Mezzosoprana Aura Twarowska: „Mama şi-a deschis cont de Facebook să vadă unde cânt în lume“

Interpreta Aura Twarowska, născută în Lugoj, a debutat pe scena Operei din Timişoara, însă din 2007 cântă pe scena Operei de Stat din Viena (Staatsoper), fiind angajată la prestigioasa instituţie. Artista spune că „în spatele unei femei de succes se află mama ei“.

Lugojeanca Aura Twarowska debordează de energie pozitivă. Râde, glumeşte tot timpul, radiază lumină şi bucurie. A făcut Ştiinţe Economice, dar a ajuns să cânte pe scena Operei din Timişoara. A fost remarcată, în 2007, de Ioan Holender, cel care a condus Opera de Stat din Viena timp de 18 ani. Acesta a invitat-o să cânte la prestigioasa instituţie. De atunci, a bătut lumea în lung şi în lat. A cântat alături de mari orchestre, a avut parteneri de scenă nume mari ale solisticii internaţionale, printre care soprana Anna Netrebko şi tenorul Roberto Alagna.

Interpreta povesteşte despre copilăria sa la Lugoj, despre cum a susţinut-o familia sa de-a lungul carierei, despre cum a participat la Revoluţia din Timişoara în 1989, o femeie fiind împuşcată în cap în spatele ei.  În 2007 şi-a luat licenţa în economie la Facultatea de Ştiinte Economice. „Sunt singurul doctor în muzică din ansamblul de solişti ai Operei din Viena. Şi singura absolventă de Ştiinte Economice. Eu, o româncuţă...“, povesteşte interpreta.

 La sfârşitul anului trecut,  am putut s-o revedem pe scena Ateneului, într-un concert susţinut de Orchestra şi Corul Filarmonicii „George Enescu“, alături de dirijorul Cristian Măcelaru, mezzosoprana Aura Twarowska fiind solistă în „Simfonia nr. 3“ de Gustav Mahler.  A fost o apariţie de excepţie, care a impresionat prin ambitusul vocii sale. Ce-şi doreşte de la viitor? Să se întoarcă în România şi să pună Timişoara pe harta muzicală a lumii.

„Weekend Adevărul“: Nu ai resimţit ca pe o povară faptul că trebuia să studiezi canto în copilărie la Lugoj?

Aura Twarowska: În toată copilăria mea, muzica a fost o plăcere. Doar mersul, după-masa, la orele de teorie şi pian, când ceilalţi copii se jucau cu mingea şi de-av-aţi ascunselea era sinistru. O jumătate de oră dus şi altă jumătate de oră întors. Parcă mă văd pe mine, copil, cum mergeam bosumflată pe drum, în faţa bunicilor…  Eu, mai repede, în faţa lor, şi ei strigându-mi: „Nu trece linia singură. Aşteaptă!“. Linia de cale ferată.

Spre canto, cum ţi se părea drumul? Tot aşa de greu?

La canto, niciodată. La canto m-am înscris de bună voie, la Şcoala Populară de Arte. La 14 ani. Părinţii habar nu aveau. Aş fi stat toată ziua în sala de clasă.

Cum arată o zi din viaţa unei cântăreţe de operă?

Nu există o zi fără să am vreo preocupare în direcţia carierei, adică să nu citesc o partitură, ceva. În fiecare zi, cariera este primul punct pe ordinea de zi, multe altele sunt sacrificate. Spre exemplu, iată programul meu de azi (n.r. -decembrie 2016):  am întâlnire cu tine, urmează altă întâlnire cu dirijorul Cristian Măcelaru, am dat telefon să stabilesc detaliile unui viitor concert, am sunat la designera mea să stabilim ce culoare de catifea vom folosi pentru rochia pe care o îmbrac la concertul din ianuarie. Tot de carieră mă ocup şi în timpul liber (râde).

„Băiatul meu a învăţat să se descurce singur“

Familia cum şi-a făcut loc în tot acest program încărcat?

Familia mea a crescut o dată cu cariera mea, aşa că ei, membrii familiei, nu ştiu cum ar arăta viaţa alături de mine, dacă nu aş fi femeie de carieră. Recunosc că toţi cei din imediata mea apropiere au făcut imense sacrificii, le mulţumesc şi le sunt recunoscătoare. Filip, băiatul meu, a învăţat să se descurce singur de la o vârstă fragedă, dar i-a folosit. Acum, are 20 de ani, e un tânăr minunat, pe picioarele lui.

Într-o zi, mama (foto) mi-a spus şi am râs: „Vara asta îmi cumpăr Facebook. În ultimii cinci ani, toată lumea îmi spune că Aura cântă pe acolo şi pe dincolo. Vreau să văd şi eu pe unde umbli şi ce faci“. Şi şi-a cumpărat (râde). Şi-a făcut cont pe Facebook ca să fie în legătură cu mine, fiica ei.

De curând, mama m-a sunat, eram într-o repetiţie, şi i-am răspuns scurt, în şoaptă: „Mama, nu pot vorbi, te sun puţin mai târziu“.  A deschis Facebookul şi i-a zis tatălui meu: „Oh, iată, Aura e în Germania“. Şi tot aşa...

Cum o cheamă pe mama ta?

Ani Avram. Mamele să ne trăiască! Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără mama mea… Îmi place să adaptez la cazul nostru o replică celebră, care ar suna cam aşa: „În spatele fiecărei femei de succes, se află mama ei“. Mulţumesc, mama!

Merg cei din familie după tine la concerte?

Mai mult fetele, mama şi Alessandra, prietena lui Filip. Băieţii, mai rar.

A făcut masterul în Bucureşti

Cum te-ai hotărât să devii cântăreaţă?

Eu sunt mezzosoprană. Doar că la 18 ani, când m-am angajat la Filarmonica „Banatul“, aveam vocea încă neformată, nedefinitivată. Am început un an ca soprană, dar din a doua stagiune, maestrul Diodor Nicoară a înţeles în ce direcţie se va dezvolta vocea mea şi m-a mutat la partida de alto (n.r. – vocea de alto este o cântăreaţă a cărei întindere vocală corespunde registrului mediu şi grav).

Cu ce rol ai debutat la Timişoara? Cu ce rol ai debutat la Viena?

La Timişoara am debutat cu Carmen, din opera cu acelaşi nume de Georges Bizet, cu maestrul Ion Iancu la pupitru,  în regia lui Marina Emandi-Tiron, iar la Opera de Stat din Viena am debutat în premiera de „Dama de Pică“, a lui Ceaikovski, tot cu maestrul Ozawa la pupitru, ca în Shanghai, în regia Verei Nemirova.

Cum ai fost primită în Bucureşti, când ai venit aici să faci masterul în 1997?

Cum m-a primit Capitala pe mine? Bucureştiul a fost îndulcit pentru mine prin verişoara mea, soprana Mirela Zafiri. Ea venise în Bucureşti cu câţiva ani mai devreme, ca studentă la canto, deci locuia aici. Prin ea am cunoscut-o pe doamna profesoară Georgeta Stoleriu. Şi asta s-a întâmplat exact când terminam anul al cincilea la Facultatea de Muzică din Timişoara şi mă întrebam încotro să mă îndrept. Am pornit spre masterat, la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, la clasa profesoarei Georgeta Stoleriu. Nu a fost uşor: eram căsătorită, aveam un copil şi făceam naveta Timişoara-Bucureşti. De unde, la început, eram atât de speriată, m-am împrietenit  repede cu Capitala. Am fost primită şi acceptată extrem de bine. Cred că Bucureştiul avea nevoie de mine, cumva. Şi eu de el, evident! Am intrat repede în pâine. Îmi amintesc că am participat la primele concursuri naţionale şi internaţionale – Perlea, Bretan, Drăgoi, Vinas-Barcelona, Alcaide-Portugalia, Otta-Slovenia. Unul după altul.

A urmat debutul la Sala Radio în 1997.

Da, alături de colega şi prietena mea, soprana Ileana Tonca, cu „Şapte cântece de Clement Marot“, de George Enescu. A dirijat maestrul Ludovic Bacs. A urmat un recital la Sala Radio, apoi un recital la Muzeul Enescu, altul la Sala Dalles. La Ateneu nu mai ştiu cu ce am debutat.

Cum era profesorul de operă Hero Lupescu?

Extraordinar. Ţin minte că eram la clasa de operă  şi făceam „Evgheni Oneghin“ cu maestrul Hero Lupescu. Marius Brenciu îl cânta pe Lenski şi peste ani mi-a devenit partener de scenă în acest titlu şi la Opera de Stat din Viena. Îmi amintesc că maestrul Hero Lupescu m-a întrebat unde sunt angajată. I-am spus că nu sunt angajată încă niciunde. S-a mirat şi m-a dat exemplu colegilor: „Ia uitaţi-vă voi la fata asta cum se aşază pe scaun, cum se ridică, ce chestii de mişcare scenică ştie“. Erau lucruri pe care le-am învăţat bine la orele de mişcare scenică,  în Timişoara, cu doamna Liana Iancu. Îmi place să dau Cezarului ce e al Cezarului şi de aceea vreau să îi enumăr pe cei care mi-au fost îndrumători în anii de studiu la Timişoara: la clasa de operă am lucrat cu maestrul Ion Iancu, la regie – cu doamna Marina Emandi-Tiron, la corepetiţie am avut-o pe doamna Felicia Ţonea, iar la canto am avut-o pe doamna Ana Stan. Am avut profesori buni şi le mulţumesc din suflet.

În Bucureşti cât ai rămas după master?

Un an am stat. Aproape de sfârşitul anului de master am primit un telefon: „Aura, se scoate la concurs un post de mezzosoprană-solistă la Opera din Timişoara“. M-am prezentat, am luat concursul. Cu rolul Carmen, bineînţeles. Şi din 1998, am fost angajată a Operei din Timişoara.

„Revoluţia m-a prins pe străzile Timişoarei“

Perioada comunismului cum te-a marcat?

Eram mică, deci nu am simţit comunismul într-un fel anume. În Lugoj, aveam de toate, locuiam la casă, părinţii meu aveau o gospodărie frumoasă, nu am dus lipsă de nimic. Nu m-a marcat perioada comunistă în sensul că nu aveam ce să mâncăm. În gospodărie aveam animale, în grădină aveam de toate, mama şi  bunica se ocupau...

Unde te-a prins Revoluţia de la Timişoara?

Revoluţia m-a prins pe străzi, printre gloanţe, pe podul de la Catedrală. Sunt mândră că am fost la Revoluţie. În seara de 16 decembrie, eu si verişoara mea am planificat să mergem la Operă. Era programată „Cavaleria Rusticana“. Am pornit din căminul studenţesc, unde locuia Mirela, şi, la un moment dat, am auzit un vuiet mare din partea stângă, de pe Calea Girocului. Era o coloană de manifestanţi. Vedeam oraşul, gol, în ceaţă, şi dintr-o dată, apărea bulucul, coloana largă cât carosabilul. Nu a fost greu să înţelegem ce se întâmplă.  Am ieşit şi noi, cântam „Deşteaptă-te, române!“. La momentul acela, de emoţie, nu prea mai ştiam versurile, tot cântam strofa întâi. Am ajuns până la Catedrală şi acolo au început împuşcăturile. În spatele nostru a fost împuşcată o femeie în cap. Există cruci în spatele Catedralei şi una dintre ele, am aflat mai târziu, este pentru femeia aceea. Era spaimă mare în jur. Mai târziu au pornit şi tancurile. Ne-am împrăştiat. Noi două ne-am refugiat în parcul din spatele Catedralei, apoi am fugit pe sub pod şi am trăit toate evenimentele care au urmat în Piaţa Operei. ;

Nu m-a marcat perioada comunistă în sensul că nu aveam ce să mâncăm. În Lugoj, aveam de toate, locuiam la casă, părinţii meu aveau o gospodărie frumoasă, nu am dus lipsă de nimic.

Nu a  fost uşor să plec din oraşul de pe Bega: eram căsătorită, aveam un copil şi făceam naveta Timişoara-Bucureşti. De unde, la început, eram atât de speriată, m-am împrietenit  repede cu Capitala.

Sub steaua lui Ioan Holender

La ce vârsta ai plecat în străinătate?

Prima dată am ieşit din ţară în 1990, eram studentă la Facultatea de Ştiinţe Economice din Timişoara şi angajată în Corul Filarmonicii „Banatul“. În vară am plecat la Roma să cântăm „Orestia III“ a lui Aurel Stroe. Eram şase Eumenide din Corul Filarmonicii, alături de solişti din Bucureşti şi de celebrul saxofonist Daniel Kentzy. A fost o şansă extraordinară să cânt  într-un celebru festival estival, în inima Romei. Au urmat ani întregi de turnee, ca solistă a Operei Române Timişoara, sau ca solistă, alături de alte ansambluri din ţară în Olanda, Belgia, Norvegia, Danermarca, Serbia, Bulgaria, Italia, până în  2007 când am plecat la Viena cu contract fix.

Cum l-ai întâlnit pe Ioan Holender, directorul Operei din Viena?

Domnul Holender mă auzise cântând în mai multe ocazii, dar nu a avut nevoie de mezzosoprană la Opera de pe Ring. La un moment dat, în decembrie 2006, am acceptat o colaborare cu Filarmonica Oltenia din Craiova pentru „Simfonia a IX-a“, dar, cu câteva zile înainte de a pleca, a apărut pe avizierul operei timişorene un concert cu sala închiriată. Eram trecută în programul acelei seri să cânt o strofă din cunoscuta „Şampanie“ din „Liliacul“ lui Strauss. Eu eram în momentul acela bine înrădăcinată în Timişoara: eram solistă a Operei, eram în primul an de doctorat la Universitatea de Muzică, şi studentă în ultimul an la Facultatea de Ştiinţe Economice. Aveam de dat şi diferenţele acumulate pe fondul unei întreruperi de mulţi ani, plus licenţa. De asemenea, copilul meu era la şcoală în Timişoara, elev la Liceul Pedagogic.

Probabil că lumea îşi imaginează că invers s-au întâmplat lucrurile, că tu ai încercat să-l convingi pe domnul Holender să te angajeze la Viena.

Da, lumea poate îşi imaginează că eu am dat multe audiţii, că m-am zbătut să ajung la Viena, dar nu a fost aşa. Ioan Holender a văzut că nu sunt foarte entuziasmată să plec din Timişoara, că nu sunt foarte convinsă de pasul acesta şi mi-a propus un târg. „Draga mea, iată cum facem: rămâi angajata Operei din Timişoara şi la Viena îţi fac contract pe jumătate de an“. Dumnealui mi-a acordat multe facilităţi şi sprijin ca să mă duc acolo. Am făcut pasul, aşa, pentru jumătate de an. La finalul acestuia, domnul Holender m-a întrebat: „Aşa-i că e OK ? Pot să-ţi fac contract încă un an jumătate?“. Şi tot aşa, până la un moment dat, când cei de la opera din Timşioara mi-au scris: „Aura, te rugăm, să-ţi faci închidere de contract“. „Poate întrerupere?“, am insistat eu. Mi s-a răspuns: „Nu, încheiere“.

Am suferit mult, nu mi-am dorit niciodată încheierea contractului cu Opera din Timişoara. Ba mai mult, de atunci au trecut şapte ani şi jumătate fără a fi invitată să cânt pe scena debutului meu absolut. Ştiu, trist şi de neimaginat... 

Aţi avut o relaţie bună cu Ioan Holender, în calitate de manager la Opera din Viena?

Ei, să ştii că domnul Holender nu ne-a cântat deloc în strună, nouă românilor. A fost un director pentru care prioritară a fost instituţia. Şi pe noi, românii, ca şi pe colegii austrieci, ne-a distribuit în rolurile în care ne considera dumnealui utili, nu în rolurile pe care ni le-am fi dorit noi.  Nu îl întâlneam foarte des prin operă, în perioada când era director. Dumnealui lucra în birou, iar noi în sălile de repetiţii. Ne întâlneam cateodată la repetiţiile generale (care se desfăşoară pe scenă, nu în salile de repetiţii). Întotdeauna m-a impresionat modul în care domnul Holender, acest colos internaţional se raportează la copilăria sa din Timişoara. Îmi amintesc când se monta „Faust“ la Viena  (Angela Gheorghiu – Margueritte şi Roberto Alagna – Faust), cum spunea domnul Holender: „Unde mai găsesc eu un Valentin aşa ca Iuliu Mare, în Timişoara?“ Când a implinit 80 de ani, retras de mult de la conducerea operei fiind, m-am bucurat, împreună cu Ambasada Romaniei din Viena să organizam o aniversare la care au luat parte, alaturi de familia domniei sale si de artistii romani de la Opera din Viena, Josef Ostermeyer (ministrul culturii), Dominique Meyer, actualul Director al Operei de Stat Viena, ambasadorul Emil Hurezeanu, soprana Ileana Cotrubas, mezzosoprana Ruxandra Donose, chiar şi trupa Voltaj, aflată în Viena pentru Eurovision.

Cu aceasta ocazie, domnul Radu Boroianu, Presedintele Institutului Cultural Roman, i-a oferit domnului Ioan Hoender, pe cer, o stea numită Ioan Holender.

Domnul Holender ştia de faptul că îmi făceam doctoratul, mă susţinea şi mă încuraja. Nota bene: sunt singurul doctor din ansamblul de solişti ai Operei din Viena. Si singura absolventa de Stiinte Economice. Eu, o româncuţă.. (râde).

„Acum vorbesc în germană, engleză, franceză, poloneză, italiană“

Când ai ajuns la Viena, cum erai privită ca româncă?

Aici am multe de spus. În primul rând, să fii român în Europa nu e uşor, suntem priviţi ciudat. Dar să fii cântăreţ de operă în Europa şi în lume este cu totul altceva. Suntem respectaţi pentru şcoala de canto care a existat în România. O şcoală aflată la intersecţia marilor curente mondiale şi care a dat mari cântăreţi de operă români care există în lume. Noi putem să cântăm muzică rusă la fel de bine ca muzică germană, italiană şi japoneză. Putem să cântăm în toate limbile şi, mai ales, în toate stilurile. Nu ai să găseşti mulţi muzicieni de şcoală germană care să cânte bine belcanto, după cum nu ai să găseşti nici italieni care să cânte bine, de exemplu, Wagner. Ei, noi chiar putem. Suntem folosiţi într-un repertoriu vast şi suntem foarte apreciaţi pentru performanţele noastre.

Ai reuşit să termini şi doctoratul, şi Facultatea de Economie?

Da, da. Cu succesul lucrului făcut în bucurie!

Alături de Anna Netrebko

Cum ai aflat că suferi de tiroidă? Cum ţi-a afectat vocea?

Mai bine să nu vorbim despre asta, amintirea asta are o vibraţie joasă. Nu pot să zic că studiam multe ore pe zi, studiam atât cât simţeam că pot studia, dar o făceam constant. La un moment dat, am simţit că obosesc prea repede şi m-am dus la medic. Gata, a trecut, acum am o sănătate radiantă! Şi-i mulţumesc lui Dumnezeu!

Ai învăţat germana? Câte limbi vorbeşti?

Ştiam germana de acasă, eu fiind din Banat. Am crescut la familia Wingert, vecinii noştri din Lugoj, şi am fost la Gradiniţa Germană. Acum vorbesc, în afară de română, germană, engleză, franceză, poloneză, italiană. Fiul meu face şcoala în engleză, în Amsterdam, şi vorbeşte poloneză de turuie, nu ca mine.

În ce limbi ai mai cântat?

Noi, artiştii de operă, cântăm în foarte multe limbi străine. Chiar dacă nu vorbim acele limbi, suntem extrem de bine instruiţi de antrenori speciali, vorbitori nativi de cele mai multe ori. Îmi amintesc cu drag de perioada în care am învăţat în limba rusă rolurile Larina şi Filipijewna din „Evgheni Oneghin“, Cârciumăreasa din „Boris Godunov“ sau rolurile de mezzosoprană din „Dama de Pică“. De-a lungul timpului, am cântat aceste roluri alături de cei mai importanţi cântăreţi ruşi ai momentului: Anna Netrebko, Elena Maximova, Dmitry Hvorostovski, Aleksandr Antonenko, Dmitry Korchak etc. şi au fost toţi multumiţi de pronunţia mea. Îmi amintesc cum, împreună cu prietena mea japoneză Kikuko Teshima, am făcut un recital de muzică japoneză ( n.r. – „Petalele sufletului“), un mare succes de public.

Cum înveţi să pui accentele corect în aceste limbi?

La Viena avem pentru fiecare limbă străină câte un antrenor-corepetitor, un vorbitor nativ în limba respectivă, în general. Deci la italiană exersăm cu un italian, la engleză – cu un englez sau cu un american, la franceză – cu un francez, etc.

Cum reuşeşti să memorezi partiturile?

Culmea, mă bazez pe memoria vizuală, nu pe cea auditivă. La începutul carierei, când tehnica vocală nu era încă definitivată, mă gândeam: „Doamne, dă să mă ţină gâtul“. Peste nu ştiu câţi ani, m-am rugat: „Doamne, dă să mă ţină mintea“, pentru că repertoriul era din ce în ce mai mare, în mai multe limbi şi stiluri muzicale. Acum, în momentul actual de carieră, zic: „Doamne, dă să mă ţină coloana“, pentru că mereu car atâtea partituri după mine… (râde)

Ai învăţat bine limba germană?

Nu, nu am învăţat-o foarte bine. De pronunţat, de cântat, da, am învăţat-o. Dar nu vorbesc foarte bine.

În străinătate cum ţii legătura cu românii ?

Ştii ce e foarte fain la noi? Că circulăm dintr-un loc într-altul. Îmi amintesc, nici nu ştiu unde eram, că stăteam cu partitura în mână, orchestra repeta, s-a deschis uşa şi a intrat un coleg român. Eram în te miri ce loc, nu avea niciunul dintre noi legătură cu punctul respectiv de pe Glob, dar eram amândoi la muncă, pe scenă, în străinătate. Ne-am bucurat foarte mult să ne regăsim. Suntem o mică lume internaţională, ţinem legătura unul cu altul, ne susţinem. În 2007, mi s-a schimbat viaţa total. Cercul meu de prieteni la ora actuală e foarte variat, din toate colţurile lumii. Apropo de colegii români, din 2007 până acum s-au perindat mulţi la Opera din Viena şi îi voi enumera în continuare doar pe cei cu contracte permanente: sopranele Ileana Tonca, Simina Ivan, Ildiko Raimondi, Elisabeta Marin, Teodora Gheorghiu, Valentina Naforniţă, Anita Hartig, mezzosoprana Roxana Constantinescu, tenorii Cosmin Ifrim, Marian Talaba, baritonii Zoltan Nagy, Mihai Dogotari şi başii Sorin Coliban, Dan Paul Dumitrescu şi Alexandru Moisiuc.  Frumos, zic.

Te-ai întâlnit cu Angela Gheorghiu?

Cu Angela Gheorghiu, când ne vedem, ne înţelegem bine. Ne-am întâlnit şi la Opera de stat din Viena şi am fost să o ascult şi la Konzerthaus, tot la Viena, în recital. În România nu ne-am întâlnit încă. Dar nu au intrat zilele în sac…

Dar cu Roberto Alagna pe ce scene şi în ce opere te-ai intersectat?

Cu Roberto am cântat de multe ori, la Opera de stat din Viena, în „Faust“, „Manon“ şi… nu mai ştiu toate spectacolele pe de rost. Avem o relaţie foarte frumoasă de prietenie. Bineînţeles, vorbim în limba română.

Care e desosebirea de stil dintre români şi austrieci?

Primul meu şoc la Viena a fost că lumea vorbeşte deschis, în faţă. Eu eram plecată de la un mediu plin de bârfe, de şuşoteli, toate în stil românesc, pe la spate. Aveam o teamă de a nu spune ceva că te aude cel de alături. Am fost impresionată la Viena că toată lumea vorbeşte absolut deschis, toţi vin la repetiţie, îşi fac treaba şi pleacă. Nu există bisericuţe, bârfe, aşa cum există pe la noi.

În ce fel te-a ajutat Facultatea de Studii Economice?

Nu cred că m-a ajutat până acum, dar mă va ajuta de aici încolo, în momentul în care voi considera că pot să fac ceva în direcţia aceasta. Este în psihologie cuantică o ordine de urmat: vreau, ştiu şi pot. Eu le-am conştientizat şi împlinit pe acestea trei. Urmează: eu sunt!

Cum ai ajuns la toate învăţurile astea de psihologie cuantică?

Le-am atras. Eu am fost dusă la Biserică de mică, dar la un moment dat, am zis: „Doamne, ceva nu înţeleg. Iartă-mă că-ţi zic asta, dar îţi spun sincer şi din inimă. Ceva nu merge…“. Şi am început să primesc răspunsuri prin cărţi, oameni, întâmplări. M-am luminat.

Ai făcut nişte cursuri speciale de pregătire?

Nu. Eu sunt foarte intuitivă, merg de multe ori pe intuiţie şi fac doar ce-mi aduce bucurie şi pace. Recent,  m-am întâlnit cu doamna Stoleriu şi i-am povestit cât de minunat m-am simţit la Berlin. Dumneaei m-a întrebat dacă-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru câte daruri am primit. „Da“, i-am răspuns. La Berlin de atâtea ori am spus mulţumesc, până când mulţumesc  s-a transformat într-o stare de bine.

Ai avut atitudinea asta pozitivă dintotdeauna?

Da, dintotdeauna! Am învăţat toate lucrurile astea în timp.

Uitându-mă la viaţa mea, îmi pun uneori întrebarea: „De ce tot ce am visat noaptea, dimineaţa am avut lângă pat?“. Tot ce am dorit am primit! De ce s-a întâmplat asta? Pentru că nu mi-am alterat dorinţa cu frică, cu îndoială. Altfel spus, am avut credinţă! Aşa cum spune şi Biblia, în „Evanghelia lui Marcu“:  „De aceea vă spun că orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea“.

Te inhibă competiţia acerbă din lumea muzicală internaţională?

Nu este nicio competiţie, fiecare poate să facă  în viaţa sa atât cât poate să viseze.  ;

Este în psihologie cuantică o ordine de urmat: vreau, ştiu şi pot. Eu le-am conştientizat şi le-am împlinit pe acestea trei. Urmează: eu sunt!

„Vreau să pun oraşul Timişoara pe harta muzicală a Europei“

Referitor la teoriile pozitive de care vorbeam mai devreme, consideri că ai primit ce ţi-ai dorit până acum?

Universul îţi dă mai mult decât tu ştii să ceri. La un moment dat, am fost în Olanda, în al nu stiu câtelea turneu, am ridicat paharul şi am zis: „Beau pentru ultimul turneu în Olanda, vreau altceva. Vreau să cânt într-un teatru mare si important“. Şi, imediat, a venit domnul Holender şi mi-a propus să cânt la Viena.

Trebuie să vrei, să dai drumul în Univers dorinţei tale şi să ai credinţă. Iar apoi să stai şi să aştepţi, să nu devii prea ataşat de ce vrei să obţii şi să nu opui rezistenţă. Şi, bineînţeles, să te bucuri. Să ştii că răspunsul vine. Pe căi nebănuite, neaşteptate, dar minunate.

Dar dacă ce vrei tu nu e bine într-o ordine morală?

Nu trebuie să faci rău altcuiva, asta e singura condiţie. Poţi să ceri ceva pentru tine, doar atât cât să nu faci rău altuia. Dacă tu ai gânduri de vibraţie joasă, de ură, de invidie, de gelozie, asta e o altă poveste. Din Univers se întorc toate la cel care le emite. Şi aceste energii revin amplificate.

Crezi în predeterminare, în destin?

Nici vorbă. Eu cred că gândurile se transformă în cuvinte, cuvintele în fapte şi faptele în realitate fizică. Când îţi vine în minte un gând rău, de vibraţie joasă, opreşte-l, acesta are nevoie de şapte secunde să se fixeze în creierul tău. Alungă-l înainte! Asta înseamnă să trăieşti în prezent: să ai puterea să-ţi controlezi gândul. Nimeni nu-ţi dictează viaţa în afară de tine însăţi.

Nu ai avut şi căderi psihologice?

Ba da. Când am avut gânduri rele, mi-am pierdut sănătatea. Atunci am avut o revelaţie şi am înţeles că atunci când îţi pierzi liniştea şi pacea, se alterează şi sănătatea. Sănătatea vine după pace, linişte şi bucuria interioară. Vin şi aici cu un exemplu din Biblie, din „Evanghelia lui Matei“: „Căutaţi mai întâi Impărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor da pe deasupra“.

Alături de Iosif Ion Prunner şi Cristian Măcelaru

Întorcându-ne la muzică, cum a fost colaborarea cu dirijorul Cristian Măcelaru la Ateneul Român din luna decembrie, când ai fost solistă în „Simfonia nr. 3“ de Mahler?

Eu şi Cristi Măcelaru suntem timişoreni, dar ne-am întâlnit în Bucureşti. Am început colaborarea în ianuarie 2016 pe scena Ateneului, cu „Alto Rhapsody op. 53“ de  Brahms, ne-am reîntâlnit, în decembrie 2016, cu „Simfonia nr. 3“ de Mahler. 

Ai colaborat şi cu Christian Badea, un alt dirijor român renumit.

Da, ne-am intâlnit pe scena Ateneului.  Am toată admiraţia pentru domnul Christian Badea.

Ce a însemnat pentru tine să cânţi Mahler pe scena Ateneului?

Mahler a considerat reprezentativă vocea de alto pentru preocupările sale legate de “acum şi aici”şi “atunci şi dincolo”. Am cântat de multe ori Simfoniile nr. 2 şi nr. 3. Îmi amintesc ca în Simfonia nr 2-a am debutat la Filarmonica “Banatul” din Timşoara, iar in a 3-a  la Sala Radio, cu maestrul Horia Andreescu la pupitru. Bineînţeles ca părţile solistice din cele doua simfonii sunt foarte asemănătoare. Ambele au ca baza texte din „Des Knaben Wundernhorn“ (o culegere de texte populare germane), la care se adaugă părţi din Imnul “Die Auferstehung” a lui J.G. Klopstock Friedrich Goettlieb (în Simfonia nr. 2) şi din Aşa grăit-a Zarathustra a lui Friedrich Nietsche.

Tonalităţile  apropiate, tempourile asemănătoare şi un ambitus comun fac ca cele două simfonii să se adreseze aceleiaşi categorii vocale de mezzosoprană (spre deosebire de Simfonia nr. 4, de exemplu, unde Mahler apelează la soprana, sau de Simfonia nr, 8, unde apar patru voci feminine. Nici ciclurile de lied-uri ale lui Mahler nu îmi sunt străine. M-am bucurat să înregistrez şi un CD in Viena, cu ani în urmă, alături de Orchestra Europa Symphony. 

Ce înseamnă pentru tine să devii manager, să devii din artist organizator de evenimente?

Am început de mult să fac chestii de management. Am iniţiat Festivalul „Lugoj Clasic“, a fost un foarte mare succes, sunt director artistic al Concursului Internaţional de Canto „Sabin Drăgoi“, organizez cursuri de muzică pentru elevi, am organizat multe evenimente în Viena. Pot, deci, să trec la următorul pas. Fiţi cu ochii pe mine! (râde).

Te-ai întoarce acasă, la Timişoara, şi în calitate de manager?

 Astăzi, nu consider că eşti legat de un loc. Eu vin în Timişoara cu un proiect şi cred că acesta e un motiv de întoarcere acasă. Viaţa e pentru mine o călătorie de la un capăt de continent la altul. Acum asta e ceea ce vreau, ştiu că pot şi simt că trebuie să fac. Cum va fi mai încolo, nu ştiu. Când porneşti într-o călătorie în necunoscut e ca şi  cum te afli, în noapte, la volanul maşinii tale: chiar dacă ai de condus sute sau mii de kilometri, la lumina farurilor maşinii tale vezi doar câteva sute de metri. Dar aceia sunt cei care contează şi doar adunând sute cu sute de metri ajungi la destinaţie. Liniştea nu ţi-o dă un loc anume. Bucuria este sau nu este în tine.

Ce simţi că poţi să faci pentru Timişoara?

Vreau să pun Timişoara pe harta muzicală a Europei. Vreau ca Timişoara să fie în agenda marilor cântăreţi ai lumii. Vreau ca performanţa artistică sa fie la ea acasă în Timişoara. 

  Când am avut gânduri rele, mi-am pierdut sănătatea. Sănătatea vine după pace, linişte şi bucuria interioară.

Studii de marketing cultural

Numele: Aura Twarowska (născută Aurora Eleonora Avram)

Data şi locul naşterii: 21 noiembrie 1967, Lugoj

Studiile şi cariera:

După absolvirea liceului „Coriolan Brediceanu“ din Lugoj,  a intrat la Facultatea de Ştiinte Economice, la Universitatea de Vest din Timişoara.

În 1986 a devenit membră a Filarmonicii Banatul din Timişoara ca membră a corului condus de Diodor Nicoară.

În 1997 masteratul la Universitatea de Muzică din Bucureşti, unde obţine diploma de studii aprofundate - operă, la clasa  Georgetei Stoleriu.

În 2007 ia licenţa la Facultatea de Ştiinte Economice din cadrul Universităţii "Ioan Slavici" din Timişoara. Susţine lucrarea de licenţă cu tema "Analiza politicilor manageriale şi de marketing cultural aplicate la Opera Naţională Română din Timişoara" şi obţine diploma de economist.

Din 29 aprilie 2010 este doctor în muzică.

Aura Twarowska debutează pe scena operei timişorene în rolul titular din opera "Carmen" de Bizet, în anul 1998.

Cariera sa artistică cuprinde multe roluri de operă, alături de şi mai multe partituri vocal-simfonice, care îi fac vocea cunoscută şi apreciată pe majoritatea scenelor de operă şi de filarmonică din România.

E angajată ca solistă a Operei de Stat din Viena în anul 2007. Debutează la Viena cu rolul Marcellina din  "Nunta lui Figaro", în Shanghai, în turneul asiatic al operei vieneze din toamna anului 2007, sub bagheta dirijorului Seiji Ozawa.

A câştigat numeroase concursuri internaţionale.

În este 2004, decorată de către Preşedintele României cu Ordinul Meritul Cultural, Cavaler al Artelor (în grad de ofiţer).

În 2009 este distinsă cu Premiul „Iosif Constantin Drăgan“ pentru excelenţă culturală.

Locuieşte în:  Viena, Austria