„Masca de fiere“ VIDEO

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Regizor şi interpret principal, actorul francez Albert Dupontel reciclează, în filmul său „La revedere acolo sus“, numeroase toposuri de cultură populară tipic franceze, într-o încercare de a exorciza traumele războiului de-acum 100 ani, care-am fi naivi să credem că sunt complet vindecate.

Sunt mai multe lucruri importante de spus, care fac foarte interesant filmul franţuzesc „La revedere acolo sus“ / „Au revoir là-haut“, chiar dacă nu constituie o reală reuşită, la nivelul pe care şi l-a propus şi care era de dorit (filmul a câştigat 5 César-uri 2018, printre care pentru scenariu şi regie, şi a mai avut încă 8 nominalizări, printre care pentru cel mai bun film, iar la noi a deschis Festivalul Filmului European din luna mai).

Albert Dupontel – care este, aici, scenarist, regizor şi interpret principal – nu-şi propune cu acest film să inventeze nimic, ci doar să regăsească o glorie pierdută a cinemaului popular francez, ceea ce, bineînţeles, nu-i reuşeşte complet. Orice încercare, însă, de acest fel este una meritorie, mai ales ţinând cont de raritatea lor din ultima vreme.

Ecranizare de Goncourt

Acest film – care începe în tranşee, pe 9 noiembrie 1918, cu doar două zile înainte de armistiţiul care-a pus capăt războiului „care trebuia să pună capăt tuturor războaielor“ (scenariul este constituit din flash-back-uri, în timpul unui interogatoriu, pe o structură narativă elementară) – vine la 100 de ani de la acele sângeroase evenimente, care-au constituit sfârşitul Europei clasice, belle epoque. Am fi naivi să credem că traumele provocate de acea cumplită conflagraţie sunt complet şterse, retrase în benigne pagini de manual de istorie (secvenţele turnate în tranşee, ca şi cele care-arată deruta şi degringolada societăţii franceze din anii imediat următori, sunt foarte sugestive).

Albert Maillard (Albert Dupontel), un supravieţuitor al tranşeelor Marelui Război

Dupontel alege însă să vorbească despre aceste lucruri practicând un gen mai uşurel, mai „de public“, cel al filmului-escrocherie, despre „cacealmale“ (ne-amintim un clasic precum „The Sting“ / „Cacealmaua“, cu Redford & Newman). E-adevărat că face asta bazându-se pe romanul omonim, distins cu prestigiosul Premiu Goncourt în 2013, al lui Pierre Lemaitre (autor care colaborează şi la scrierea scenariului), publicat la noi de Editura Trei.

„Les années folles“

Doi prieteni, supravieţuitori ai tranşeelor – un grafician genial, rămas desfigurat şi care şi-a înscenat o identitate falsă, şi un modest contabil, însă cu vocaţia camaraderiei –, decid să se răzbune pe societatea care i-a adus în situaţia aceasta falsificând proiecte la concursurile pentru monumente memoriale dedicate eroilor (pe principiul „ia banii şi fugi!“) – desigur, toate aceste escrocherii, „afaceri“ imediat postbelice erau mult mai detaliate în romanul lui Lemaitre, decât în filmul, totuşi popular, al lui Dupontel. Totodată, „Au revoir là-haut“ este şi o analiză, un remember, a ceea ce s-a numit „anii nebuni“ („les années folles“, sau „the Roaring Twenties“, în engleză), adică anii ’20 imediat postbelici (vezi scena petrecerii dezlănţuite, de dinainte de „evadarea“ celor doi – foto jos).

Imagine indisponibilă

Petrecere tipică pentru „anii nebuni“, care aminteşte de cele ale lui Gatsby

Imagine indisponibilă

Frumos este că regizorul-scenarist-interpret Dupontel reciclează în acest film numeroase toposuri nu numai cinematografice (deşi, evident, şi-au trăit viaţa mai ales în cinemaul popular de pe vremuri), ci ale glorioasei culturi populare în care Franţa-a excelat, motiv pentru nostalgici şi connaisseur-i de a le savura conştiincios. Artist înnăscut, Edouard Péricourt (Nahuel Pérez Biscayart) poartă diverse măşti create de el, pentru a-şi ascunde chipul desfigurat, or toposul măştii, al „justiţiarului mascat“, străbate ca un fir roşu literatura populară, „foileton“ a secolului XIX şi-a celui următor, de la „Omul cu masca de fier“ (din dumasianul „Vicontele de Bragelonne“) până la o ficţiune post-romantică precum „Fantoma de la Operă“ (1910) a lui Gaston Leroux (să nu uităm nici de mascatul Zorro, creat în America în 1919).

Un fel de Monte-Cristo

Totodată, tema răzbunării face să trimită povestea la cea din „Contele de Monte-Cristo“, capodopera lui Alexandre Dumas (pe care-un important scriitor român contemporan o considera „cea mai frumoasă carte din lume“, prin motivul metamorfozei), iar pe eroul principal, Péricourt, să fie o clonă de Monte-Cristo, prin răzbunarea pe care şi-o urzeşte lent, nu violent şi intempestiv, mai degrabă „fiind răzbunat“ (A. Maurois), nu răzbunându-se (astfel de planuri minuţios concepute,-ntinse-n timp, apar şi-n alte ficţiuni populare mai puţin realizate literar, precum „Le bossu“ / „Cocoşatul“ lui Paul Féval, prin personajul Lagardère).

Madeleine Péricourt (Émilie Dequenne), nefericita soră a lui Edouard

Întreaga poveste este spusă (prin flash-back-uri la un interogatoriu militar, în Marocul anului 1922) de către bunul şi credinciosul Albert Maillard (Albert Dupontel, foto dreapta), un fel de Sancho Panza (raţional şi temperant) pe lângă donquijotescul Edouard. Eroul principal este însă, categoric, Artistul genial, Edouard Péricourt, „mascatul“ care ia asupră-şi suferinţa întregii lumi-„ieşite din ţâţâni“, şi din acest punct de vedere Maillard este, mai degrabă, un Dr. Watson (sau căpitan Hastings) pe lângă Sherlock Holmes, adică „naratorul“, martorul, povestitorul (ceea ce şi face,-n faţa instanţelor militare din Maghreb).

Contra „îmbogăţiţilor de război“

Totodată, aşa după cum bine ştim din ficţiunile la care mă refer, Edouard este, de fapt, descendentul unei familii bogate şi bine situate, renegându-şi voluntar tatăl pe care-l consideră tiranic şi abuziv, magnatul Marcel Péricourt (Niels Arestrup), la urma urmei unul dintre responsabilii de dezastrul său şi-al Franţei (o altă specie satirizată sunt oneroşii „îmbogăţiţi de război“, avându-l drept exponent pe cumnatul lui Edouard, maleficul Henri d’Aulnay-Pradelle – interpretat de Laurent Lafitte de la Comédie Française –, fost zbir şi satrap în inumanele tranşee-ale WWI). Dupontel (actor prolific, convertit de multă vreme la regie, acesta fiind cel de-al şaselea lungmetraj al său) nu are însă forţa capodoperei, şi, deşi execută filmul corect, ratează astfel potenţialul dramatic, dramatismul ineluctabil, al multor secvenţe-cheie.

Imagine indisponibilă
Imagine indisponibilă

Una dintre măştile lui Edouard, un fel de „râsu’ plânsu’“

Imagine indisponibilă

Info

La revedere acolo sus / Au revoir là-haut (Franţa-Canada, 2017)
Regia: Albert Dupontel
Cu: Nahuel Pérez Biscayart, Albert Dupontel, Laurent Lafitte, Niels Arestrup, Émilie Dequenne, Mélanie Thierry

3 stele

PORTRET DE ACTOR

Benicio Del Toro – cel mai de succes portorican

Imagine indisponibilă



Celebrul şi îndrăgitul actor american Benicio Del Toro poate fi văzut în acest moment pe marile noastre ecrane în filmul „Sicario 2: Soldado“ / „Sicario: Day of the Soldado“ (SUA, 2018, regia: Stefano Sollima) – alături de Josh Brolin, actor pe care l-am prezentat deja în acestă rubrică, şi de „veteranul“ Matthew Modine – , unde interpretează cu măiestrie, pentru a doua oară, rolul lui Alejandro, un „asasin“ nu numai extrem de eficient, ci şi cu un imens potenţial dramatic, care i se potriveşte de mănuşă talentatului actor.

S-a-nvârtit în „zona“ drogurilor

Del Toro trece drept reprezentant al comunităţii „latino“ de la Hollywood, prin urmare este distribuit, în general, în roluri de mexicani, aşa cum este cazul şi aici, dar el este născut, pe 19 februarie 1967, în localitatea San Germán de pe insula Puerto Rico (Porto Rico), ceea ce mai puţini ştiu că este un alt stat al SUA, dar cel mai sărac, cel mai „defavorizat“, Cenuşăreasa Uniunii de imens succes. Este, prin urmare, un portorican, dar Del Toro rămâne, totuşi, un interpret „latino“, cel mai de succes din Hollywood-ul actual, prin urmare distribuirea sa în astfel de roluri este justificată. Are, însă, un imens potenţial dramatic, actoricesc, ceea ce-l transformă pe „portorican“ într-un favorit atât al publicului, cât şi al criticii, ceea ce se întâmplă mai rar.

Nu a fost, totuşi, tot timpul aşa, Del Toro fiind adulat, de pe la mijlocul anilor 1990, de către cinefili şi critici (juca de la 20 de ani, dar mai ales interpretarea din clasicul „Suspecţi de serviciu“, în 1995, îl impune), până când partitura din „Traffic“ (2000) al lui Steven Soderbergh – un poliţist mexican conflictual, dar în principiu onest, rol care-l premerge, oarecum, pe cel din actuala franciză „Sicario“, tot despre traficul de droguri de la graniţa Mexic-SUA – îl revelează publicului larg. Soderbergh îl va transforma mai târziu, se poate spune, în actorul său fetiş, pentru că-l mai distribuie şi-n „Che“ (2008), biografia infamului personaj. Apropo de droguri, l-a jucat şi pe-un alt infam, traficantul de droguri columbian Pablo Escobar, în „Escobar: Paradise Lost“ (2014), film de mai puţin succes.

Top 5 filme importante

1. 21 de grame (SUA, 2003, regia Alejandro González Iñárritu)
2. Fear and Loathing in Las Vegas (SUA, 1998, regia Terry Gilliam)
3. Che (Franţa-Spania-SUA, 2008, regia Steven Soderbergh)
4. Traffic (SUA, 2000, regia Steven Soderbergh)
5. Sicario (SUA, 2015, regia Denis Villeneuve)

Imagine indisponibilă
Imagine indisponibilă
Imagine indisponibilă

Benicio Del Toro, în „Sicario: Day of the Soldado“ (2018)

Imagine indisponibilă
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite