Arte

articolul anterior

Muri, din Murivale

1
23 Feb 2021 17:07:42
Sanda Vişan

În această iarnă cu asperităţile tocite de încălzirea globală, la Căminul Artei din Bucureşti a explodat bomba de culori vii, melancolice sau surâzătoare, ale anemonelor lui Murivale. Îl ştiţi, artistul de la kilometrul 0. Pictorul pentru care jocul – cu formele, cu focul, cu viaţa- a devenit un mod de existenţă.

Sanda Vişan – Am impresia că nu a trecut mult timp de la anterioara ta prezenţă în acest spaţiu expoziţional. Mă înşel?
 
Vasile Mureşan Murivale - Eu expun în fiecare an, în luna februarie, când artiştii nu prea îşi doresc să facă expoziţii, că e iarnă, e frig. Eu prefer să fac parter şi etaj. 
 
De data asta mi-am propus să fac o expoziţie despre autoreprezentare, pe tema autoportretului, a portretului si o temă florală, că e interesant să alegi două teme. Expoziţia se intitulează Autoportret cu anemone.
 
În tinereţe m-am dus la maestrul Baba, cu o ulcică de anemone. Şi zice dânsul: uite aşa să-ţi faci un autoportret. Şi m-am executat. Sigur, eu l-am reluat după peste 30 de ani, fiindcă tabloul acela s-a pierdut. Acela a fost primul meu succes ca artist, a fost vândut în Hanul cu Tei, în anul ’89. A fost început în ’88, în atelier la Vasile Chinschi.
Ţin minte că am ascultat Mistreţul cu colti de argint şi personajul devenea un fel de prinţ din Levant. S-a vândut cu 8000 lei, ceea ce, pentru un tânăr necunoscut, era mult. 
 
Apoi am revenit des la acest autoportret. Prin 2014 am fost acasă şi zice mama: ţi-ai lăsat bărboiul ăsta, zici că ai 80 de ani! I-am răspuns: am lăsat-o, să văd cum arăt şi eu la 80 de ani, că nu ştiu dacă-i mai prind. Pe 25 februarie, un an mai târziu, mama a murit. M-am gândit la ea şi mi-am zis: ce-ar fi să-mi fac un autoportret şi apoi să-mi tai părul? După moartea cuiva, unii îşi lasă părul şi barba să crească. Mi-am făcut autoportretul acela, care e mai leonardesc. Povestea portretului e făcută şi cu camera video, ca mărturie a executării portretului.
 
 
 
Când intri în această expoziţie, ce rămâne deschisă până pe 1 martie, te întâlneşti sigur cu artistul în carne şi oase, gata ca întotdeauna să-i filmeze -şi să transmită online- pe toţi amatorii de artă, dornici să fie martorii noii sale aventuri artistice. Dar la parterul sălii te vei întâlni şi cu dublul său, simţindu-te urmărit peste tot de ochii alter ego-urilor vizuale ale pictorului care îşi zice Murivale.
 
Seria sa de autoportrete alcătuieşte un dialog implicit al pictorului cu timpul şi, prin hieratismul ei, pare o reflecţie vizuală despre singurătatea trecerii noastre prin lume.
 
Sanda Vişan - Autoportretele din expoziţie se întind pe o perioadă lungă de timp?
 
Murivale - Din 2015 până în 2020, când n-am mai tăiat părul, mi-am zis: îl las să crească 5 ani, fac autoportrete şi apoi păstrez toate buclele, ca nenea Leonardo.
 
Eu mă joc. Tipicul ăsta de la arcade şi spâncene e de la tatăl meu, care s-a prăpădit la 44 de ani. Ochii frumoşi sunt ai mamei. Aşa că mi-am zis să mă joc un pic.
 
Urmează să fac o lucrare mare, într-o expoziţie viitoare, care se va intitula Mon Salai, în care voi face un joc dublu în oglinda imaginaţiei, vorbind despre mine, dar plecând de la teme din Leonardo. Mon Salai era drăcuşorul lui Leonardo, care-i era ucenic, pictor, Giacomo Caprotti.
 
În fiecare an, de ziua mea, la 1 aprilie mi-am făcut un autoportret. M-am jucat cu contextul ăsta de a face autoportret programat în fiecare an şi colectând părul pe care îl tot tăiam. Îmi pare rău că n-am avut nişte tablete de astea, că, deh, nu-s artist bogat, şi să pun la fiecare lucrare povestea cu naşterea ei. Ele exista pe internet, am numit filmele Anonimul de la Km 0.
 
Sanda Vişan - De ce “anonimul”, când, de fapt, te bucuri de notorietate?
 
Murivale - Când îmi dădeam părul jos, eram foarte comun. Când eram cu plete, ziceau: uite artistul!
A trecut ceva vreme şi am reluat tema autoportretului în alt tip de discurs. Le-am redesenat şi le-am integrat altfel, seria cu roşu a devenit un pic cinematografică. Nu e o poveste anatomică, ci una de stare, plecând de la toate portretele, trecute prin acelasi filtru cromatic şi prin acelaşi tip de energie. E ca şi cum aş boxa, energizând suprafaţa şi transmiţând energia privitorului. Când am văzut prima oară Floarea soarelui, mi-am dat seama cu câtă energie picta Van Gogh. Nu statea aşa, cu o ţigară în mână şi cu o cafeluţă! Energia aia magnetizează ochiul, nu te poti uita decât la tuşele alea, la vigoarea lor.
 
După vreo treizeci şi ceva de ani eu am descoperit un sac în care erau hainele cu care m-am prezentat la maestrul Corneliu Baba. Am fost uimit şi mi-am amintit de sfatul maestrului. Aşa că am făcut seria asta, aproape în fiecare zi reluam tema portretului, folosind în epoca postadevărului şi live-ul video, pictam cu martor, puneai un telefon sau două şi erai în direct, te vede lumea ca într-o clacă globală.
 
Artistul născut pe meleagurile bistriţene, cu peste 60 de ani în urmă s-a dovedit a fi un cetăţean ideal al erei 2.0, fiind nu doar un mânuitor al penelului, ci şi al mijloacelor moderne, digitale. Prezenţă constantă la evenimentele lumii artistice, el a alcătuit de-a lungul timpului, cu telefoanele şi camerele sale video, un fel de cronică vizuală a vieţii culturale bucureştene, de fapt un uriaş portret colectiv. Căci premiatul Uniunii Artiştilor Plastici din România (în 2005) este interesat să surprindă, pe pânză sau pe ecran, prezenţa vie, sufletul şi neliniştea ascunse în cutele fiecărui chip.
 
Sanda Vişan - Eşti posesorul unei remarcabile arhive vizuale a vieţii artistice bucureştene. De câţi ani aduni materiale? Zece?
 
Murivale - De vreo douăzeci de ani am adunat vreo 500.000 de fotografii de artă.
 
Sanda Vişan - Şi de un timp lucrezi şi video.
 
Murivale - Nu mai fac video, că în ţara asta nu interesează pe nimeni! Eu mai pun acolo, la galaxia nemuririi, când pleacă câte un coleg, că mă doare. Cum a fost de curând cu Ruxandra Garofeanu, căreia i-am pus poze frumoase, adunate de-a lungul timpului, la vernisaje. E o poveste a familiei noastre de artişti, că nu suntem veşnici.
 
Vin alte generaţii peste noi, care nu ştiu cum a fost. Acum, cind avem televiziunea în buzunar, de ce să nu povestim?
 
Sanda Vişan - Dar Muzeul de Artă Contemporană ce zice?
 
Murivale - Nu i-a interesat. Chiar anul ăsta eu am făcut o propunere, dar or fi fost alte
priorităţi.
 
Sanda Vişan - Ai făcut formal propunerea?
Murivale – Nu, dar ei ştiu. Când o să las naţiei toată averea, toată biblioteca, cele peste 2000 de lucrări, n-au decât să facă ce vor! Naţie iubită, fă ce vrei! 
 
Sanda Vişan - Nu ţi-e teamă că se vor risipi?
 
Murivale - Când eşti mort, nu mai contează!
 
Sanda Vişan - Cum să nu conteze posteritatea unui artist?
 
Murivale - Lucrările sunt acolo, dacă sunt factori care zic: nu ne interesează... Dar poate o să am eu un clenci la această naţie! Nu că mă compar, dar şi pentru Eminescu abia din 1913 s-a pus problema conservării a tot ce se ştia despre el. Sau lui Van Gogh, căruia i-a facut Emile Bernard o expoziţie personală, imediat după moarte: n-a avut niciun succes!
 
Sanda Vişan - Aceste comparaţii nu funcţionează, fiindcă noi trăim într-un timp accelerat. Iar tu creezi o arhivă vizuală a unui domeniu important, cel al artei, ceea ce este un exceptional comportament de cercetător- antropolog.
 
Murivale - Ca la Dimitrie Gusti. La mine, actanţii sunt peste o mie de artişti vizuali, pe care eu i-am văzut, i-am întâlnit în sălile de expoziţii. Şi pe tine te-am fotografiat, te-am pus la capitolul media.
 
 
Sanda Vişan - Deci materialele sunt şi fişate.
 
Murivale - Da. Că la 300.000 de fotografii e foarte greu să cauţi. Din păcate, acum nu mai adun aşa, dar era o vreme când am fost printre puţinii artişti care aveau o cameră digitală. Am pus peste 1000 de filme pe internet, mărturii de la vernisaje, pe care le editam. Sunt vreo zece filme numai cu Dan Hăulică, prezentând la vernisaje.
 
Dar, când nu-ţi vine apă la moară, când nimeni nu plusează... 
 
La un moment dat Oroveanu zicea că poate facem o expoziţie. Am făcut una în 2005, la Hanul cu Tei, care a avut un impact puternic. Apoi am făcut o serie de vreo 6000 de desene după artişti şi alte fotografii repictate. Din păcate nu există nimeni care să spună: salvaţi arhiva aia, că ne ducem şi noi! Am fost 20 de ani martor, făcând un
portret colectiv antropologic care nu prea există altfel. I-am spus cuiva la un moment dat: eu ştiu să prind sufletul vostru. 
 
Făcând multe fotografii, ştii ce am observat? Omul se uită în ochi şi, când se face fotografie, devine prezenţă. Cel care se va uita la fotografie vede că te uiţi la el, e ca un dialog. Dacă ochiul e absent însă, privitorul nu-l reţine.
 
Stăteam odată de vorbă cu maestrul Paul Vasilescu, care a venit la atelierul meu din Bistriţa. Zice: dacă vrei să nu devii geniu de Bistriţa, vino la Bucureşti şi fă studii. Mi- a plăcut cum mi-a tras o palmă! Când stăteam cu dânsul la poveşti, eu făceam poze, desigur. De ce? Pentru că se uita la mine, devenea prezenţă.
 
Când am făcut expoziţia cu 20.000 de portrete de artişti, expoziţia a devenit interesantă fiindcă oamenii se uitau la fotografiile unde persoana era prezenţă. Starea de suflet e o prezenţă. Întotdeauna când fac portretele, eu plec de la ochiul omului, care e cel mai important pe chipul său. Observ cât e de prezent, de comunicativ, de activ.
 
La etajul Căminului Artei, Murivale şi-a întins grădina de culori a anemonelor sale. Dar peste ea nu străluceşte doar soarele, ci trec ades norii întunecaţi ai singurătăţii şi ai îndoielii.
 
Sanda Vişan - Cu ce stare ai creat grădina de la etajul Căminului Artei? Care e probabil doar o parte din tot ce ai pictat.
 
Murivale - Da, sunt doar 1000 sus, dar în total sunt vreo 3000 pictate în ultimii patru ani. Anemonele au început dintr-o poveste dramatică. Pe 30 octombrie 2015, când a fost incendiul de la Colectiv, la 7 seara m-a întrebat o prietenă care are lucrări de la mine: dar alte flori nu mai faci? Ba da, zic. Şi m-am apucat să pictez anemone, pentru cel care urma să vină din partea ei. Am pictat vreo doua ore.
 
Dimineata vine vecinul şi zice: ştii ce-a fost la Colectiv? Habar n-aveam de incendiu şi de morţi. M-am uitat la ştiri, care m-au afectat profund. M-am uitat la tabloul în care pictasem în seara aia 30 de anemone. Apoi am pictat anemone albe, ca un fel de friză, în care am pus portretele celor care au murit acolo. Apoi m-am îmbolnăvit rău, nu m-am mai ridicat din pat o lună. Mi-am amintit de drama lui Luchian care picta anemone cu pensula legată de mână. Alt artist care a făcut extraordinar anemonele este Matisse, şi el legat de pat.
 
Acasă aveam anemone afară. A venit îngheţul în decembrie şi mi-am zis să le bag înăuntru, să nu îngheţe. Aşa le-am făcut praf, că nu e voie, ele sunt florile singurătăţii, ale frigului, căci apar în februarie. Am adus în expoziţie anemone de la florărie, că mi-au spus unii că nu le ştiu decât din tablouri. Le-am adus, să le vadă concret oamenii. 
 
Mie îmi place să lucrez şi cu concreteţea, cu memoria, cu lucrurile astea care sunt legate de om, într-o pulsaţie comună, identitară şi a momentului. 
 
 
Eu nu mi-am propus să fac studiu. Portretele le-am făcut ca să văd cât mă ţine plăcerea de a picta autoportrete în haina din tinereţe. De aceea am adus aici şi portretul maestrului Baba, făcut după un desen realizat cand m-a îndemnat să-mi fac portretul.
 
Am scos uşor din buzunar un carneţel, în timp ce maestrul îmi povestea despre Enescu. Maestrul zice: pot să văd şi eu ce ai făcut? Desenele alea erau o comoară, că nu-s făcute după fotografii, ci după realitate. Abia în 1991, cand am făcut după unul din desene portretul ăsta, mi-am zis: acum ştiu pictură!
 
Când m-a cunoscut prima dată, mi-a văzut o lucrare care era un peisaj de la Ipoteşti, o lucrare foarte dragă mie. După tuşa asta, zice, îmi dau seama că ai calităţi de pictor. Aveam 25 de ani. Să-ţi spună un mare artist aşa ceva! Ai nevoie de un brânci din ăsta.
 
Sanda Vişan - Eşti un artist care pictează pe stare sufletească, sau lucrezi la comandă?
 
Murivale - Din păcate nu prea am comenzi şi mă si feresc de ele, că ştiu că omul are altceva în cap. Pictura e ca iubirea, te iubeşti din plăcere. În pictură, ca şi pe scenă, trebuie să fii foarte adevărat. Începi pictura şi apoi vine valul din tine, care te duce mai departe, nu ştii unde ajungi. Nu-i fotografie, nu-i instantaneu, lucrezi cât e impulsul.
E ca la apă, curge şi, la un moment dat, se face ocean. Tensiunea aia te ţine maximum o oră. E ca la chirurgi, nu pot sta zece ore să opereze. Aşa şi la noi, e încărcarea aia dată de fluxul interior, care nu ştii unde te duce.
 
Dacă tabloul n-are emoţie... e mort. Cusătura e superbă, dar pacientul e mort. De aia nu-mi place perfecţiunea. Într-un autoportret am şase degete. Lasă... sfântul din parcare, cu şase degete! E unic.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Toru Okada
26.02.2021, 10:18:38

Sanda Vişan - Dar Muzeul de Artă Contemporană ce zice? Muzeul de arta contemporana: - Hainele scoate-le, da-le jos, jos, jos! https://youtu.be/dQzpjBZYDeA Nu sunt expert in arte plastice, dar artistul acesta, Murivale, pare ca face arta plastica adevarata, nu panarame cu iz politic extremist, prin urmare nu isi are rolul la MNAC.

+1 (1 vot)
Modifică Setările