Muzică bună la Bucureşti

Întâmplarea a făcut ca, exact în aceeaşi perioadă – 9-12 iulie – să se desfăşoare două festivaluri internaţionale de factură camerală, unul de muzică veche, ajuns acum la ediţia XXXV, derulat la Miercurea Ciuc dar, poate pentru prima oară, cu „reverberaţii” şi la Bucureşti, celălalt aflat la prima ediţie, găzduit de Teatrul „Odeon” sub genericul „Marile serate muzicale ale Bucureştiului”.

Şi astfel, în penultima zi, melomanii au fost nevoiţi să opteze pentru una sau alta dintre manifestările derulate simultan în Capitală, iar eu am ales concertul de la catedrala Sf. Iosif, susţinut de ansamblul condus de violonista Ulrike Titze (de la Dresda), pe care avusesem prilejul să-l descopăr, cu ani în urmă, chiar la Miercurea Ciuc, dar în impunătoarea Biserică franciscană de la Şumuleu Ciuc, asociată deopotrivă simbolului miraculoasei statui a Sfintei Fecioare, pelerinajului anual ce atrage mii de credincioşi, dar şi numelui călugărului-compozitor Ioan Căianu, slujitor în lăcaşul sfânt în veacul al XVII-lea.

Actuala ediţie, purtând un „subtitlu” atractiv - „La bella musica italiana” -, a propus, pe lângă concertele şi recitalurile programate în locaţii bineştiute în tradiţia locală, şi acea întâlnire cu publicul bucureştean, care a ascultat Orchestra baroc a Festivalului în lucrări semnate de creatori celebri din secolele XVII-XVIII, interpretate pe instrumente „de epocă”. Deşi, surprinzător, specificul construcţiei generează un „halou” defavorabil unei audiţii ideale, determinând uneori o nefirească „suprapunere” sonoră, instrumentiştii au încercat să depăşească acest impediment, oferind partituri de Vivaldi, Locatelli, C.Ph.Em. Bach sau Heinichen cântate cu acurateţe (exceptând „scăpările” în special la suflători) şi cu dorinţa de a se apropia cât mai mult de spiritul şi stilul baroc. Pentru cei care, poate, nu a avut ocazia să cunoască până acum acel tip de instrumente pentru care au fost scrise multe dintre opusurile devenite, în timp, adevărate „şlagăre” ale genului, concertul a prilejuit şi „întâlnirea” cu flautul baroc (Szabo Eva), oboiul baroc (Maria Petrescu), theorba (Caius Hera) sau flautul drept şi fagotul baroc (Kiraly Dora), pe lângă deja familiarul clavecin, în locul violei da gamba preferându-se violoncelul baroc (Ciprian Câmpean).

Şi fiecare dintre acestea au beneficiat de momente solistice ample, rezolvate în general cu precizie şi frazare adecvată, în relaţie cu ansamblul care, condus ca de obicei de Ulrike Titze, i-a însoţit cu discreţie şi eficienţă, susţinând cu rigoare şi secvenţele orchestrale. Dar în special în Concertul de Heinichen, compus chiar pentru această formulă solistică şi formaţie de corzi, nu s-a ţinut seama de intensitatea foarte diversă a instrumentelor, astfel încât suflătorii au sunat pregnant, în timp ce theorba abia s-a auzit, vioara baroc şi violoncelul fiind cumva „la mijloc”; sincer, mă aşteptam la o echilibrare mai atent gândită în acest sens, pentru a conferi unitate într-un „întreg” care însă nu a fost deloc omogen sub acest aspect. Trecând peste asemenea rezerve, dar şi peste faptul că poate aşteptam o mai mare diversitate repertorială, în aşa fel încât să nu dea impresia de monotonie sau de „aducere la un numitor comun” a unor creatori totuşi cu o personalitate bine definită în muzica preclasică, Orchestra barocă a fost aplaudată (şi) la finalul unei seri agreabile, concretizată cu sprijinul Institutului Cultural Român şi a Festivalului de muzică veche Bucureşti, desigur alături de Institutul maghiar şi de organizatorii manifestărilor de la Miercurea Ciuc.

Între timp, în eleganta sală de la „Odeon” au cântat muzicieni sosiţi din 7 ţări la invitaţia violoncelistului Anton Niculescu, cel care, după demersul de a iniţia, la Braşov, un festival de gen, a dorit să-l „transfere” cumva la Bucureşti, Fundaţia „Euterpe” având suportul esenţial al Primăriei Municipiului, beneficiind, desigur, şi de generozitatea teatrului-gazdă, unde s-au derulat 4 seri muzicale atractive, prezentate de artişti din ţară sau reveniţi special din străinătate, precum şi de instrumentişti europeni sau niponi în parte familiari melomanilor noştri din trecutele stagiuni.

În deschidere s-au cântat opusuri de Borodin, Martinu, Brahms şi Schubert, în care s-au regăsit artişti de prestigiu printre care pianistul Bruno Canino şi flautista Luisa Sello (din Italia), violistul Vladimir Mendelssohn (stabilit de decenii în Olanda), violoniştii Takashi Shimizu (Japonia), Mario Hossen (Bulgaria), Ana-Maria Marian, contrabasistul nipon Tetsuro Miyoshi şi, firesc, violoncelistul Anton Niculescu; a doua zi s-au preferat opusuri pentru violoncel şi pian (Weber, A. Rubinstein, Şostakovici, Glinka) sau pentru vioară şi pian (Paganini, Tartini), formulă care, din cauza unui mic accident suferit de către unul dintre oaspeţi, s-a prelungit cu alte lucrări (Beethoven, Brahms) abordate, pe neaşteptate, de violonistul Horia Văcărescu (sosit din Anglia), adevărate micro-recitaluri urmate de un Cvartet de Mahler interpretat de Takashi Shimizu, Vladimir Mendelssohn, Anton Niculescu şi pianistul Andrei Licareţ, parte dintre ei revenind în seara următoare pe scenă, dar în pagini de Rachmaninov, Schumann, Schubert, colaborând deopotrivă pianiştii Bruno Canino şi Michel Bourdoncle, de această dată cu violistul Marian Movileanu. Ultima întâlnire a publicului cu artişti de cotă implicaţi în „seratele muzicale” a cuprins creaţii semnate de mari creatori născuţi în secolul XIX, desigur de factură foarte diversă, începând cu Trio de Debussy, compus în anii tinereţii, astfel încât scriitura şi atmosfera punctată de izbucniri şi secvenţe lirice nu lasă încă să se întrevadă specificul celui care mai târziu avea să creeze impresionismul în muzică; iar excelenţii Mario Hossen (vioară), Dominique de Willliencourt (violoncel), Michel Bourdoncle (pian) au redat expresiv şi elocvent spiritul robust şi plin de farmec al unei partituri „de tinereţe”.

Apoi am ascultat Andante spianato şi Marea poloneză de Chopin, pe care pianistul Andrei Licareţ le-a expus cu o tehnică sigură, păstrând linia „bine temperată” a discursului, fără contraste puternice sau sublinieri ale trăirilor în maniera romantică; iar în final, rămânând cumva în sfera „şcolilor naţionale”, programul a oferit Cvintetul cu pian nr. 2 de Dvorak, tălmăcit cu rigoare şi o relaţionare demnă de relevat în condiţiile în care violoniştii Mario Hossen şi Horia Văcărescu, violistul Marian Movileanu, violoncelistul Dominique de Williencourt şi pianistul Michel Boudoncle au avut doar repetiţii sumare şi, oricum, nu alcătuiesc un ansamblu sudat, întâlnindu-se acum pentru a „face muzică” în cel mai bun sens al cuvântului, experienţa fiecăruia în parte, sunetul cald şi rotund, supleţea şi frazarea, dar şi capacitatea de a intui intenţiile interpretative ale partenerilor de podium constituind elemente definitorii în reuşita unui demers cameral de reală ţinută.

Urmărind acea seară am remarcat tocmai faptul că aspectul primordial şi liantul esenţial a fost plăcerea de a cânta, de a colabora, de a (re)descoperi colegi de scenă atraşi cu adevărat de rafinamentul muzicii de cameră. Iar sala plină, felul în care s-a ascultat fără riscul de a se aplauda „unde nu trebuie”, reacţia diferenţiată a spectatorilor (inclusiv la argumentele şi detaliile cuprinse în prezentarea regizorului cândva tenor Cristian Mihăilescu) au fost cel mai sigur „barometru” al reuşitei unui festival care, chiar de la prima ediţie, a atras melomani avizaţi, dornici să se bucure de frumuseţea unor lucrări celebre sau mai puţin cunoscute dar cuceritoare, sperând în versiuni interpretative deosebite; iar organizatorii au dovedit că au capacitatea de a crea evenimente, de a realiza, în doar câteve zile, un „serial” cameral dens şi atractiv. Un debut de bun augur într-un demers ambiţios şi binevenit în verile noastre toride, existând astfel toate premisele pentru viitoare ediţii tot mai interesante în Festivalul „Marile seri muzicale ale Bucureştiului”.