Momente pe scena Operei Naţionale Bucureşti

Două spectacole ale primei noastre scene lirice mi-au reţinut atenţia în ultima vreme. Motivul? Importanţi cântăreţi români care repurtează succese în străinătate, oaspeţi străini sau tineri debutanţi în roluri principale au fost capetele de afiş.

Anita Hartig şi Teodor Ilincăi

În imposibilitate de a fi prezent la premiera cu „Lucia di Lammermoor”, producţie pe care oricum o văzusem la Iaşi şi, mai înainte, pe DVD, în spectacolul parizian originar, am revenit în sala de pe Splai pentru o atractivă „Boema”, în care vedete erau Anita Hartig şi Teodor Ilincăi, Mimì şi Rodolfo. O alăturare colegială de valoare, fundamentată în teatre europene prin diverse titluri, dar şi în ţară, prin spectacolul cu opera pucciniană văzut la Opera Română din Cluj-Napoca, în noiembrie 2015.

În ultimele luni, soprana Anita Hartig a fost prezentă pe scenele şi podiumurile Capitalei, suplinind absenţele de aproape un deceniu, când cântase în noua producţie a lui Ionel Pantea cu „Boema”, urmată de strălucita câştigare a Concursului Internaţional „Maeştrii artei lirice – Magda Ianculescu”, la care obţinuse Premiul I şi Premiul Special MELOS.

Şi acum, tânăra artistă a sedus prin lectura sensibilă şi delicată, prin expresia încărcată de sinceritatea emoţiei. Un contur visător şi poetic, în care himerele eroinei s-au îmbinat cu şocanta realitate a glasului ademenitor al primei iubiri. Dăruirea şi rafinamentul în cânt au impresionat, expozeurile înduioşătoare au avut puţine momente de reţinere. Sunt convins, Anita Hartig i-a inoculat partenerului tenor o intensă trăire, care i-a strecurat câteva subtile moliciuni în glasul preponderent metalic, sonor şi expansiv, un aşteptat progres al artistului în stilarea parcurgerii plastic-nuanţate a partiturii.

Pentru Musetta, am notat debutul promiţător al sopranei Adriana Marcu, încă înclinată către sunete aspre şi a cărei tălmăcire conferită valsului din actul secund va spori în accente potrivite exuberantului personaj, ca şi într-o tratare mai subtilă a finalului, apropiată de notaţiile partiturii. Drept este că şi tempoul prea rar impus de dirijorul Tiberiu Soare acelei secvenţe a dus la o tratare mai amorfă a incitantei pagini, în contrapondere cu reuşita atmosferă a restului.

În celelalte roluri am remarcat, într-o succesiune neîntâmplătoare, glasul cald al baritonului Sándor Csaba (Schaunard), cel bine conturat al baritonului Adrian Mărcan (Marcello cu prea puţin efect în tirada „Gioventù mia” din actul al doilea), interiorizarea expresiei basului Marius Boloş (Colline), alături de portretele în tuşă groasă, rezervate de basul Mihnea Lamatic pentru Benoît şi Alcindoro.â

Alin Stoica şi Venera Protasova în primul act. Foto Paul Buciuta / Marea Dragoste

Alin Stoica, deja vedetă

A cântat recent în „Traviata” ca Alfredo, alături de Violetta Venerei Protasova, ambii oferindu-i companie bătrânului Germont, Ştefan Ignat, sub bagheta lui Ciprian Teodoraşcu. Protasova, soprană rusă, fusese protagonista primelor spectacole cu „Lucia di Lammermoor” de Donizetti, în regia lui Andrei Şerban şi ecourile pe care le-am cules ulterior în... foyer au convers către o actriţă - cântăreaţă bine integrată în primul rând concepţiei ultra pretenţioase a regizorului, cu ştiuta mişcare scenică deseori excesivă şi solicitantă la extrem.

În opera verdiană şi montarea lui Paul Curran, Venera Protasova a jucat cu mare implicare în rol şi a cântat diafan. Numai că, din punct de vedere al vocalităţii, Violetta cere mult mai mult. Se spune că o soprană are nevoie de... „trei voci” pentru a desăvârşi conturul complet al arhetipalului personaj: de coloratură, lirică şi liric-spintă. Populara zicere nu este departe de adevăr. Protasova a expus cu bună integrare în scriitură numai prima calitate, culoarea vocală neavând consistenţa timbrală necesară zugrăvirii complexei eroine, deşi tânăra artistă a cântat deosebit de expresiv, cu uşurinţă, legato frumos, sonorităţi strălucitoare şi dezvoltări în registrul acut. Lejerităţile rolului i-au fost la îndemână, chiar dacă unele ţesături de agilitate n-au avut mare acurateţe. În contextul general, pasaje cheie precum „Morrò! la mia memoria” sau „Amami, Alfredo” din actul al doilea au fost private de greutate şi forţă de impact.

Alin Stoica şi Vanera Protasova în actul ultim. Foto Paul Buciuta / Marea Dragoste         

Surpriza serii a fost prestaţia tânărului tenor Alin Stoica, la debutul său pe scena bucureşteană. Cu timbru vocal fastuos, de calitate luxuriantă, plin de armonice bogate, cu omogenitate pe ambitus, cu glas penetrant şi construcţie a frazelor ce îi serveşte integrării în desenul melodic verdian cu aplomb, accente, dar şi cu unele sunete mai moi, ce-i drept, nu multe, Alin Stoica a demonstrat că este posesorul unui instrument solid care îi conferă perspective uriaşe în repertoriul liric-spint, bune pentru noi, românii, bune pentru eşichierul liric mondial. Emoţia debutului s-a manifestat printr-o intrare întârziată în aria „De' miei bollenti spiriti” sau un sunet uşor instabil în pasajul „... dell' universo immemore” al aceleiaşi secvenţe. Cu energie a cântat cabaletta „O mio rimorso!”, neriscând finalul cu Do natural acut care, de altfel, nici nu a fost scris de Verdi, ci a intrat în tradiţie pentru tenorii cu extensie potrivită şi sigură.

În rolul lui Germont-tatăl, experimentatul bariton Ştefan Ignat a cântat cu glas înveşmântat în sonorităţi de aramă, fără să lipsească unele deficienţe intonaţionale.

Alte personaje au fost întrupate de tenorul Valentin Racoveanu (Gaston), mezzosoprana Sidonia Nica (Flora), soprana Cristina Eremia (Annina), baritonii Daniel Pop (Baronul) şi Daniel Filipescu (Marchizul), basul Iustinian Zetea (Doctorul).

La pupitru, Ciprian Teodoraşcu a dovedit odată în plus că este un autoritar stăpân al stilului, cu tempouri adecvate (minunat dezvoltat, octetul cu cor ce încheie actul al doilea) şi abilităţi de a soluţiona rapid decalajele incipiente - „stretta” din primul act sau amintita intrare la aria lui Alfredo. Sub bagheta sa, „cordarii” au fost exemplari în cele două Preludii. Un câştig.

(Textul a fost publicat anterior în Revista CULTURA)