Muzică bună în cetatea Sighişoarei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Ne-am obişnuit, de două decenii, ca în prima zi de august, la Sighişoara să debuteze Academia de muzică, fondată şi condusă de experimentatul violonist Alexandru Gavrilovici, stabilit de o viaţă în Ţara cantoanelor, dar legat prin mii de fire de locurile „de acasă”, de foştii colegi sau de cei cu care continuă să colaboreze în străinătate.

Şi tocmai de aceea, Festivalul, susţinut financiar mai ales de firme helvete, se deschide chiar de Ziua Elveţiei, în 1 august, eveniment la care participă constant şi Ambasadorul Jean-Hubert Lebel, aniversând astfel Ziua Naţională în cetatea medievală, alături de muzicieni, invitaţi si oficialităţi. Ajunsă la ediţia XX, Academia a beneficiat, pentru prima oară, şi de prezenţa ministrului Culturii, Daniel Barbu luând parte şi la dialogul privind evoluţia şi relaţia de colaborare în perspectiva ediţiilor viitoare, asistând şi la “preludiul” manifestărilor muzicale – micro-recitalul de corn alpin susţinut de Christian Holenstein, care a adus special acel instrument ce seamănă, cumva, cu buciumul nostru -, pentru ca în eleganta sală a Primăriei, rostind o scurtă alocuţiune, asemeni primarului Ioan-Dorin Dăneşan şi Ambasadorului Lebel, să urmărească, împreună cu publicul extrem de numeros, un program cu multiple semnificaţii; aflat în sală, compozitorul Roland Moser a dorit să ne ofere o surpriză, propunând o adaptare pentru pian, vioară şi violoncel a psalmului de secol XIX care, cândva, a devenit Imnul Elveţiei, cântându-se apoi, din creaţia sa, şi o piesă pentru violoncel solo, concepută doar cu “sunete naturale” (după cum a precizat solista, Katharina Gohl-Moser, soţia autorului), sugerând, printr-o frumoasă coincidenţă, tot sonoritatea de bucium-corn alpin, pentru ca apoi violonistul Alexandru Gavrilovici şi pianistul Viniciu Moroianu să se regăsească într-un Adagio scris de R. Moser într-o manieră cu trimiteri la muzica de epocă, apelând la “module” care se îngână şi se completează în dialogul simplu, sensibil, uneori cu o ritmică percutantă.

image

Christian Holenstein cu instrumentul corn alpin

Dar cei doi interpreţi au abordat deopotrivă Sonata nr. 2 op. 19 de Constantin Silvestri, onorând astfel, printr-o partitură deosebit de interesantă dar prea puţin inclusă în recitalurile curente, şi centenarul naşterii ilustrului muzician, dar şi prezenţa creaţiei noastre în festival. Schimbând total atmosfera şi… conţinutul, după pauză, Viniciu Moroianu a încântat şi chiar impresionat în cele 33 de Variaţiuni de Beethoven pe o temă de Diabelli, lucrare amplă, dificilă şi solicitantă, realizată într-o construcţie perfect echilibrată, logică, subliniind fără ostentaţie dar pregnant planurile sonore contrastante, trecând de la velocitatea paginilor de anvergură la discreţia şi fineţea celor delicate şi poate introspective, aducând şi aspecte interpretative surprinzătoare şi… cuceritoare, expresivitatea guvernând permanent întreaga desfăşurare captivantă chiar şi pentru cei mai puţin familiarizaţi cu asemenea opusuri de mare elevaţie; şi cea mai bună dovadă în acest sens a fost concentrarea şi liniştea care a “plutit” în sală, mai bine de o oră, până şi tusea (enervantă) a unora încetând brusc… La final, aplauze în picioare, ovaţii entuziaste, răsplătite cu două bisuri superbe, printre care şi o lucrare wagneriană de tinereţe, departe de ceea ce a devenit ulterior stilul inconfundabil al creatorului de la Bayreuth, amintind mai curând de spiritul schumannian. Cu siguranţă, pianistul ar mai fi cântat, iar noi am mai fi ascultat cu reală plăcere alte şi alte opusuri în tălmăcirea sa…

După deschiderea “în forţă” printr-o seară specială, Festivalul a continuat pe coordonatele performanţei şi valorii, regăsite şi în repertoriul propus - alternând inteligent opusuri celebre şi cele de factură contemporană, uneori chiar modernă -, dar şi în calitatea interpretărilor oferite de artişti din generaţii diferite, din ţară sau din străinătate, la fel de dăruiţi muzicii, pe care o abordează cu pasiune şi ştiinţă.

