Moare Opera Iaşi? Sau USR?
0
De câteva luni a izbucnit un nou scandal în lumea operei de la noi, de data aceasta la Iaşi. Escaladarea evenimentelor seamănă izbitor cu ce s-a întâmplat la Opera Naţională Bucureşti în 2016. Nu este de mirare, pentru că avem de a face cu o consecinţă directă a nerezolvării conflictului de acum patru ani.
Articol publicat iniţial pe blogul Despre Opera.
Vina aparţine clasei politice, incapabilă să reformeze cel mai înapoiat domeniu de activitate din România din punct de vedere al organizării, cel al artelor spectacolului.
După ce, în 2016, ministrul culturii din guvernul Cioloş, dl Vlad Alexandrescu, a fost demis ruşinos, în urma unui scandal pe care-l crease la ONB, USR l-a primit în partid, ceea ce a fost o greşeală şi recunosc că multă vreme acesta a fost motivul principal pentru care nu am votat cu USR. Iată că, la patru ani distanţă, USR încearcă să facă la Iaşi acelaşi lucru pe care l-a făcut dl Alexandrescu la Bucureşti.
E surprinzător şi foarte trist să constaţi că USR, cea mai nouă şi încă necoruptă forţă politică din România, se află printre instigatorii situaţiei de la Iaşi.
Un pic de istorie culturală şi de partid
Cum spuneam, artele spectacolului din România suferă de enorme probleme de organizare, fiind cel mai nereformat domeniu din toate cele imaginabile din România. Dacă în anii comunismului singura imagine a publicului despre artişti era cea de pe scenă, după Revoluţie, toată mizeria culiselor s-a revărsat respingătoare în media. Acuzaţiile de corupţie sunt nenumărate în ultimii 30 de ani, dar extrem de puţine au fost dovedite.
La Opera Naţională Bucureşti, toţi directorii postdecembrişti au fost acuzaţi de corupţie sau abuz şi imensa lor majoritate au ajuns la tribunal în procese penale, dar, până acum, nimeni nu a fost condamnat definitiv. În acest moment, dl Cătălin Ionescu Arbore este condamnat cu executare, decizia nefiind definitivă. În rest, toţi ceilalţi directori au fost achitaţi.
E o mare problemă de management şi soluţia evidentă este separarea direcţiei generale de cea artistică în două funcţii diferite, însă USR, prin Vlad Alexandrescu, alege să asculte doar una dintre părţi: opinia sindicală a artiştilor la final de carieră, a celor lipsiţi de valoare, sau a personalului administrativ.
Ce-a lăsat Vlad Alexandrescu în urma lui? Prima măsură luată după numirea ca ministru al culturii a fost să o suspende pe dna Alina Moldovan, directoarea Operetei, pentru că era acuzată într-un proces penal. Procesul s-a prelungit dincolo de durata mandatului ei, iar în final ea a fost achitată. În acest timp, Opereta a înregistrat cele mai catastrofale stagiuni din întreaga ei existenţă. După ce căpătase un sediu nou, pe care îl deschisese cu premiera unui musical londonez celebru, Fantoma de la Operă, în anii următori se jucau câte 2-3 spectacole pe stagiune, protestatarii reuşind să închidă temporar noua clădire. Aceeaşi situaţie şi la Operă: dl Răzvan Ioan Dincă a fost suspendat după doi ani, proiectul său managerial fiind complet distrus de intervenţia directă a ministerului culturii condus de dl Alexandrescu. Întreaga cronologie a evenimentelor din 2016 de la Opera Naţională Bucureşti o puteţi parcurge în acest articol: April, Bloody April. Reacţiile presei internaţionale (New York Times, Frankfurter Allgemeine Zeitung sau Associated Press) le puteţi citi, traduse în limba română, în secţiunea ONB în presa internaţională.
Până şi susţinătorii celebri ai distrugerii baletului ONB, ajuns sub conducerea artistică a lui Johan Kobborg să fie comparabil cu The Royal Ballet de la Covent Garden prin producţiile extraordinare ale lui Frederick Ashton sau Kenneth MacMillan aduse din Anglia, au ajuns astăzi să declare public că regretă greşeală făcută atunci. „Nu este târziu niciodată să afirm şi să recunosc că am greşit fundamental”, declara soprana Angela Gheorghiu la începutul acestui an. Asta nu-i împiedică pe cei de la USR să încerce să introducă obtuz un cub într-o gaură circulară mai mică, poziţionându-se de partea greşită a unui scandal şi să legifereze absurd, riscând să producă acelaşi haos ca la Bucureşti.
USR nu înţelege nimic din ideea de reformă în cultură
Deşi Vlad Alexandrescu s-a declarat un reformator al teatrelor, iată că în 2020 ajunge să se alieze cu Lucian Romaşcanu de la PSD pentru modificarea unei Ordonanţe de Urgenţă a Guvernului, care reglementează ocuparea funcţiilor de management într-un teatru. Bineînţeles, netransparent, fără nici o consultare publică.
Nici una dintre problemele cronice ale teatrului nu este „adresată” de aceste modificări. Tot ce vizează modificările e îngrădirea şi mai mult a puterii managerilor, cum ar fi limitarea duratei directoratului la două mandate (sau zece ani), ceea ce înseamnă eliminarea lui Ion Caramitru de la Teatrul Naţional, a lui Marin Cazacu de la Orchestra Română de Tineret (da, orchestra aceea pe care nu o apreciez în mod deosebit, dar pe care o iubiţi atât de mult), a lui Andrei Dimitriu de la Ateneu, a Danielei Vlădescu de la Opera Constanţa şi… coincidenţă, a lui Beatrice Rancea de la Opera Iaşi. Cu idei din acestea, Herbert von Karajan nu ar fi existat la Berliner Philharmoniker vreme de 35 de ani, nici Ioan Holender, 19 ani director la Opera din Viena, nici Sergiu Celibidache, 17 ani la Münchner Philharmoniker şi e uşor de înţeles câte nume celebre poate include această listă, dacă aş continua.
Mai mult, deşi dl Romaşcanu, pe când era ministru, postula că funcţiile de manager general şi de manager artistic trebuie separate, în modificările pe care cei doi le aduc OUG-ului aceste idei nu apar deloc, ba chiar se întăresc criteriile de eligibilitate greşite până la limita neconstituţionalităţii, prin care un manager profesionist nu va avea acces niciodată la conducerea unui teatru. Astfel, în plan legislativ, USR nu face decât să-şi bată joc de conceptul de management, insistând ca managerii de teatru să fie actori sau cântăreţi, ba chiar lăsând loc pentru introducerea oricăror restricţii de eligibilitate, la liberul arbitru al Ministerului Culturii. Parcă ar fi o iniţiativă a lui Demos, în colaborare cu Cartel Alfa.
În realitate, şi cele mai bune practici din Occident demonstrează clar asta, soluţia este cu totul alta: soliştii de operă trebuie să fie independenţi şi doar invitaţi, singurii angajaţi ai teatrelor de operă fiind corul şi orchestra şi câţiva cântăreţi destinaţi exclusiv rolurilor secundare. Astfel, valoarea intrinsecă a artiştilor va genera o bursă a valorilor şi vor câştiga cei mai înzestraţi şi mai muncitori, pe scurt, cei mai buni. Ar dispărea toată gâlceava creată de tenori bătrâni fără voce care sunt angajaţi pe viaţă, dar care nu mai pot cânta nimic şi sunt geloşi pe cei tineri, care au succes.
Modelul românesc actual, cu solişti angajaţi care contestă orice invitat, este falimentar, iar acest faliment este cel mai vizibil la Baletul Operei Naţionale Bucureşti, care a reuşit să o alunge pe cea mai mare balerină română a tuturor timpurilor, Alina Cojocaru, la plecarea căreia dl Vlad Alexandrescu găsea de cuviinţă să afirme cinic: „Nu moare Opera fără Alina Cojocaru”.
După ce USR a reuşit să îşi identifice orientarea politică, printr-un referendum intern, ca partid de centru-dreapta, iată că filiala Iaşi se face remorca unor revendicări sindicale, nici mai mult, nici mai puţin, susţinând prin mesaje publice contestatarii managementului actual. Sigur că tema anti-corupţie este apetisantă pentru un partid oportunist ca USR, dar s-a dovedit în nenumărate rânduri că, în lumea teatrului, multe dintre acuzaţii sunt nefondate. În această situaţie, USR se comportă ca un partid leneş şi superficial, care nu face nici măcar minimul efort de a se informa.
Scandalul de la Opera Iaşi
Regăsim la Iaşi acelaşi modus operandi ca la ONB în 2016: o campanie de presă dură şi neobosită a celor nemulţumiţi, pagini şi grupuri de luptă contra managementului pe reţele sociale, o penetrare a mesajului în zona marginală a presei (site-uri ultranaţionaliste rusofile la Bucureşti, presă mondenă în provincie) şi, important, acelaşi dispreţ al protestatarilor faţă de public.
Ce s-a întâmplat? În plină criză a ONB, dna Beatrice Rancea este numită director interimar al operei bucureştene. Toată lumea a sperat, şi în primul rând ea, că va rămâne director acolo multă vreme. După nici doi ani, la sfârşitul lui 2017, nu i se mai prelungeşte interimatul şi se întoarce la Iaşi, spre disperarea tuturor celor care-şi făcuseră planuri de preluare a şefiei ONRI. Simptomatic, în timpul absenţei de la Iaşi, opera din Moldova n-a mai avut nici o premieră de producţie de operă. Tensiunile escaladează în momentul când Beatrice Rancea este evaluată pentru mandatul de director de la Iaşi şi obţine o notă foarte mare, ceea ce îi permite să candideze cu mari şanse pentru un nou mandat. Pentru că OUG-ul pe care dnii Alexandrescu şi Romaşcanu încearcă să-l amendeze prevede că, dacă un manager obţine o notă peste 9 la evaluarea finală, va candida singur la următorul concurs, nefiind obligat aici să obţină o notă foarte mare, ci doar peste 7. Misiune foarte uşoară şi astfel nemulţumiţii se văd în faţa perspectivei a încă patru ani cu Beatrice Rancea la conducerea Operei. Ceea ce declanşează un întreg carusel al delaţiunilor şi acuzaţiilor publice.
E ironic, însă, dacă dna Beatrice Rancea susţinea protestele de la Bucureşti, profitând de ele pentru a accede la direcţia instituţiei, acelaşi lucru i se întâmplă acum ei. Dar în cazul de la Iaşi este vorba de principii şi nu de persoane şi e cazul să amintesc că dna Beatrice Rancea are multe merite incontestabile, ce prevalează asupra stilului autocratic de conducere:
În primul rând, promovarea tinerilor, inclusiv la Bucureşti. Bianca Mărgean, Cristina Oltean, Veronica Anuşca, Adrian Mărcan pur şi simplu nu ar fi cântat astăzi pe prima scenă a ţării fără ea. Nu voi menţiona nici un nume din multele promovate la Iaşi pentru simplul motiv că aş da ocazia ca ei să devină ţinte pentru protestatari. Dar ţin să amintesc că promovarea a fost susţinută mereu, inclusiv prin invitarea la Iaşi pentru a preda în sesiuni de master class a unor foste mari glorii ale operei din România, ca tenorul Vasile Moldoveanu (recordmanul absolut al prezenţelor româneşti pe scena lui Metropolitan Opera din New York – 105) sau Marina Krilovici, mare soprană internaţională în anii ’70-80.
Indiile galante – Iaşi, 2012
Al doilea mare merit este modernizarea teatrală a operei. Am fost la Iaşi de cel puţin zece ori, ca să văd Lucia di Lammermoor, Indiile galante şi Troienele, regizate de Andrei Şerban, producţii care au rezistat zeci de ani la Opéra de Paris sau în teatrul new-yorkez La Mamma. Alături de aceste puneri în scenă de patrimoniu stă şi La bohème regizată de Nicky Wolcz, chiar şi La traviata regizată de Beatrice Rancea sau Văduva veselă a aceluiaşi Andrei Şerban. Sunt montări care au scos din mezozoic repertoriul Operei Iaşi, ducându-l în secolul XXI, au făcut săli arhipline şi generând turism cultural. Sunt spectacole care au pus Opera Iaşi pe harta mondială a operei, cronici ale lor fiind publicate în două rânduri în revista Opera Magazine (cea care acordă premiile Opera Awards pentru care e nominalizat astăzi Festivalul Enescu). Există un obicei în lumea operei din România ca un nou director de operă să distrugă tot ce a făcut predecesorul, deci probabilitatea ca aceste producţii să dispară este foarte mare.
De partea cealaltă, contestatarii lui Beatrice Rancea sunt validaţi de un adevărat palmares al contra-performanţelor. Citez dintr-un raport mai vechi nişte cifre ridicole:
- Nozze di Figaro – 9 (nouă!!!) bilete vândute la spectacolul din 13.09.2006
- Tosca – 76 bilete vândute la spectacolul din 12.04.2006
- La traviata – 62 bilete vândute la spectacolul din 02.07.2003
- Vaduva Veselă – 49 bilete vândute la spectacolul din 09.06.2003
- Pagliacci – 68 bilete vândute la spectacolul din 10.04.2005
- Un ballo in maschera – 40 bilete vândute la spectacolul din 08.05.2005
- Il barbiere di Siviglia – 60 bilete vândute la spectacolul din 16.12.2001
- Don Giovanni – 17 bilete vândute la spectacolul din 16.05.2001
Ca să înţeleagă mai bine mâncătorii de bomboane Amadeus Mozart din USR: 17 spectatori la Don Giovanni înseamnă că pe scenă şi în fosă sunt cam de 10 ori mai mulţi oameni decât în public, iar 9 spectatori la Nozze di Figaro nu este doar de două ori mai rău, este o adevărată apocalipsă culturală.
Nu în ultimul rând, dna Beatrice Rancea e apolitică, nu e membră a vreunui partid. Dar a procedat mereu în interesul Operei şi al artei în relaţia cu politica. La Iaşi, primarii au fost mai mereu daţi de PSD, dar asta nu a împiedicat-o să monteze la Bucureşti şi apoi la Iaşi o Văduva veselă pusă în scenă de Andrei Şerban, în care naţionalismul nătâng al primarului PSD Gheorghe Nichita era ridiculizat vitriolant. Asta nu-i împiedică pe cei de la USR Iaşi să afirme într-un comunicat farfurido-brânzovenesc publicat pe Facebook că „Surse din partea angajaţilor susţin că managerul Beatrice Rancea are susţinerea fostului guvern PSD, care a şi învestit-o în actuala funcţie, în anul 2011.” Deşi actualul manager a câştigat funcţia prin concurs în timpul unui guvern PDL, când ministrul culturii era dat de UDMR.
Dar să privim şi spre cifrele contabile. Exerciţiile financiare ale teatrelor de operă din România sunt penibile, ponderea veniturilor proprii în buget fiind nesemnificativă, dar faptul că Opera Iaşi, chiar în aceste condiţii, are cel mai bun raport dintre venituri proprii şi buget, deşi preţurile biletelor de la Iaşi sunt la jumătate faţă de Bucureşti, ar trebui să dea de gândit celor care ascultă, unilateral, doar acuzele unor contabili nemulţumiţi. Veniturile proprii sunt, în continuă creştere la Opera Iaşi în ultimii patru ani şi mult mai mari decât ale celorlalte opere din provincie: 2,65 mil. RON la Iaşi, faţă de 1,14 mil. RON la Cluj, 0,95 mil RON la Timişoara, 0,49 mil RON la Opera Maghiară Cluj, 0,67 mil RON la Constanţa (datele sunt publice şi sunt extrase din filele de buget publicate de Ministerul Culturii). Adevărata corupţie generează rapoarte financiare proaste sau catastrofale, în nici un caz performanţă.
Eu cred în îmbunătăţirea continuă a companiilor, în mediul de business şi îmi place să extrapolez conceptul de continuous improvement şi la alte domenii. Din această perspectivă, apreciez eforturile USR de a-şi găsi o identitate politică, dar dl Vlad Alexandrescu şi filiala USR Iaşi se dovedesc a fi nişte frâne, exponenţi ai rezistenţei la schimbare, şi ceva trebuie făcut.
Căci, nu-i aşa, ca să parafrazez un clasic în viaţă, nu o să moară USR fără Vlad Alexandrescu.
Articol publicat iniţial pe blogul Despre Opera.
Se încarcă comentariile...
