Arte

articolul anterior articolul urmator

Mircea Vasilescu, în dialog cu Daniel Cristea-Enache

2
26 Feb 2013 12:39:38
Daniel Cristea-Enache
Andrei Pleşu şi Mircea Vasilescu, în ianuarie 2006, cînd Dilema
veche împlinea doi ani.                     FOTO:
Rareş Avram.
Andrei Pleşu şi Mircea Vasilescu, în ianuarie 2006, cînd Dilema veche împlinea doi ani.                     FOTO: Rareş Avram.

Daniel Cristea-Enache: Care era, în opinia dvs., culoarul de onestitate pentru un intelectual român, în timpul socialismului real? Aversiunea faţă de familia domnitoare Ceauşescu transformase acest culoar într-un adevărat front scriitoricesc? E nevoie de o dictatură pentru ca intelectualii români să fie solidari? Este suficient ca societatea să se democratizeze, pentru ca ei să se nege şi să se excludă reciproc?

Mircea Vasilescu: Nu, de dictatură nu e nevoie în niciun caz, eventuala solidaritate a intelectualilor nu e provocată de dictatură: nu mi se pare, la o privire foarte rapidă, că în vremea lui Ceauşescu s-a manifestat vreo „solidaritate a intelectualilor” (cu excepţia cîtorva cazuri precise). Nu mi se pare nici că acum, în democraţie, „se neagă şi se exclud reciproc”. Acestea sînt mai degrabă impresii „dinăuntru”. Ce înseamnă „excludere”? Îmi puteţi da un exemplu de intelectual „exclus”? De la ce?

Slavă Domnului, libertatea „ajunge pentru toată lumea”, nu trebuie dată „cu porţia”. Văd în jurul meu mai degrabă certuri de tot felul, „demascări” şi alte asemenea semne de nervozitate publică, nu „excluderi”. Cele mai multe se bazează pe un discurs emoţional – în cel mai „bun” caz – ori pe dispute vechi şi noi lipsite de consistenţă, dar bîntuite de orgolii şi de interese mărunte. Ori pe dorinţa de autoexprimare: omul, bunăoară, de-un paregzamplu, simte la un moment dat că are ceva de spus naţiunii.

Aşa că scrie la gazetă sau (mai nou) pe blog. Numai că libertatea de exprimare i-a prins pe mulţi nepregătiţi: beneficiază de ea, dar nu se gîndesc la consecinţe, nu ştiu să pună lucrurile în context, n-au cultura comunicării sociale.

Un exemplu: am citit, de douăzeci de ani încoace, un număr enorm de texte ale scriitorilor despre problemele Uniunii Scriitorilor şi ale revistelor sale, în care erau expuse chestiunile breslei – ce se face cu banii, că e nevoie de o reformă internă, că revistele sînt nu ştiu cum, că preşedintele US face sau nu face etc. S-a consumat un spaţiu uriaş în gazete pe asemenea teme.

Or, ele sînt chestiuni care ar trebui discutate şi rezolvate în şedinţele interne ale breslei; pentru cititori (precizez că nu sînt şi nu voi fi membru al US) sînt nerelevante. Arată doar că scriitorii nu sînt capabili să-şi gospodărească propria organizaţie şi îşi spală rufele în public.

La fel se întîmplă cu organizaţiile jurnaliştilor: sînt sublime şi multe, dar de fapt lipsesc cu desăvîrşire. Adică nu funcţionează instituţional; în schimb, e plină presa de „dezbateri” despre problemele profesionale ale jurnaliştilor. Lucrul e valabil (poate într-o măsură mai mică) şi pentru alte organizaţii ale „profesiilor intelectuale” sau pentru alte medii în care se mişcă intelectualii. De pildă, universităţile: ştiu o groază de universitari care scriu la ziar că sistemul e prost, dar nu fac nimic în instituţia lor pentru a schimba ce e de schimbat; sistemul, în abstract, e catastrofal, dar – nu-i aşa? – „în concret” e bine să te pui bine cu Rectorul şi cu Ministrul, că nu se ştie...

Ce vreau să spun? Ceva foarte simplu: foarte mulţi intelectuali au căpătat reflexul de scrie iute la gazetă cînd au ceva de spus, dar deocamdată n-au dobîndit şi capacitatea de a gîndi şi a lucra instituţional. Intraţi pe piaţa liberă a ideilor şi a dreptului la liberă exprimare, sînt încîntaţi de noile jucării şi le folosesc şi cînd trebuie, şi cînd nu. Mai au de învăţat regulile organizării instituţionale şi ale comunicării publice: nu trebuie să „ieşi în public” cu orice, să scrii pamflete şi să semnezi scrisori colective de protest.

Trebuie să înveţi diferenţa între subiectele interne ale „breslei” şi cele de interes public. Luptele între găşti literare, de pildă, sînt plicticoase pentru cititorii de literatură. Ca şi „dezbaterea” problemelor interne ale Uniunii Scriitorilor (ori ale altor „uniuni de creaţie”), „demascarea” felului în care a fost pus cineva şef la vreo revistă etc. etc.

„Boierii minţii” enervează pentru că au depăşit complexele culturii române

După părerea mea, o dovadă a neadaptării multor intelectuali la piaţa liberă a schimbului de idei este tratamentul aplicat celor care au reuşit, celor care îmbină valoarea cu – ei, da, acesta e cuvîntul! – succesul.

Categoria e mai largă, dar „întruchiparea” ei e dată de patru nume: Andei Pleşu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu. Faptele sînt simple: pe de o parte, sînt intelectuali de valoare; pe de altă parte, cărţile lor se vînd bine, iar apariţiile lor publice fac audienţă, interesează un public mai larg.

De ani întregi, ei sînt victimele unor atacuri, campanii negative, jigniri, defăimări. Primii trei au fost etichetaţi drept „boierii minţii” – o formulă de marketing bună, care poate fi luată şi drept un compliment (involuntar, desigur) – într-o carte care se chinuie să aplice vechi teorii americane despre „grupurile de prestigiu”, reuşind doar să fie inconsecventă şi tezistă.

Versiunea integrală, pe LiterNet.

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

2 Comentarii

Popescu Ion
27.02.2013, 09:53:02

„Categoria e mai largă, dar „întruchiparea” ei e dată de patru nume: Andei Pleşu, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Mircea Cărtărescu. Faptele sînt simple: pe de o parte, sînt intelectuali de valoare; pe de altă parte, cărţile lor se vînd bine, iar apariţiile lor publice fac audienţă, interesează un public mai larg”. Am să comentez frazele de mai sus: 1. „sunt intelectuali de valoare” - aceasta e o afirmație, nu o demonstrație. Oricine poate face afirmația contrară: Pleșu, Liiceanu, Patapievici NU sunt intelectuali de valoare. Prezența lui Cărtărescu printre ei e oricum o curiozitate... 2. „cărțile lor se vând bine” - dar sunt și promovate agresiv. Cred că-i costă scump vândutul bine. De unde au banii de promovare? Nu cred că vânzările, oricât de mari, justifică atâta publicitate. Sper că nu tot de la bietul stat vin banii. 3. „aparițiile publice fac audiență” - asta e fals, complet fals. La emisiunea lui Pleșu și Liiceanu de la TVR nu se uita nimeni. Dar nici că păsa cuiva, banii curgeau înainte... Deci, succesul despre care e vorba aici este un vis frumos, o vrabie de pe gard, o vrabie care visează mălai, o dorință nesatisfăcută, o speranță neîmplinită etc. etc. etc. Noroc cu Băsescu la putere, că altfel nu știu cum era cu succesul ăsta...

Lucian Ciuchita
5.03.2013, 15:56:40

Rostul scriitorului- o parere comuna... Imi place spiritul de breasla al criticilor, admirabil! Oare cand am sa-l intalnesc in lumea scriitorilor?! Se accepta cu lejeritate modelul simplu aplicat in lumea profesorilor si a medicilor.Ala este prost, nu stie meserie, lasa ca-ti spun eu cum se face! Treci pe la mine! In baza unei aplicatii prea usor expuse sau a unei retete cu un diagnostic interpretabil, semenii nostri sunt pusi la zid cu prea mare usurinta.Scriitorul este un om cu o mare sensibilitate, cu putere creativa si are nevoie de vorbe frumoase, de recunoastere si apreciere, altfel, se inchide in el...Scriitorul nu sufera de "boalele limbii", intram fara sa vrem in glosologie, patrunde cumva in dialectologie, ma indoiesc, nu este in stare sa studieze graiurile! Iata, de ce, nu va ajunge glotolog, niciodata! Sa-i lasam pe specialisti sa ne prezinte diferenta dintre lingvistica diacronica si lingvistica sincronica..totusi, un raspuns am sa-l dau eu, in momentul de fata, limba literara este supusa unui proces de involutie! Fara ironie la adresa "sanitarilor"( lingvistilor) care ar trebui sa lupte mai mult cu bolile limbii romane, va propun o cugetare in stilul meu. Am incercat toate trairile intelectuale ale "scriitorului la ziar" sa le inteleg si am impresia ca, ar fi mai bine sa raman doar in lumea cartilor! A scrie un articol in ziar nu este foarte greu, a scrie carti de valoare, da! "Negustorul de vise" este cel care nu se "pierde" in comoditatea scrisului facil, care nu-si risipeste ideile, si mai explicit, nu-si pierde din atractie...Omul scriitor incearca o abordare usor melodramatica cu tendinte de usurare spirituala, accepta o traire de moment ca pe o revelatie ca raul exista fara sa-l genereze el, ca suntem fiinte cu ratiuni diferite si, mai interesant, ca viata este culoarea din privirea noastra! Introspectia, cautarile in diversele stari existentiale sunt idei de romane, nu trebuie risipite in mici sesizari zilnice! Linia de demarcatie intre geniu si nebun este foarte subtire si se confunda de multe ori. Cum noi nu facem parte din aceste categorii( sper!!!), ne ramane doar lamentarea ca nu stim ce suntem! Scriem ce vedem in fotografii si pozam instantanee in cliseele vietii. Poate este o expunere trista, poate doar obiectiva, ma rezum la un adevar existential, trebuie sa luptam in viata ca sa devenim Oameni! Lucian Ciuchita

Modifică Setările