Astfel, în cea de a doua seară am reascultat cu încântare Cvartetul “Arcadia”, parcă de la un an la altul mai omogen, mai flexibil şi expresiv, cucerind întreaga asistenţă în creaţii de Haydn sau Schubert (celebrul Cvartet Fata şi moartea); de la primul sunet, tinerii Ana Török (vioara I), Răsvan Dumitru (vioara II), Traian Boală (violă) şi Zsolt Török (violoncel) au cântat ca şi cum formau un singur trunchi, sonoritatea instrumentelor părând complementară, dialogul şi armonizarea lor născându-se firesc, într-o bogăţie coloristică şi o eleganţă permanent păstrate în stilul şi atmosfera adecvată, fără exagerări, fără intenţia de a epata, aducând un remarcabil rafinament al liniei de ansamblu, al frazei, având şi maturitatea unor muzicieni deja experimentaţi, dar şi prospeţimea dată de tinereţea şi de pasiunea lor pentru ceea ce fac. Pentru că plăcerea de a cânta, de a comunica publicului stări, sentimente, trăiri tensionate sau senine, se regăseşte în fiecare pagină interpretată. O sală arhiplină a scandat în maniera binecunoscută a sighişorenilor, aşa încât cei patru clujeni au oferit, în bis, o adaptare a unui Dans românesc de Bartok, ritmurile şi reperele folclorice redate cu o anume estompare sonoră având o fineţe cu totul aparte.

image

Cvartetul „Arcadia”, Sighişoara 2013

În ziua următoare, Biserica Mânăstirii a găzduit un program mozaicat, amplu şi captivant, cu o notă de inedit şi combinaţii timbrale uneori surprinzătoare. Pentru că prima lucrare – Rosario de Liszt – a fost cântată la orgă (Johanna Halmen) şi… corn francez, “mânuit” de elveţianul Christian Holenstein, dar poate aşteptam un plus de fluenţă, de cursivitate a discursului, destul de secvenţat însă; solistul a ales şi o piesă proprie – Sensus Naturae -, concepută pentru corn alpin şi orgă, sunând ca o poveste (din Alpi), cu linii simple dar monocrom, având şi câteva “scăpări” depăşite cu aplomb (aşa cum se petrecuse şi în preambulul serii inaugurale). Am admirat apoi tălmăcirea unei (alte) pagini de Silvestri – Sonata breve – de către clarinetistul Emil Vişenescu şi fagotista Heidrun Wirth, ambii excepţionali interpreţi, relaţionându-se impecabil, colaborând astfel încât să pună în valoare scriitura densă, alertă sau molcomă, deosebit de expresivă, versiune prin care a fost din nou omagiat compozitorul despre care, în dimineaţa acelei zile, conferenţiase Adrian Pop. Cei doi artişti s-au regăsit apoi, alături de excelenta oboistă Doris Mende, în Trio de Ibert, deosebit de ofertant şi dificil, trecând de la volutele capricioase la poezia elegiacă sau la ritmurile jucăuşe, poate cu tentă pastorală, totul plin de lumină, de voioşie, sub semnul unui bun gust desăvârşit; au fost fermecători şi în Divetismentul mozartian, abordat cu aceeaşi bucurie şi implicare, coordonarea lor fiind cu atât mai demnă de relevat cu cât nu au mai cântat împreună până acum.

image

Doris Mende (oboi) şi pianistul Viniciu Moroianu

Virtuozitatea a fost în prim-plan şi în partiturile solistice, clarinetistul Emil Vişenescu făcând adevărate demonstraţii de tehnică şi rafinament în Abime des oiseaux de Messiaen, solicitantă şi deopotrivă captivantă prin fineţea abia perceptibilă a irizărilor, a “zborurilor” transparente, suspendate undeva, crescând apoi într-o gradaţie inteligent dozată, pentru a se stinge treptat în sonuri abia sugerate. Spectaculos a fost şi Monolog de Isang Yun, în care fagotista Heidrun Wirth ne-a convins că acel instrument aparent greoi poate cânta superb, sunetele prelungi amintind (din nou) de bucium, cu semnale urmate de fulguraţii complicate, necesitând o respiraţie “infinită”, lăsând impresia unei lejerităţi a cântului întâlnită doar la marii artişti. Un solo în primă audiţie absolută a fost însă Intermezzo de Arpad Konczei, scris special pentru experimentatul contrabasist Botond Kostyak, inspirat de vechiul contrabas din taraful de secol XIX, cu corzi ciupite şi bătăi pe coardă cu arcuşul, ritmurile de joc robust şi scurtele melodii lente, precum şi trimiterile la muzica orientală, relevând o adevărată dexteritate a solistului în a stăpâni instrumentul care astfel ne-a demonstrat că devine cantabil dacă solistul este… artist.

Parte dintre interpreţi au revenit apoi în faţa spectatorilor, dar în sala Primăriei,  propunând opusuri celebre în formule variate, reascultându-o astfel cu plăcere pe Doris Mende (oboi), acum alături de Mioara Moroianu (vioară), Vladimir Lakatos (violă), Andrei Ioniţă (violoncel), în Cvartetul KV 370 de Mozart, suplu, sclipitor, lăsând adesea în prim plan oboiul, dar din nou într-o relaţionare ce “trădează” ştiinţa tuturor de a cânta în ansamblu; iar frumuseţea sunetului şi frazarea permanent susţinută în linia generoasă a oboiului am regăsit-o şi în cele Trei romanţe de Schumann, în dialog cu pianul căruia Viniciu Moroianu i-a conferit de asemenea culori şi contururi de mare fineţe, realizând astfel atmosfera de baladă, evocatoare, sensibilă, cu melodii simple, pline de farmec. Reputatul pianist a cântat deopotrivă cu Christian Holenstein care, la corn francez, s-a străduit să tempereze intensitatea în momentele de piano, apoi să rezolve pe cât posibil cu acurateţe avalanşa de sunete din final, pe ţesătura năvalnică a claviaturii permanent în nota romantică cerută de Adagio şi Allegro op. 70 de acelaşi Schumann. Cei doi s-au regăsit şi în amplul Trio op. 40 de Brahms, în compania violonistei Mioara Moroianu, cornistul având însă tendinţa de a acoperi demersul partenerilor care au avut, din fericire, şi pagini fără contribuţia sa, remarcându-se astfel tonul elegiac, introspectiv sau grav pe care l-au reliefat în secvenţa lentă, pentru ca ultima parte să aducă o adevărată dezlănţuire compactă, în sfârşit echilibrată ca intensitate a celor trei, stârnind entuziasmul general, insistenţa publicului determinându-i să o reia, spre deliciul nostru şi, probabil, al interpreţilor, în ciuda efortului deosebit pe care l-au făcut într-un program clasic-romantic pentru care merită toate mulţumirile şi felicitările… tuturor.

În acea ambianţă au cântat şi alţi instrumentişti din trecutele seri – violonistul Alexandru Gavrilovici şi violoncelista Katharina Moser (rectorul Academiei din Berna) -, dar alături de pianistul Andriy Dragan din Ucraina (student la Basel), abordând alte partituri de Moser, dar şi de Kurtag, convingându-ne totodată că pot interpreta, cu aceeaşi siguranţă şi cunoaştere stilistică, şi opusuri de Schumann, trecând cu dezinvoltură de la o epocă la alta, de la scriitură la alta.

image

Violonistul Alex Gavrilovici

O altă seară deosebit de apreciată a fost, în 7 august, cea de la Sinagogă, unde Heidrun Wirth (fagot), Emil Vişenescu (clarinet), dar şi Christian Holenstein (corn), au cântat în compania altor invitaţi - Johanna Dömötör (flaut), Fiona Kraege şi Vlad Hontilă (vioară), Vladimir Lakatos (violă), Andrei Ioniţă (violoncel), Magor Szasz (contrabas) -, în combinaţii interesante, poate (din nou) inedite, sonoritatea corzilor şi a suflătorilor generând reacţii dintre cele mai favorabile din partea spectatorilor. S-au ascultat lucrări de Vivaldi, Schnyder, Dediu, Debussy, Arnold sau Prokofiev – un mozaic alternând sonuri preclasice, moderne sau impresioniste, oferind astfel melomanilor şi pagini bineştiute, dar şi noutăţi primite ca de obicei cu interes şi curiozitate, chiar dacă poate nu cu înţelegerea şi deschiderea muzicienilor aflaţi în sală.   

