Mihai Mălaimare, actor: „Dacă ar trăi acum, Caragiale s-ar sinucide!“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Măştile lui Mihai Mălaimare cad, una după alta, într-un interviu care arată ca o oglindă un actor dezamăgit de breasla sa măcinată din interior, un director care crede în drumul teatrului său şi un fost politician care priveşte cu neputinţă spre lumea din care a făcut parte.

Mihai Mălaimare (61 de ani), directorul Teatrului Masca din Bucureşti, actorul cu nume ca o poreclă, tatăl care crede că doar copiii lui pot spăla păcatele „generaţiei degeaba" din care spune că face parte, vorbeşte despre acel Caragiale care îl doare şi despre acel teatru care îl vindecă.

„Weekend Adevărul": Într-un CV postat pe site-ul dumneavoastră, www.malaimare.ro, începeţi aşa: „M-am născut la Botoşani şi asta spune totul". Explicaţi, în câteva fraze, acest „totul" exhaustiv!

Mihai Mălaimare: Când am intrat la facultate, cei mai talentaţi colegi erau din Moldova, iar Botoşaniul e în Moldova. A te naşte la Botoşani înseamnă o sumedenie de lucruri. În primul rând, porneşti cu handicapul golului fabulos pe care l-au lăsat geniile născute la Botoşani. E ca şi cum te-ai arunca de pe un vapor care se scufundă şi trebuie să înoţi ca să nu te tragă la fund. Dincolo de asta, Botoşaniul este aşezat în cea mai dulce zonă posibilă: nu este nici câmpie, nici munte, ci un deal blând, unde vremea este senzaţională. Aici, oamenii au avut un respect faţă de muncă, faţă de bun-simţ şi religie. S-a ales praful, iar vinovăţia este inclusiv a mea, pentru că, timp de 60 de ani, n-am izbutit să înfrâng mizeria pe care au adus-o acolo două dezastre teribile, comunismul şi capitalismul. Comunismul mi-a omorât bunicul, pentru că i-a luat tot ce avea, ameninţându-l că o aruncă pe mama afară din şcoală, iar capitalismul a ucis speranţa în mine şi în oamenii de acolo. Acest capitalism de cumetrie, maidanez, de doi bani, pe care l-am făcut noi, în ultimii 20 de ani.

De unde aveţi acest nume unic, Mălaimare?

E posibil să fie o poreclă. La Copălău, unde s-a născut tata, una dintre delicatesele bucătăriei locale era mălaiul, care este un fel de prăjitură de făină de porumb, cu miere. E posibil ca vreuna dintre femeile neamului nostru să fi greşit compoziţia şi să fi făcut un mălai mare, care s-a întins şi s-a fleşcăit. De aici poate veni numele, pentru că neamul nostru nu este unul de oameni înalţi. Doar Haralambie Mălaimare, fost primar la Copălău, era înalt şi cu ochi albaştri. El a fost excepţia care confirmă regula.

„Teatrul este o dictatură"

Ca actor şi ca director al Teatrului Masca, aţi scos teatrul de sub dictatura cuvântului. Totuşi, se mai află teatrul şi sub o altă dictatură, în prezent?

Da, sub dictatura suficienţei, a superficialităţii. Sau a convingerii că, odată ce te-ai numit actor, eşti actor pe viaţă şi că asta îţi dă dreptul să fii pe scenă continuu. Teatrul este o dictatură; teatrul nu e democraţie. Şi să ferească Dumnezeu să ajungem să introducem democraţia şi în teatru, pentru că se alege praful, aşa cum s-a ales şi de societatea românească! Democraţia nu poate fi făcută de oameni inteligenţi, de oameni solizi pe meseria lor. E ca şi cum l-aş lăsa pe prostul de pe drum să voteze dacă eu pun în grădina mea porumb sau grâu. În grădina mea pun ce vreau eu şi dacă nu vreau să pun în anul ăla ceva, nu pun. Nu mă poate forţa nicio democraţie, nimic. Aşa e şi în teatru. Eu conduc Teatrul Masca pentru că l-am visat, am avut curajul să-l fac, am avut forţa să-i conving pe unii că trebuie făcut. Când se va găsi un altul care să ştie mai mult decât mine, atunci mă va înlocui. Până atunci, nu!

Ce alte tiranii au controlat, în trecut, teatrul?

A existat o tiranie a actorului care se simţea bine în pielea lui. Apoi, o tiranie a regizorului. A urmat o tiranie a gânditorului de teatru, a celui care construieşte şcoli şi care propune precepte. A fost şi o tiranie a publicului. În România anului 1992, publicul a părăsit teatrele şi a lăsat sălile goale, pentru că a descoperit bucuria spectacolului politic de stradă. Deşi se vor găsi unii care să mă contrazică, pot spune că nici acum sălile nu sunt pline. Îi las să fie fericiţi cu părerile lor. Ştiu că în parcurile şi în staţiile de metrou în care joc eu şi pe maidanele în care mă duc sunt sute de mii de oameni care n-au fost niciodată la teatru şi nu se vor duce în viaţa lor la teatru. Pentru că această societate nefericită nu este preocupată decât de votul lor şi nu de ideea că oamenii ăştia ar putea ajunge, la un moment dat, să-şi dea votul şi în cunoştinţă de cauză, înţelegând ce fac, meditând. Teatrul românesc a rămas între zidurile lui şi se fericeşte cu realizări, uneori interesante, se mulţumeşte cu festivaluri care nu concluzionează nimic, în loc să înţeleagă că a venit vremea ca omul de teatru să aibă un pronunţat rol social, alături de familie, şcoală şi biserică.

„Opera lui Caragiale mă îngrozeşte!"

Spectacolele dumneavoastră, „O scrisoare pierdută" şi „O noapte furtunoasă", se joacă în plin An Caragiale, într-un context politic foarte ciudat. Cum arată această „Scrisoare pierdută" azi şi ce împrumută din realitate? Se împuşcă cineva în gât?

Dacă ar trăi acum, Caragiale s-ar sinucide! Pentru că nici el n-a crezut că românul pe care îl pune el în piesele lui este chiar aşa.

Sau şi-ar dubla opera!

La ce bun? Peste „Scrisoarea pierdută" nu există nimic! Să vii şi să spui că societatea românească era aceea la sfârşitul secolului al XIX-lea, să vii să vezi că în secolul XX nu s-a schimbat nimic şi că năvălim în secolul XXI absolut identic, este incredibil. Pe mine, opera lui Caragiale mă îngrozeşte. Când o citesc, mă apucă o tristeţe iremediabilă. N-am izbutit nimic, nici unii, nici alţii. Generaţia mea, care cuprinde oameni de teatru serioşi sau oameni politici, n-a făcut nimic, n-a avut niciun ideal. Păi, cum era generaţia paşoptistă sau cea unionistă? Noi am fost „generaţia degeaba". Există, totuşi, ceva care ar putea să ne salveze în propriii noştri ochi: copiii noştri, care ar putea lua în mâini soarta acestei ţări şi ar duce-o acolo unde merită. Ei ar putea să decidă ceea ce noi n-am avut curaj să decidem. Din păcate, de la generaţia mea nu mai aştept nimic.

E o anumită prudenţă în felul în care e montat Caragiale azi? Ar fi nevoie de mai multă agresivitate? Trebuie stabilite mai bine ţintele?

Ne aflăm în faţa unui geniu, iar geniul are regulile lui şi le impune. Îţi permite să te joci cum vrei cu opera lui, dar te joci pe riscul tău. Caragiale a fost montat de Sică Alexandrescu într-un fel care nu mai lasă loc de interpretări. Ăla e Caragiale! A-l monta pe Caragiale omorându-i pe Chiriac, Venturiano sau Spiridon, transformând-o pe Veta într-o cucoană de şantan, e a te folosi de un text genial pentru a înjura. Caragiale, ca orice geniu, e contemporan, ca şi Shakespeare. Mă uit la montările după Caragiale şi pot recunoaşte frământările unui regizor, întrebările lui.

Deşi caricaturizarea e perpetuă, nu se schimbă nimic în comportamentul politicienilor. Ei se recunosc, dar nu se ruşinează, nu îşi modifică deloc caracterul!

Eu cred altceva! Mi-e teamă că nu se recunosc! Eu, când văd un spectacol după Caragiale şi mă umflă râsul, mă întâlnesc brusc cu propria mea prostie, cu propria mea ticăloşie şi îndată mi se face rău de la bilă. Noi le spunem politicieni, dar ei nu sunt. Lor nu le pasă. Faptul că societatea le-a pus o ştampilă n-are nicio importanţă. Când eram deputat de Botoşani, am primit o replică prin presa locală de la un alt deputat: „Ce vorbeşte aista de cultură, nouă ne trebuie barabule (n.r. - cartofi)!". Dacă aia e societatea pe care o visezi tu, una care are nevoie de barabule, atunci nu mai ai nicio pretenţie. Un om care spune aşa ceva n-o să-l înţeleagă niciodată pe Caragiale.

"A venit vremea ca omul de teatru să aibă un pronunţat rol social, alături de familie, şcoală şi biserică.''

CV

- Actor, director, tată
- Numele: Mihai Mălaimare
- Data şi locul naşterii: 27 august 1950, Botoşani
- Starea civilă: căsătorit, patru copii
- Studiile şi cariera:
- 1969-1973 - Academia de teatru şi Film, Bucureşti, Arta actorului, şef de promoţie; 1981 - Şcoala de teatru
J. Lecoq, Paris, Franţa; 1984 - Academia de Teatru şi Film Bucureşti, Arta regizorului de teatru; 2000 - Academia de Teatru şi Film Bucureşti, Doctor „magna cum laudae" în Istoria şi teoria teatrului
- 1973-1989 - Teatrul Naţional I.L.Caragiale, Bucureşti, Actor, Regizor; 1973-1989 - Colaborator permanent al Televiziunii Române, Redacţia de teatru şi Redacţia emisiunilor pentru copii; 1990 - prezent - Director al Teatrului Masca.
- Locuieşte în: Bucureşti

„Teatrul Masca se duce ca o salvă de artificii"

Teatrul de stradă iese în stradă atunci când drepturile actorilor, care sunt cetăţeni, sunt încălcate? De ce nu vedem nişte statui vivante cu pancarte, la Universitate?

În 1990, pe tancuri erau nişte actori: Ion Caramitru, Mircea Diaconu. Iată cum a fost bălăcărit Diaconu în momentul de faţă! Celebrul actor, omul pentru care o bună parte din populaţia asta şi-ar fi băgat mâna în foc a fost terfelit şi mâzgălit. Pentru ce? Incompatibilitatea lui e falsă, nu e reală. Pentru că asta ar însemna că un artist nu mai are ce să caute în politică, ceea ce este prost, pentru că dacă îi laşi numai pe jurişti să facă legi despre teatru... Apoi, ce dacă el a fost într-o comisie care a numit-o pe soţia lui regizor? Aţi auzit de dinastiile artei? În dinastiile artei nu facem ce vrea cineva de pe stradă. Din punct de vedere al utilizării banului public... e banul public, nu-ţi pui tu soţia acolo, dar ca regulă internă a breslei noastre, e mai mult decât corect. Mircea Diaconu plăteşte oalele sparte ale unei bresle care este ca ţara asta: împrăştiată, măcinată din interior. Teatrul Masca a fost înfiinţat de soţia mea.
Ce ar fi însemnat ca soţia mea să mă dea afară, pentru că lucram în acelaşi teatru?

Spuneaţi că personajele lui Caragiale se învârtesc în cerc. Teatrul dumneavoastră, Masca, ce traiectorie are?

Aş zice că noi ne ducem ca o salvă de artificii. Nu ne-am cantonat în nicio direcţie. Am pornit pe tot felul de drumuri. Pe unele am mers mai mult, de altele ne-am plictisit relativ repede, dar nu ne-a plăcut să ne punem o ştampilă pe frunte. Ne-a ajutat Dumnezeu şi nu am fost nevoiţi să batem pasul pe loc. Am avut ce descoperi.

Alături de familia de actori de la Masca aţi colindat lumea, punând în practică dorinţa dumneavoastră de a nu uita ce înseamnă turneul de teatru. Ce locuri v-au oferit cele mai intense experienţe?

Egiptul, pentru că a fost şi primul turneu major al Teatrului Masca, în 1991-1992. Ne-am întâlnit brusc cu o altă civilizaţie, cu o altă filosofie de viaţă, cu o istorie multimilenară. Însă, fiecare turneu în parte pune în faţa unui actor lucruri nemaipomenite. Ne aflam la un festival din Vaour, o comună din Franţa. Jucam într-un amfiteatru, în aer liber, şi a început să plouă. Oamenii şi-au deschis umbrelele. Am continuat să jucăm. A început să plouă torenţial. Oamenii s-au ghemuit sub umbrele. Am jucat mai departe. Şi în secunda în care m-am trântit pe spate, pentru că aşa trebuia, şi apa mi-a ajuns până la urechi, oamenii au închis umbrelele şi au rămas în ploaie. O întâmplare incredibilă, într-o comună din Franţa! 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite