Arte

articolul anterior articolul urmator

Mircea Dinescu: „N-am vrut certificat de revoluţionar, e o plastografie ordinară după certificatul de ilegalist“ INTERVIU

56
20 Mar 2021 20:47:06
Autor: Otilia Andrei
Mircea Dinescu FOTO Prima TV
Mircea Dinescu FOTO Prima TV

Mircea Dinescu spune că este împăcat cu istoria personală. În zilele Revoluţiei, a fost mânat de curaj şi de dorinţa de a scoate oamenii în stradă, aşa că nu are nevoie de vreo dovadă a implicării sale şi nici de recompense.

Poetul Mircea Dinescu (70 de ani), retras în pandemie la Port Cultural Cetate din Calafat, unde a deschis, în 2007, un spaţiu de cazare cu restaurant pe malul Dunării, a ajuns recent în atenţia mass-mediei din două motive. Întâi, pentru că şi-a retras, după şapte ani, de la TVR1 emisiunea „Politică şi Delicateţuri“, pentru un nou început la Prima TV; şi-apoi, din pricina unei relatări dintr-un volum recent al Anei Blandiana, „Soră lume“. Poeta menţionează o discuţie cu Roland Dumas, fost ministru de Externe francez, care ar fi întrebat, în ianuarie 1990, cine erau tinerii morţi la Intercontinental. Dinescu i-ar fi răspuns: „Tineretul lui Hitler“. A urmat un schimb de replici şi acuzaţii, în care a fost implicat şi filosoful Gabriel Liiceanu, dialog înţeles doar de generaţiile care au trăit în mijlocul Revoluţiei şi al evenimentelor din anii ’90. Este un episod despre care Mircea Dinescu nu-şi mai doreşte să discute în profunzime. Preferă, în schimb, să-şi amintească despre legumele gustoase din ograda bunicului, despre anii aprigi ai comunismului şi despre zilele Revoluţiei, când spune răspicat că a avut curaj. Îşi păstrează puloverul în dungi.

„Weekend Adevărul“: Luna aceasta încep filmările pentru emisiunea „Poezie şi Delicateţuri“, la Prima TV. Ce deosebiri vor găsi telespectatorii tentaţi să compare această emisiune cu „Politică şi Delicateţuri“?

Mircea Dinescu: Ştiţi vorba aia: „Aceiaşi Mărie, cu altă pălărie“. Ar fi păcat să schimbăm prea tare formatul unei emisiuni începută, în urmă cu zece ani, la Realitatea TV, trecută prin TVR şi găzduită acum de o televiziune care încearcă să se reinventeze. Măria nu pare prea obosită, iar croiul pălăriei poate fi mai dezinvolt şi mai cu vino-ncoaʼ. Filosoful borşit şi indignat că pun zeamă de portocale în pilaful de urzici şi sfeclă roşie în cârnăciorii olteneşti n-are decât să tragă în continuare pe nări praful roşu obţinut din pisarea acelui gândac sud-american, numit Coşenilă sau Dactylopius coccus, cu care industria mezelurilor îşi colorează salamalâcurile. Cu o sută de ani în urmă, băştinaşii îşi vopseau cu acea pulbere roşie ţesăturile. Acum, unii îşi revopsesc biografiile, ca o dovadă că viaţa noastră este în continuare o boiangerie destul de veselă.

Cum plănuiţi să strecuraţi poezia printre activităţile culinare?

Aşa cum un sculptor îşi extrage lucrarea dintr-un bloc de piatră şi poezia poate fi extrasă dintr-o pătlăgică vânătă. Cine caută poezia doar între coperţile unei cărţi se usucă înainte de vreme. Ar fi o idee ca seară de seară, la Prima TV, să recit o poezie la emisiunea ,,Noapte bună, părinţi“, fiindcă în mitologie harfa poetului îmblânzea fiarele.
 

A vrut să-i readucă în ţară pe Ionesco şi Cioran

În această perioadă, vă simţiţi mai degrabă poet sau om de afaceri?

Unii îşi închipuie că negustoria e incompatibilă cu poezia şi că e obligatoriu ca poetul să urle noaptea la lună şi să stea cu nasul vârât în boscheţii de trandafiri. La 20 de ani, genialul Arthur Rimbaud (n.r. – poet francez) făcea comerţ cu sclavi şi cu pepite de aur. Părintele poeziei americane moderne, Carl Sandburg, avea o fermă de capre în Kansas. Cine-i scria versurile? Poetul sau căprarul? La noi există un soi de pudibonderie legată de „sexul banilor“– expresie inventată de Rainer Maria Rilke. Altoirea unui poet serafic pe trunchiul unui om de afaceri având, mai degrabă, conotaţii peiorative. Există în poveştile scriitoriceşti ideea poetului pârlit, căruia numai sărăcia îi dă strălucire şi numai suferinţa îi potenţează geniul. Dacă ar fi adevărat, atunci toate spitalele de tebecişti ar fi pline de mari scriitori.  

Aţi publicat, în 2019, după o lungă pauză, volumul „Scaunul cu trei picioare“. Cum v-aţi hotărât să scoateţi aceste poeme la lumină?

Pauza nu-i chiar aşa de lungă, fiindcă acum patru ani am mai scos o cărticică, numită „Colierul din bomboane de colivă“. Poate credeţi că am fost finanţat de Patriarhia Română, fiindcă despre ea nu a vorbit decât marele critic literar Alex Ştefănescu, în emisiunea sa de la Trinitas, mai vie şi mai strălucitoare decât mortăcioasele rubrici culturale de la televiziunile necredincioşilor. Cu o jumătate de an în urmă, am recitat pe Facebook un poem inedit, „Ciungul“, bifat până acum de 640.000 de oameni. Nu obişnuiesc să mă dau mare, dar în deşertul nostru cultural pare un miracol. Vorba lui Marin Preda, care, într-o zi, şezând pe veranda de la Mogoşoaia, mi-a zis cu oarece drag: „Monşer, am impresia că e ceva de capul nostru!“.

Denumirea restaurantului dumneavoastră din Centrul Vechi, Lacrimi şi sfinţi, este inspirată de o carte scrisă de Emil Cioran. Povestiţi-ne, l-aţi cunoscut pe filosof?

În 1990, la Editura Albin Michel, mi-a apărut o carte de versuri cu o scurtă postfaţă scrisă de Eugen Ionesco. Cu acea ocazie, l-am cunoscut şi pe Emil Cioran, care m-a invitat în celebra sa mansardă pariziană, unde cea mai frumoasă octogenară din lume ne-a gătit cina. Eu, care ciripeam o franceză de baltă, l-am auzit pe Cioran vorbind cu fervoare româneşte, despre Coasta Boacii, despre teribilul Petre Ţuţea, despre salata de susai şi brânza de burduf, despre fata unui popă din Sibiu de care se îndrăgostise când avea 7 ani. Aşa am pus la cale o vizită în România, după o absenţă de o jumătate de veac, a celor mai mari scriitori din exil care se tachinau cu farmec adolescentin, închipuindu-şi cum va decurge întâlnirea lor cu fetele de care fuseseră înamoraţi în anii ’40. Îmi amintesc cum Eugen Ionesco îmi cerea să-l întâmpin la Aeroportul Otopeni cu un cărucior pe rotile fiindcă se mişca mai greu ca agilul Cioran. N-au trecut nici trei zile şi prima mineriadă a aruncat în aer nu doar imaginea României, ci şi şansa ca îngerii exilului românesc să pogoare, bătrâni şi fericiţi, pe scara lui Iacob, pe pământul unde se născuseră. Numindu-mi restaurantul din Centrul Vechi după o carte din tinereţe a lui Cioran nu cred că am comis o blasfemie, ci mai degabă am făcut o reverenţă în faţa celui ce, scriind despre neajunsul de a se fi născut, mi-a oferit mie şansa nesperată de a bea împreună cu el o sticlă cu vin.

Lecţia despre linguriţa propagandei

Înainte de Revoluţie, aţi acordat interviuri pentru presa franceză şi germană în care criticaţi regimul Ceauşescu. Cum l-aţi descrie pe Mircea Dinescu de dinainte de 1989?

În mod normal, un absolvent al facultăţii de ziaristică ar fi trebuit să facă o mare carieră. Îţi trebuia un singur accesoriu: o linguriţă cu care să mănânci căcat. Unii s-au căznit, săracii, cu polonicul. Eu am refuzat însă linguriţa cu pricina când ministrul Tineretului de atunci, Ion Traian Ştefănescu, m-a chemat la CC al UTC să mă întrebe de ce nu figurez în omagiul care se pregătea cu ocazia împlinirii a 70 de ani ai tovarăşului. „Nu vrei şi tu să urci pe scara ierarhică?! Eşti fiu de lăcătuş mecanic, ai absolvit o facultate serioasă, vrei să trăieşti cu o jumătate de normă în loc să te pun mâine redactor-şef peste netalentaţii care sunt şefii tăi?! Ia o foaie de hârtie şi scrie şi tu ceva de ziua tovarăşului“, mi-a zis el, zâmbind cu subînţeles şi uitându-se la mine nu ca la un pui de gostat, ci ca la un cocoşel de munte. „Ştiţi, eu nici de ziua maică-mii, pe care o iubesc enorm, nu-i scriu poezii omagiale în presă, ci o sărut cu mult drag. Credeţi că tovarăşul s-ar lăsa sărutat?“, i-am zis.

Care a fost reacţia?

Derutat de răspuns, m-a privit cu o nesfârşită milă, adăugând: „Când or să te arunce ăştia în groapa cu lei, să ştii că n-o să pot să te ajut“. La câteva luni, am primit un telefon de la secretara sa, care mi-a zis să mă prezint de urgenţă la cabinet. Ei bine, primul secretar al Comitetului Central al UTC m-a scos de braţ pe hol şi, în timp ce ne plimbam, mi-a grăit cu un semiton mai jos decât vorbea de obicei: „Să ştii că mi-a plăcut atunci că n-ai făcut acel compromis. Cred că a fost mai bine pentru destinul tău. Te-am chemat să-ţi spun că m-am hotărât să renunţ la funcţia mea şi o să mă retrag la catedra Facultăţii de Drept. Să ştii că mi-e lehamite şi mie. Cred că suntem chit acum!“. Trebuie să recunosc că destăinuirea sa m-a zguduit. N-a avut, din păcate, forţa de a se ţine de cuvânt, poate şi pentru că pe vremuri nu era chiar uşor să părăsească barca în care a vâslit până la capăt, sinucigându-se atunci când, ca prim-secretar al judeţului Dolj, a trimis un tren plin de tineri cu cozi de lopată la Timişoara, pe 20 decembrie 1989, să se lupte cu „agenturili“. Sic transit gloria mundi (n.r. – din latină, „astfel trece gloria lumească“).

Am avut, totuşi, curajul de a anunţa fuga dictatorului ca să iasă lumea din case. Sigur că astăzi unii au îndoieli, şi chiar domnul Gabriel Liiceanu se joacă cu „ghemul încâlcit al acelor evenimente“, încercând să-mi croşeteze alt pulover decât cel pe care îl purtam atunci. I-aş face cadou acel pulover cu condiţia să-mi dea la schimb pijamaua cu dungi în care s-a auto-arestat la domiciliu chiar în acea zi.

Curaj, fără certificat

Pe 22 decembrie 1989, aţi ajuns în Studioul 4 al Televiziunii Române. V-a incomodat faptul că formula: „Mircea, arată că lucrezi“, rostită de Ion Caramitru, a fost transformată în „Mircea, fă-te că lucrezi“ şi că a căpătat sens peiorativ?

Ion Caramitru, cu deformaţia sa profesională de regizor secund, voia, săracuʼ, o punere în scenă mai pompoasă. Eu nu aveam niciun chef să mă dau talentat în acea piesă, cu atât mai mult cu cât rolul meu era ceva mai vechi decât al lui Caramitru – cu aproape un an în urmă, îi fluturasem calfei de cizmar lucrarea de diplomă pe la nas, dându-i papucii cu care a fugit pe 22 decembrie în infern. Am avut, totuşi, curajul de a anunţa fuga dictatorului ca să iasă lumea din case, chestie plagiată de Iohannis mai târziu, dar pe invers. Am zis „curaj“ pentru că în ziua aceea toată servitorimea lui Ceauşescu stătea cu degetul pe trăgaci. Sigur că astăzi unii au îndoieli, şi chiar domnul Gabriel Liiceanu se joacă cu „ghemul încâlcit al acelor evenimente“, încercând să-mi croşeteze alt pulover decât cel pe care îl purtam atunci. I-aş face cadou acel pulover cu condiţia să-mi dea la schimb pijamaua cu dungi în care s-a auto-arestat la domiciliu chiar în acea zi.

De ce n-aţi vrut să aveţi certificat de revoluţionar?

Fiindcă certificatul cu pricina e o plastografie ordinară după certificatul de ilegalist. Din pricina căruia mulţi găinari, care au dormit pe ei în anii ʼ40, au avut apoi pensii babane, s-au mutat în cartierul Primăverii şi au călătorit gratis cu trenul. Cum a spus o dată poetul suprarealist Ştefan Roll, care chiar luptase în ilegalitate: „Puţini am fost, mulţi am rămas!“.

„Am dat la teatru şi am căzut cu brio. Eram cam sâsâit“

Am aflat că aţi învăţat să gătiţi de la bunicul dumneavoastră. Ce amintiri importante păstraţi din copilărie în ce priveşte relaţia cu bunicii?

Într-o viitoare carte de memorii o să vorbesc mai mult despre bunicul meu, Gheorghe Badea, maistrul grădinar al boierului Berceanu. În bordeiul său de pe malul Ialomiţei, unde avea o grădină de zarzavat din care a trăit ca liber profesionist, am luat prima lecţie de gătit în clasa întâi: ardei iuţi copţi pe jar, batjocoriţi cu usturoi, cu ulei din seminţe de dovleac şi cu oţet de mere, lângă o pastramă de capră căţărată pe un munte de mămăligă. La 8 ani, vindeam în piaţă, ca ajutor al său, roşii numite inima boului, seminţe de flori şi bucheţele de busuioc. La 10 ani, m-am lăsat de negustorie, că începuse să-mi fie ruşine de fetiţele care veneau prin târg cu mamele lor, dar m-am răzbunat mai târziu, publicând volumul „Rimbaud negustorul“. Eram deja adolescent, când am fugit într-un suflet să-l anunţ că americanii, după care s-a tot uitat pe cer în speranţa că ne vor elibera, au ajuns pe Lună. Mi-a tăiat-o scurt: „Ce tot vorbeşti, măi, nepoate, că asta-i propagandă comunistă. Auzi?! Propagandă comunistă!“. Zadarnic am încercat eu să-i explic că nu ruşii au aselenizat, ci americanii. N-a crezut o iotă şi a murit cu convingerea că toată povestea a fost o propagandă comunistă ordinară.

Cum vă simţiţi când ajungeţi în oraşul natal, Slobozia?

Pentru mine, oraşul în care m-am născut există doar în Cosmos, pe o planetă străină, ca în Solaris. În 1988, buldozerele mi-au dărâmat casa părintească, înconjurată de o livadă de caişi. Zadarnic am încercat eu să conving autorităţile locale că-i păcat să o distrugă, că, cine ştie, o să ajung şi eu celebru şi se va transforma într-o casă memorială, care ar da bine într-un orăşel de câmpie ocupat de blocuri muncitoreşti. Tovarăşul Glodeanu, secretarul cu propaganda pe judeţ, a rânjit sardonic şi a doua zi a făcut-o praf. După 1990, când s-a prăvălit capitalismul peste oraş, cineva m-a propus să devin cetăţean de onoare. Am căzut, însă, la votul pesediştilor şi al căţeilor lui Vadim, în a cărui haită lătra deja cu foc împotriva mea, în revista „România Mare“, chiar tovarăşul Glodeanu, care ajunsese la Bucureşti stâlp de bază al noului partid. Au încercat ei să dreagă busuiocul după câţiva ani, dar pentru mine casa părintească e tot în Cosmos.

Mircea Dinescu a ieşit din armată cu gradul de soldat fruntaş, dar şi melancolic FOTO Arhiva personală

Infama Facultate de Ziaristică, un compromis

De ce aţi ales să studiaţi la Facultatea de Ziaristică a Academiei „Ştefan Gheorghiu“?

Cred că pe Wikipedia prima frază a biografiei mele romanţate sună cam aşa: „Mircea Dinescu a absolvit Facultatea de Ziaristică a Academiei «Ştefan Gheorghiu»“. Carevasăzică, mai întâi am absolvit Facultatea de Ziaristică şi pe urmă m-am născut şi m-am apucat de scris. Alţii au afirmat că Facultatea ar fi fost pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist Român. Iniţial, a funcţionat la Universitate şi apoi au mutat-o în poala lui Ştefan Gheorghiu. Păi, întreaga Românie era sub tutela CC al PCR, că doar la Facultatea de Filosofie din Bucureşti nu predau alb – gardiştii. Când am terminat liceul, am dat la teatru şi am căzut cu brio. Eram cam sâsâit. La proba de dans m-am bâţâit penibil, iar când şefa comisiei m-a întrebat cine sunt autorii poeziilor pe care le-am recitat şi am răspuns că sunt scrise de mine, a ţipat că sunt un cabotin şi că poezia „Sunt tânăr, Doamnă“ e, poate, o traducere din Baudelaire. Drept care m-a zvârlit afară pe scări, nu înainte de a-i mulţumi pentru compliment. Aşa am ajuns să fac armata la MAI, la Slatina, unde poetul graţios învăţa la poligon cum să omoare oameni: „Foc în aer, foc în picioare, foc în plin!“.

Ce a urmat?

După un an şi patru luni, am ieşit de acolo cu gradul de soldat fruntaş mai vulnerabil şi mai melancolic decât intrasem. În ziua liberării, când ni s-au dat înapoi hainele civile şi ne-au suit în camioane să ne ducă la gară, eram ferm convins că ne păcălesc şi că ne vor lăsa la poarta altei garnizoane, unde vom fi din nou tunşi la zero şi băgaţi la etuva de omorât păduchii recruţilor. Între timp, îmi apăruse cartea de debut, „Invocaţie nimănui“, pentru care am luat Premiul Uniunii Scriitorilor. La 22 de ani, Fănuş Neagu m-a angajat cu salariul de portar la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, unde am lucrat la „Almanahul literar“, alături de marele grafician boem Florin Pucă. Fiindcă nici el nu avea casă, am dormit vreo doi ani, alături de el, pe colecţia de ziare a instituţiei, până când, într-o duminică, Florin Pucă, nemaiavând bani nici pentru o votcă mică, mi-a dat 2 lei să-i cumpăr o sticluţă cu carmol de la farmacie, ca să i se astâmpere tremurul mâinilor. Îngrozit, am refuzat să-i înlesnesc decăderea de la votca Stalicinaia la carmolul românesc şi atunci tot el a găsit soluţia salvatoare, care mi-a schimbat viaţa. Am ajuns mort de foame, iar el, mort de sete, la Casa de Creaţie de la Palatul Brâncovenesc din Mogoşoaia, unde, din acea zi, am locuit cinci ani într-o cămăruţă la mansardă, cu vedere spre vechea bisericuţă străjuită de un castan împodobit cu păuni vii, care mă salutau dimineaţa cu chiunatul lor princiar.

Aţi lucrat şi la revista „Luceafărul“.

Peste puţin timp, am aruncat şapca de portar şi am fost angajat la revista „Luceafărul“ ca redactor, cu o jumătate de normă şi cu 700 de lei pe lună în buzunar. În ciuda faptului că, între timp, luasem încă un premiu al Uniunii Scriitorilor şi chiar Premiul Academiei Române pentru volumul „Proprietarul de poduri“, s-a ivit o mică problemă: nefiind proprietarul vreunei diplome universitare, nu puteam funcţiona ca redactor la o revistă a Uniunii Scriitorilor. Aşa am ajuns la infama Facultate de Ziaristică, la fără frecvenţă, ca să nu-mi pierd timpul, leafa şi serviciul. Sigur că mi-ar fi plăcut ca ziaristica să se practice într-o firidă a Mănăstirii Căldăruşani, ca pe vremea lui Ion Creangă. Dar, ai dracului comunişti, au zis că toate facultăţile sunt ale lor, că până şi superbele studente de la ICEF scriu cu trupurile fragede, pe stadioane, numele celui mai iubit fiu al poporului. Diferenţa dintre mine şi ele e că eu am scris numele conducătorului iubit, pentru prima oară în viaţă, în limba franceză, în ziarul „Libération“.

Tradus în franceză şi germană

Numele: Mircea Dinescu

Data şi locul naşterii: 11 noiembrie 1950, Slobozia  
Studiile şi cariera:

  • Este absolvent al Facultăţii de Ziaristică a Academiei „Ştefan Gheorghiu“ din Bucureşti.
  • Primul său volum, „Invocaţie nimănui“, publicat în 1971, a obţinut Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Debut.
  • A fost preşedintele Uniunii Scriitorilor între 1990 şi 1993.
  • Printre cărţile de poezie publicate se numără: „Elegii de când eram mai tânăr“ (1973), „La dispoziţia dumneavoastră“ (1979), „Democraţia naturii“ (1981), „Exil pe o boabă de piper“ (1983), „Moartea citeşte ziarul“ (1990), „Scaunul cu trei picioare“ (2019). Unele volume au fost traduse în germană şi franceză.
  • În 1991, a fondat revista satirică „Academia Caţavencu“.
  • După ce a realizat emisiunea „Politică şi Delicateţuri“ la Realitatea TV şi la TVR 1, în 2021 s-a mutat la Prima TV, unde prezintă „Poezie şi Delicateţuri“.
 

Locuieşte în: Bucureşti şi Calafat

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

56 Comentarii

Jianu
20.03.2021, 20:59:43

Degeaba umileste Dinescu lingaii de teapa lui Liiceanu, am apreciat pamfletul din Catavancii si am ras cu pofta vazand cat si-a batut joc de Liiceanu, imberbul paranoic convins ca era pe lista tintelor lui Magureanu :))) Dar degeaba incercam sa luminam putin creierele de maimuta ale lingailor si radicalilor neomarxisti (sunt INCA destui si aici pe forum, singurul leac pentru ei este cel pe care l-a primit ilie suje scularie. Se poate verifica ca acest scatofag nu mai are cont, s-a inecat la scularia lui de pe centura in timp ce lustruia scula unui client. I-a iesit ceaiul de plengura pe nas si ciorba de suburta pe gura :)))) Sau mai probabil l-a nimerit in gura "proiectilul" slobozit de un 'pistol' haiducesc :)))) In tot cazul o sa ii facem o statuie pe centura, in locul frecventat de el si si in pozitia preferata (capra) , o statuie nu foarte inalta, cu capul la inaltimea prohabului pentru ca trecatorii cu vezica plina sa isi gaseasca usurarea in ....ilie! :)))) Putem pune si o poza cu Liiceanu intre ochii bulbucati a lui ilie :)))

-23 (31 voturi)
scaevola lucius
20.03.2021, 21:52:50

Te-ai distrat cand ai vazut cum un individ isi bate joc de un altul, fara ca acela sa aiba posibilitatea sa-i dea replica? Jianule du-te la psihiatru ca esti bolnav, baiete . Dupa tine Liiceanu e lingau si Dinescu are verticalitate? Hai, taie-o ca puti!

+17 (29 voturi)
Radu Mircea
20.03.2021, 21:01:10

# Mare , mare diferenta in gindire intre disidentul Dinescu si mosierul , circiumarul Dinescu .

+13 (17 voturi)
Maximilian Musat
20.03.2021, 21:29:16

Dinescu uneori o face pe circarul altadata pe eroul,cred insa ca are si alte multe "roluri" toate fiind bine platite,o face pe prostul ca sa iasa din impas dar pe data ce a fost sustinut si aliat al celor din FSN -PSD este clar cultura din capul sau,poate cultura dovlecilor. Daca ar sti toata lumea ce avere a strans dupa 90 ar ramane cruciti! In fata acestui "travestit" un intelectual fin nu are nici o sansa este vulgar si necioplit,oltenas de Bucuresti...Nu are nevoie de certificate,banii ii curg garla...

+13 (19 voturi)
Fane
20.03.2021, 21:36:22

Mircea Dinescu. Mare fan Dragnea patriotul :)) mare datornic la SOV. S-a ajuns datorita lui Iliescu. Dute ba lingaule cu poeziile tale jalnice. Capatuitor nenorocit!

+15 (21 voturi)

Vezi toate comentariile (56)

Modifică Setările