image

Sinagogă, Sighişoara 2013

Surprizele au continuat şi în ziua următoare, când sub genericul „În jurul harpei”, Marie Trottmann s-a aflat în prim-planul unui program cu multe noutăţi, fie prin aranjamente insolite – Kadish (pentru vioară şi harpă) şi Introducere şi Allegro de Ravel, apoi Romanţa de Glinka (înlocuind violoncelul cu fagotul), Oblivion de Piazzolla (scris iniţial pentru orchestră, coloană sonoră a filmului Enrico IV în regia lui Marco Bellochio), acum pentru harpă şi oboi, Chants de Linos de Jolivet (într-o surprinzătoare alăturare harpă, flaut, vioară, violă, violoncel) -, desigur audiate, în acele adaptări, pentru prima oară la noi, parte abordate în debut de tânăra harpistă elveţiană, care a oferit deopotrivă Sonata de Hindemith. Dar interpreta a cântat şi în 9 mai, în cadrul portretului Daniel Schneider, cunoscut jazzman, deopotrivă compozitor, prezentând şi două piese pentru harpă în primă audiţie absolută, asemenea lucrării Dracool, scrisă special pentru întâlnirea cu publicul din Sighişoara, desigur cu trimitere la… Dracula dar, după cum sublinia şi Marie Trottmann, partiturile lui Schneider aduc o muzică de tip clasic în care se regăsesc constant influenţe de jazz, aşa încât conferă un plus de accesibilitate şi pentru cei mai puţin familiarizaţi cu scriitura contemporană. Interesant este că originalul creator a colaborat apoi şi cu cvartetul spaniol „Lenor”, aplaudat şi la ediţiile trecute ale Academiei, dar şi cu talentatul violoncelist Andrei Ioniţă (student la Berlin, recent câştigător al Marelui Premiu la Concursului “Haciaturian”), ca o prelungire a acelui program prin „Carte blanche” acordată autorului.

Un alt punct cu o reală cotă de noutate a fost recitalul pianistului finlandez Henri Sigfridsson, bucurându-se de o reputaţie deosebită în lume atât în urma premiilor de prestigiu cucerite în competiţii de anvergură, la Zürich, Bonn, Weimar, cât şi numeroaselor apariţii pe podiumul de concert, în compania unor orchestre redutabile, evoluând acum şi la Sighişoara într-un program reprezentativ pentru modul său de a “ataca” partiturile.

Ca de fiecare dată, soliştii implicaţi în serile muzicale au susţinut şi cursuri, lucrând intens cu peste 40 de tineri, pentru ca, în ultimele trei zile de festival, fie să se prezinte un workshop cu cei care s-au pregătit la compoziţie, fie să se desfăşoare concertele finale, discipoli şi maeştri regăsindu-se în orchestră ca într-o mare familie în care pasiunea pentru muzică, entuziasmul şi seriozitatea pregătirii fac casă bună cu atmosfera relaxată ce domneşte în zilele Academiei, proiect care, ajuns la ediţia XX, se dovedeşte parcă mai dens şi de o calitate mereu sporită, semn că merită din plin să fie continuat şi îmbogăţit, ca întotdeauna în colaborare cu Societatea „Viva Sighişoara” şi cu Primăria, aşa cum îşi doreşte şi iniţiatorul său, violonistul Alexandru Gavrilovici, aşa cum îşi doresc toţi cei implicaţi, de ani buni, renunţând la concediu pentru a face muzică bună şi pentru a le acorda tinerilor cu adevărat talentaţi şansa perfecţionării cu artişti români şi străini, apreciaţi deopotrivă ca solişti şi pedagogi de marcă. Şi, cu siguranţă, după cele două săptămâni de lucru intens, vor gândi deja viitoarea ediţie.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite