evident, valoros.

Sigur că desfăşurarea de evenimente sub sigla Festivalului Enescu trebuie să continue şi în oraşele ţării.

Piaţa (Pieţele) Festivalului ar trebui să revină la atractivitatea din ultimii ani. Pandemia de coronavirus se va termina odată şi odată. Oricum, în 2021, festivalul a rezistat glorios provocărilor sanitare.

Concursul Enescu va trebui să aibă o frecvenţă pe care o vor stabili decidenţii, constituit fiind din secţiunile de Pian, Vioară, Compoziţie (un mare şi esenţial câştig postrevoluţionar), alături de reintroducerea obligatorie a celeilalte competiţii tradiţionale (ce datează din 1961), cea de Canto, pentru care se ezită prea mult.

O nouă sală de concerte în Bucureşti? Ar fi prea frumos. Mi-e şi teamă să redeschid subiectul. Mă gândesc numai la proiectul grandios de centru cultural, propus acum câţiva ani de Christian Badea…

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările