Marile orchestre ale lumii, în Festivalul enescian al muzicii

Doar ascultând, seară de seară, evoluţia în Festival a marilor orchestre, realizezi faptul că fiecare dintre acestea se defineşte asemenea unui organism viu, dinamic; realizezi că fiecare dispune de personalitate proprie, de un colorit timbral dominant, de un anumit tip de acţiune; chiar de o dominantă emoţională. Iar aceasta aproape indiferent de personalitatea şefului de orchestra, de repertoriul abordat.

Iată, pe parcursul ultimelor zile, Charles Dutoit şi celebra Filarmonică Regală Londoneză, R.Ph.L., se dovedesc o data în plus a fi împreună un organism perfect functional, absolut magistral! Iar atunci când programul este unul integral de muzica franceză, nu poţi să nu te gândeşti la aportul substanţial pe care spiritualitatea franceză l-a avut de-a-lungul unui întreg mielniu în definirea culturii engleze; inclsiv în domeniul muzicii. In interpretarea lor cele Trei schiţe simfonice Marea de Claude Debussy, au cunoscut poate cea mai inspirată din punct de vedere imaginstic realizare, una dintre cele mai temeinic fundametate în ce priveşte preţiozitatea sugestiei valorilor timabrale. De la imaginile picturale de inspiraţie acvatică ale lui Motet la tumultul talazurilor din muzica marelui compozitor francez – pe bună dreptate supranumit Claude de France – poezia valurilor a creat în adevăr un segment de artă europeană de puternică forţă privind valoarea imagistică. Spectaculoasă, greu previzibilă, permanent surprinzăroare, pianista argentiniană Marha Argerich captează în continuare atenţia marelui public dată fiind forţa comunicării şi spectacolul pianistic pe parcursul celebrului Concert în sol de Maurice Ravel; …şi mai puţin în cadrul Sonatei în re minor de Domenico Scralatti oferită la cererea insistentă a publicului, o muzică care a fost supusă acţiunii unui temperament năvalnic. Se practică şi astfel! Dar această prezenţa pianistică argentiniană de largă recunoaştere mondială nu este unică; pe scena Atheneului Român, în ce priveşte capodopera raveliană. Ne putem aduce aminte, cu mai bine de cinci decenii în urmă, pe aceeaşi scenă de concert, conducând Filarmonica bucureşteană, maestrul George Georgescu a condus realizarea aceleiaşi partituri în compania unei celebrităţi a timpului, pianista argentiniană Magda Taliaferro; lucrare cuplată şi atunci ca şi acum cu nu mai puţin celebrul Bolero.

Pe de altă parte, uimitoare s-a dovedit a fi, spre exemplu, claritatea absolută a planurilor sonore în cazul evoluţiei Orchestrei Filarmonice Londoneze – L.Ph.O., aflate sub conducerea dirijorului Vladimir Jurowsky, actualul director artistic al Festivalului. Evoluţia discursului simfonic structurat unitar până în planurile afunde ale partiturii Oedipe-ului enescian, constituie pentru ascultătorul profesionist, pentru noi, cei de acasă, o revelaţie supremă. Căci, în variantă scenică, lucrarea este cunoscută publicului bucureştean încă din anul 1958. Există o logică ce susţine funcţionalitatea elementelor construcţiei inclusiv în realizarea marelui opus simfonic care este Simfonia a XI-a,”anul 1905”, un opus cu caracter poematic, de Dmitri Şostakovici. Cine oare, mai bine decât rusul Jurowsky ar putea reda amărăciunea fără margini, resemnată, sobră, a cântecului de pustie din prima parte a lucrării? Este un poem al universului fără de speranţă. In ce priveşte apropierea de muzica marelui compozitor al epocii sovietice, Jurowsky poate fi considerat astăzi drept un demn urmaş spiritual al marelui şef de orchestră care a fost Yevgheny Mravinsky, creatorul în primă audiţie a cinci dintre simfoniile compozitorului. Solistul serii, violonistul Christian Tetzlaff este muzicianul sensibil şi inteligent, un vârf al generaţiei tinere. Iar lirismul investit în realizarea celebrului Concert de Alban Berg – scris „în memoria unui înger” - a dispus de o maleabilitate a tonuilui similată expresiei vocii umane.

Orchestra Naţională Rusă şi Mikhail Pletnev constituie în sine o unitate inseparabilă. Formaţia este o creaţie a maestrului, a acestui mare muzician al timpului nostru, dirijor, pianist şi compozitor. Sunt legaţi consubstanţial. Acesta este motivul pentru care, în realizarea lor, cea de a VI-a Simfonie de Seghei Prokofiev se defineşte a fi un opus de cutremurătoare forţă a expresiei. Clară şi cutremurătoare! Cu o lumină a speranţei abea mijind în finalul lucrării. A fost terminată în anii imediat următori ultimei conflagraţii mondiale, în plină teroare stalinistă. Din păcate stagiunile bucureştene de concert nu au cunoscut această lucrare; …la realizarea căreia au conlucrat talentul, stiinţa şi conştiinţa artistului.

Este de observat, la Şostakovici şi la Prokofiev se poate în adevăr vorbi de „rezistenţă prin cultură”. I-a costat existenţa; iar oprobiul public, pronunţat de la nivelul forumului suprem de partid al statului totalitar, nu a întârziat. Impreună cu pianistul Nikolai Lugansky au susţinut partitura atât de spectaculoasă a celebrului Concert în do major, de Prokofiev. Desigur, tempo-ul alert, contrastele dinamice acentuate, au contribuit la accentuarea aspectelor ce ţin de spectacolul sonor atât de agreat astăzi la nivelul gustului public; …diminuând expresia tematică generoasă pe care o deţine această muzică. Am întâlnit-o – unii dintre noi ne mai aducem aminte – cu decenii în urmă în cântul marei noastre pianiste Silvia Şerbescu, muzician de excepţională consistenţă a comunicării, artist care a prezentat în mai multe rânduri această lucrare pe scena Ateneului Român, spre exemplu în compania marelui dirijor rus Nikolai Anosov.

În compania aceluiaşi colectiv orchestral dirijorul Horia Andreescu şi violonistul Vadim Repin au avut marea performanţă a realizării în primă audiţie românească a Concertului pentru vioară şi orchestra de James McMillan, compozitor englez contemporan, prezent în ţară cu prilejul acestui eveniment. După părerea mea, mai puţin valoarea lucrării şi mai mult dificultatea extremă privind realizarea acesteia a constituit problema profesională importantă; coordonarea fermă a secţiunilor ansamblului, etalarea convenabilă a acestora în raport cu solistul se constituie într-un demers profesional imbatabil probat o data în plus de Andreescu. Iar Repin a etalat şi de această dată calităţile unui muzician virtuoz, imaginativ, autor al unei performanţe tehnice impresionante.

Orchestra Filarmonică Cehă este o veche cunoştinţă a publicului bucureştean. Astăzi, tânărul dirijor Cristian Măcelaru reînnoadă traiţia relaţiei în plan muzical-artistic cu acest minunat ansamblu. Este muzicianul ce dezvoltă o uimitoare energie atent direcţionată spre revelarea adevărului artistic al partiturii. Filarmonica pragheză a fost şi rămâne colectivul orchestral care aparţine unui climat european generos în care, de secole, se permanentizează cultura cântului în ansamblu, bucuria de a oferi muzică. Desigur, creaţiile compozitorilor de şcoală naţională de secol XIX, de secol XX, Dvorak – Simfonia a 8-a, şi Bohuslav Martinu – Simfonia a 4-a, au constituit punctele de greutate ale programelor susţinute de muzicienii cehi conduşi de tânărul şef de orchestră. A preluat abea de curând responsabilitatea susţinerii ambelor concerte dat fiind decesul regretatului şef de orchestră Jiri Belohlavek. Generozitate în comunicare, structurare fermă a proporţiilor celor două opus-uri, un profesionalism inbatabil privind corelarea secţiunilor ansamblului, sunt temeiuri ale acestei salutare relaţii dintre muzicienii cehi şi dirijorul roman. Se poate evoca circulaţia în ambele sensuri, ale unei energii vitalizatoare care a susţinut realizarea celor două programe de concert. Doi muziciei ce aparţin tinerei generaţii au fost găzduiţi de concertele Filarmonicii pragheze. Mă refer la tânărul violoncelist Valentin Răduţiu, născut şi educat în contextul tradiţiei celebrei şcoli germane a instrumentului; realizarea primului Concert de Şostakovici a dispus de o temeinică şi echilibrată consistenţă a expresiei, de un ton generos, impecabil îngrijit. Celălalt solist al formaţiei, violonistul Nikolai Znaider desemnează astăzi însăşi imaginea succesului fulminant; violonistica sa este pe cât de spectaculoasă pe atât de generoasă în ce priveşte expresia, maleabilitatea timbrală. Abordarea concertului brahmsian nu apare a fi sofisticată; este temeinic fundamentată în valorile de bază ale partiturii.

O cu totul altă tipologie de ansamblu orchestrtal desemnează Orchestra Simfonică din Pittsburg, P.S.O., un colectiv care, realmente, duce în lume faima acestei localităţi de pe coasta de Est a Statelor Unite. Este, pe ansamblu, o structură simfonică de o funcţionalitate uimitoare. Pe cât de bine clădită pe atât de dinamică. Indiscutabil, renumele marilor orchestra americane, inclusiv a P.S.O. este dat de partida alămurilor; dezvoltă acordaje speciale care vizează perfecţiunea. Iar mobilizarea partidelor formaţiei nu se face prin efortul uneori special al primului violonist, al concert-maestrulu, ci în baza strădaniei, a conştiinţei profesionale a fiecărui muzician. Intâlnirea formaţiei cu dirijorul austriac Manfred Honek este una realmente salutară în ce priveşte continuitatea unei tradiţii privind valorile europene ale cântului în ansamblul lărgit, orchestral. Impresionantă, în acest sens, s-a dovedit a fi realizarea Simfoniei în re major, prima din marele ciclu simfonic datorat lui Gustav Mahler; un opus simfonic grandios, de colosale proporţii, căruia dirijorul i-a găsit susţinerea, logica construcţiei, într-un univers postromantic în care consistenţa acaparatoare a expresiei este susţinută continuu în plan filosofic. Soliştii celor două concerte au fost personalităţi ce se dovedesc a fi, de ani buni, nume grele pe firmamentul vieţii musicale actuale. Cele şapte lieduri de Gustav Mahler, scrise pe versurile ciclului „Cornul fermecat al băiatului”, au fost realizate de celebrul bariton Matthias Goerne de o manieră în care culorile timbrale ale vocii îmbogăţesc magistral sensul cuvântului. Atmosfera sumbră a ciclului, desfăşurarea acestuia ar fi câştigat în atractivitate în cazul în care momentele acestuia ar fi fost prezentate alternativ cu o voce feminină gravă.

O ştim nu de azi nu de ieri, violonistei Anne-Sophie Mutter i-a mers faima unei apariţii publice, inclusiv artistice, perfecte. Din toate punctele de vedere! Intonaţie muzicală violonistică - perfecta, trăsătură de arcuş - perfecta, tehnică violonistică suveran stăpânită, gust muzical impecabil, ţinută scenică impecabilă. Aşa am observat-o cu un deceniu în urmă când am avut prilejul să-i urmăresc, la Paris, realizarea ciclului complet al sonatelor beethoveniene. Aşa am regăsit-o şi acum în abordarea cunoscutului Concert pentru vioară şi orchestra în la minor de Antonin Dvorak. Supleţea frazei muzicale, conturul impecabil al acesteia, simţul uimitor al proporţiilor, totul te face să nu-ţi poţi imagina nimic peste această împlinire supremă.

În sfârşit, faimoasa Filarmonică din München a apărut de această dată pe scena Festivalului enescian sub bagheta renumitului dirijor Valery Gergiev, una dintre marile personalităţi ale artei dirijorale actuale. Ne aducem aminte, ansamblul a fost ridicat la cote artistice supreme de maestrul Sergiu Celibidache; şi se menţine la acest nivel în actualitatea vieţii muzicale actuale. Consistenţă şi maleabilitate timbrală, dinamică sonoră extinsă, functional ataşată expresiei, un profesionalism uimitor al întregului grup al muzicienilor privind cântul în ansamblu, sunt doar câteva dintre datele acestei cunoscute orchestra bavareze. Se regăsesc atât în realizarea Simfoniei a 4-a, ”Romantica”, de Anton Bruckner, cât şi în definirea seducătoare a imaginilor timbrale, cu disponibilităţi de sugestie quasi picturale, în celebra suită simfonică „Şeherezada” de Nikolai Rimski-Korsakov; iar vocea celebrei povestitoare devine realmente cuceritoare dată fiind susţinerea solistică datorată primului violonist Lorenz Năsturică-Herschkowici. Soliştii celor două concerte au fost doi dintre laureaţii ultimelor ediţii ale marelui Concurs Piotr Ilici Ceaikovski, laureaţi cu distincţii supreme pe care însuşi Valery Gergiev i-a lansat în contextual vieţii muzicale actuale. Pe parcursul celui de al 2-lea Concert de Rachmaninov, pianistul Daniil Trifonov dezvoltă o comunicare romantică absolut cuceritoare slujită de valorile unui timbru pianistic unic, luminos, maleabil, literalmente emoţionant; iar asta deşi dinamica în ascensiune a acordurilor iniţiale nu a beneficiat de susţinerea tersionată, solicitată de textul partiturii. Violoncelistul Andrei Ioniţă a devenit celebru în urmă cu doi ani când a cucerit laurii Concursului Ceaikovski. Datele personalităţii sale artistice se regăsesc în susţinerea partiturii solistice a primului Concert op.33 de Camille Saint-Saëns. Logica expresiei este corelată cu logica întregii construcţii a lucrării; iar frumuseţea tonului instrumentului său înnobilează natura adresării. Recunosc, aş fi dorit să-l fi ascultat pe Ioniţă în realizarea Concertului de Şostakovici, o realizare pe care – data fiind forţa şi consistenţa expresiei probate de muzicianul solist - o consider a fi cu totul unică în peisajul muzical actual. In urmă cu doi ani, fost o realizare de excepţie a tânărului muzician, cel care a câştigat la Moscova adeziunea unanimă a marelui juriu şi a publicului.

Articolul a apărut anterior în revista România Literară.