Când nu suntem într-unul din cele câteva interioare somptuoase, camera integrează acelaşi peisaj hibernal - curtea conacului. Într-una din aceste rare ocazii, curtea e invadată de o turmă de oi, ceea ce poate că prefigurează un eveniment violent care are loc undeva pe la mijlocul filmului, poate că nu.

În măsura în care putem vorbi despre un midpoint, acel midpoint însuşi poate că e un flashforward, poate că nu (iar dacă dă filmului o nouă direcţie, acea nouă direcţie se face simţită doar la nivelul receptării). Toţi stăpânii filmului sunt executaţi prin împuşcare într-una din camerele conacului, după care îi vedem din nou, ca mai devreme, vorbind, argumentând, contrazicându-se. Drept urmare, ne aşteptăm ca, la un moment dat, să aflăm ce s-a întâmplat după execuţie, eventual să ni se comunice (dar asta doar dacă nu suntem familiarizaţi cu creaţiile anterioare ale lui Cristi Puiu) motivul pentru care execuţia a avut loc. E o aşteptare care nu ajunge să fie satisfăcută. În schimb, personajele mitraliază în continuare, cu un ritm al rostirii care parcă e dictat de un metronom, idei despre rolul pe care ar trebui să-l îndeplinească armata în societate, Diavol şi Dumnezeu, acţiune şi inacţiune. Dacă e despre ceva, “Malmkrog”, prezentat în cadrul secţiunii In Focus a Festivalului de film de la Sarajevo 2020, e despre aceste (multe) cuvinte şi nimic altceva.

Puiu îşi construieşte filmul cu excitaţia maliţioasă a unui copil care desenează un univers labirintin, şterge cu radiera, aleatoriu, trei sferturi din schiţă, apoi jubilează, dacă nu cumva trage concluzia că îţi lipseşte anvergura intelectuală necesară, când constată că te pierzi sau în orice caz nu te strecori prin hăţişul de pilde, argumente, silogisme şi sofisme, cu aceeaşi abilitate ca el. Dar această junglă e una în legătură cu care el însuşi ne avertizează că trebuie să o parcurgem de mai multe ori, dacă vrem să îi sesizăm toate nuanţele, altfel spus, să ştim unde a căzut fiecare frunză.

Aşa că poate cel mai potrivit ar fi să tăiem cu maceta prin jucăria lui narcisică, uitându-ne acolo unde Puiu nu vrea să ne uităm. În filmul lui, al cărui loc e într-un muzeu de artă, mai degrabă decât într-o sală de cinema, clinchetul tacâmurilor, foşnetele şi târşâitul, texturile obiectelor, chipurile personajelor sau baletul lent pe care îl descriu acestea, când taie diagonale prin cele câteva camere ale filmului, sunt un spectacol neîndoielnic solicitant, dar mai ofertant, măcar din punct de vedere senzorial, decât încadraturile lui Puiu, mai puţin inspirate decât odinioară, sau şuvoiul de dialoguri cu temă filosofică şi/sau religioasă. Acestea oferă o stimulare intelectuală firavă (lupta are loc de fiecare dată cu mănuşi, iar loviturile se trimit cu o lentoare teribilă) şi de scurtă durată - “Malmkrog” funcţionează doar până când constatăm că aceste adormitoare discuţii se acumulează şi atât, creând un peisaj mai mare, dar la fel de ceţos.

Orgoliul a ajuns în sfârşit să cântărească mai mult decât talentul, în cazul lui Cristi Puiu. Filmul lui s-ar dori ermetic, dar e mai degrabă o dambla, având greutatea unei coji de nucă, la fel de entuziasmantă ca un nap.