Namur - Paradis(ul) filmelor francofone

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mai întâi, câteva cifre. A 30-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Francofon (FIFF), la care „Le Bayard d’Or“, Trofeul lor aurit cu cei patru călăreţi, a fost câştigat de patru ori în ultimii zece ani de România cu „Moartea domnului Lăzărescu”, regia Cristi Puiu, „Marţi după Crăciun”, a lui Radu Muntean, „Poziţia copilului” de Călin Netzer şi „Toată lumea din familia noastră” al lui Radu Jude.

În 2015 a fost recompensată imaginea alb-negru, în 35 mm, ecran lat, semnată de Marius Panduru pentru „Aferim”. Premiul a fost acceptat, cu graţie de o prezenţă fermecătoare, cea a Flaviei Dima, pentru prima dată de la Cluj, aleasă să facă parte din juriul Emile Cantillon, care decide cea mai bună peliculă la debut. Dintre cele peste 30 de filme pe care le-am văzut şi dintre care probabil puţine vor ajunge pe marile ecrane autohtone - deocamdată doar unul la Festivalul de film francez - voi face face un top al primelor trei.

„La Vanité”, venit din Elveţia şi realizat de extraordinarul Lionel Bayer (al cărui interviu în exclusivitate pentru Radio Gold FM, îl veţi putea asculta pe 30 octombrie, în ajun de Halloween, de la 13.00 la 14.00, în cadrul emisiunii „Vocea filmelor”). Autorul este deja cunoscut în România pentru „Les Grandes Ondes (à l’Ouest)” care a fost declarat câştigător la Comedy Cluj. Scenariul e axat pe povestea unui bărbat (fermecătorul Patrick Lapp), care vrea să-şi pună capăt zilelor, doar că nu printr-o sinucidere, ci printr-o moarte asistată de către una dintre actriţele fetiş ale lui Almodovar, Carmen Maura. Totul este tratat în cheie comică şi romantică totodată, iar titlul e înşelător şi are de-a face cu o tehnică folosită în pictură, din secolul al XVI-lea pentru a demonstra cât de deşartă poate fi viaţa pe Pământ.

Pe poziţia a doua ar fi „L’Hermine”, ovaţionat deja la Veneţia, în regia lui Christian Vincent, care a mai lucrat cu halucinantul Fabrice Luchini acum 25 de ani în „La Discrete”. Preşedintele unei curţi cu juri (cum aveam noi pe vremea lui Carol al II-lea, în care juraţii decideau pentru cazurile penale de omor sau calomnie) are de rezolvat un proces complicat, de pruncucidere, printre jurate numărându-se o şarmantă doctoriţă, interpretată de celebra deja daneză Sidse Babett Knudsen, din mult lăudatul serial politic „Borgen”.

Pe locul altreilea ar fi „Le Nouveau”, care a căpătat o menţiune specială la categoria Debut-Descoperire şi care e povestea unui adolescent nou venit într-o clasă în care cu greu se poate adapta, nefiind acceptat, deşi nu există nicio explicaţie logică pentru asta. Un script valabil pentru orice şcoală de pe Pământ, din care nu lipsesc momentele pline de haz şi de amor înduioşător.

Un alt titlul care mi-aş dori să ruleze şi la noi ar fi „Un début prometteur”, al fiicei lui Luchini, Emma, care i-a dat un rol tatălui (a ajutat-o şi la scenariu) şi care parcă a vrut să sublinieze că selecţia de anul acesta chiar se deschide cu un început promiţător. Mai mult decât atât: unul încântător. Doi fraţi, o iubire şi o comedie romantică, după un roman al lui Nicolas Rey.

„Un Français” e o ocazie pentru Diastème să facă puţină lumină în ceea ce înseamnă extrema dreaptă şi skin-heads. Şi pentru că tot veni vorba de discriminări, „En mai, fais ce qu’il te plait” sau cel de-Al Doilea Război Mondial, împreună cu cele 8 milioane de refugiaţi, care din mai 1940, au bântuit încercând să supravieţuiască invaziei germane. Olivier Gourmet, fostul preşedinte de onoare al Festivalului şi actual al juriului de lung metraj şi ficţiune, interpretează un primar, care-şi îndeamnă consătenii să plece în pribegie, într-un exod remarcabil filmat şi ilustrat de Christian Carion (care a turnat cândva la studiourile PRO, foste Buftea, „Joyeux Noël”).

„La Marcheuse” este un apelativ rezervat chinezoaicelor care se prostituează în Hexagon ca să poată supravieţui, - pe lângă asta mai îngrijesc câte un bătrân şi nu au un proxenet care să le „organizeze”. A fost o revelaţie interpretativă a lui Qiu Lan, o asiatică de porţelan, cât se poate de decisă să nu se dea bătută.

„Préjudice”, filmul din Gala de deschidere, a cules multe laude, deşi atmosfera amintea evident de cea apăsătoare, obsedantă şi chinuitoare din „Portocala mecanică”. În rolul principal, Thomas Blanchard, a cărui mamă pe pânză era Nathalie Baye (din juriul mare făcând parte fiica ei, Laura Smet, actriţă şi cu un tată la fel de celebru, Johnny Hallyday. „Je suis à vous tout de suite”, alegerea pentru închidere, ar fi putut fi genial dacă n-ar fi plictisit pe alocuri. Băiatul pe jumătate arab se converteşte la o religie ce duce spre o habotnicie fără margini, luată peste picior, cu o oarecare teamă, ca de exemplu scena în care se face reclamă la o vacanţă în timpul Ramadanului, în ţări în care sunt doar trei ore de lumină,  după care se întunecă, spre a nu mai fi nevoiţi să ajuneze până la apusul soarelui târziu. Replica finală salvează totul şi ar trebui probabil să o repete orice cuplu fericit. Pe lângă binecunoscutul „Să fim împreună până la adânci bătrâneţi”, există şi o urare mai precisă: „Odată ajunşi nonagenari, să sfârşească într-un accident de maşină, împreună”.

„Chorus” (pe care-l ştim deja de la Sundance şi Berlin) şi „Furtuna”/„La Tempête” - să nu se creadă că ar fi vorba despre piesa lui Shakespeare şi care a înşfăcat cel mai râvnit premiu al ediţiei aniversare - abordează diferit dispariţia definitivă a unui copil. Tatăl, fiul şi fiica şi-au interpretat propriile roluri, iar Dominique Leborne a plecat chiar şi cu un premiu acasă după toată isprava asta. Norocul începătorului. Sau cum ar spune mult mai elegant francezii „Coup d’essai, coup de maître”/„Lovitură de maestru din prima”. Pentru cazul al doilea, una dintre soluţiile măcar temporar vindecătoare fiind un tatuaj al numelui bebeluşului, care n-a avut zile.

Şi „Les êtres chers”/ („Cei dragi”) vine din Quebec şi vorbeşte despre un altfel de destin, cel ereditar al sinuciderii. Scenariul şi regia Anne Emond.

Ultra-comentatul şi interzisul în unele ţări arabe „Much Loved” i-a adus un premiu de interpretare Loubnei Abidar, în foarte picanta poveste a plăcerilor… tarifate.

Şi „Our city” a căpătat premiul special al juriului (chiar dacă titlurile sunt adesea în engleză, se vorbeşte în franţuzeşte). De data aceasta este un documentar despre Bruxelles, într-un puzzle cu multe conversaţii, în care se pomeneşte şi de ţiganii care nu ştiu decât să cerşească, dar şi despre cum stabileşti ce înseamnă un belgian: un tip alb, care bea multă bere, spune un mega-colorat, care şi el se crede îndreptăţit să fie egal tratat.

Şi-apoi filmele despre fete. „Parisienne”, despre o libaneză care vrea să studieze la Paris, iar la procesul de acordare a rezidenţei apare şi un personaj din România, refuzat!

„À peine j’ouvre les yeux”, despre Farah, 18 ani, care vrea să cânte rock şi ajunge să fie torturată, într-o Tunisie terorizată. Filmul a fost premiat pentru debutul realizatoarei atât de curajoase: Leyla Bouzid, în aceeaşi seară în care aceeaşi ţară lua Nobelul pentru pace.

„Keeper” e un fel gen „Juno” belgo-franco-elveţian, despre un cuplu, ea 15 ani, el 17, în aşteptarea foarte discutabilă a unui copil (criticii de cinema locali l-au încoronat).

Dar şi liceana noastră din „Lumea e a mea”, publicul întrebându-o pe Ana-Maria Guran dacă şi-a îndrăgit personajul pe care i l-a oferit Nicolae Constantin Tănase şi pe care dacă nu l-aţi văzut la Festivalul Anonimul, unde a luat trofeul, ori la Cluj, la TIFF, din 27 octombrie intră pe marile noastre ecrane.

Şi în „Paul à Québec” sunt nişte fiice, de data aceasta iubitoare şi într-o relaţie firească, normală chiar aş zice, cu părinţii aferenţi, într-un portret din care ar trebui învăţat să ne bucurăm de fiecare moment frumos al existenţei noastre. Nu degeaba Juriul Junior l-a remarcat şi răsplătit.

„Tous les chats sont gris” căruia noi pe româneşte i-am spune ”Noaptea toate pisicile sunt negre” se concentrează tot asupra unei adolescente, care-şi caută tată biologic şi care a fost urmat de o discuţie cu elevii şi una dintre copile a mărturisit că la rândul ei, vreme de 5 ani şi-a făcut propria anchetă, nu că ar fi fost nefericită în familia actuală, dar din curiozitate. Probabil nu aflase că există un proverb care spune că: „de aici i s-a tras sfârşitul mâţei, din curiozitate!”.

O surpriză extrem de plăcută a fost animaţia „Phantom Boy” care se petrece la Paris, vocile aparţinându-i fostei Amélie: Audrey Tautou şi formidabilului octogenar Jean Pierre Marielle.

Tot la categoria Animaţie, între selecţionate, chiar dacă nu se fac diferenţe la Namur, a ajuns şi „Muntele magic”, cel care a deschis Anim’Est-ul, al aceleiaşi autoare care ne-a tulburat cu precedentul „Crulic”: Anca Damian.

 „Je suis un soldat”. Nu este despre război, ci despre o fată obligată să lucreze într-un adăpost de câini de contrabandă, veniţi din Rusia.

În schimb „Ni le ciel ni la terre” este despre soldaţii belgieni aflaţi în Afganistan, undeva la graniţa cu Pakistanul (vine şi în România) şi unde se întâmplă fenomene la limita paranormalului.

Ca de altfel şi premiul intitulat „Al descoperirii”, umbrindu-l pe ataşantul „Le Nouveau”, care cucereşte în schimb votul publicului.

„Une enfance” (meritatul Bayard pentru scenariul regizorului Philippe Claudel, care şi joacă rolul antrenorului de tenis ideal), ca şi „La vie en grand” ori „ Welcome Home” (un fel de „Funny Games”, o idee mai suportabil, poate de asta i-au şi dat o menţiune specială cu gândul la Michael Haneke) sunt despre doi puşti care încearcă să supravieţuiască într-un stil nu tocmai recomandabil, plin de primejdii, uşor de depăşit în ficţiune. Cam tot pe aici se situează şi „Coup de chaud”, într-o traducere liberă „Căldură mare”, în care un ciudat pare a fi la originea tuturor relelor dintr-un sat, numai că lucrurile nu sunt tocmai atât de uşor de explicat, chiar dacă se caută neapărat un ţap ispăşitor.

„Parasol” şi „Je me tue à le dire” sunt mostre incontestabile de umor negru, cel de-al doilea fiind chiar alb-negru şi remarcat de Juriul Cinevox, iar „L’oeil du cyclone”, o dramă din Burkina Faso, în care o avocată strălucită şi destul de tânără îndrăzneşte să înfrunte, la propriu şi la figurat, un fost copil soldat, ajuns un monstru mult mai înfricoşător decât cel din „Tăcerea Mieilor”.

Unul dintre cele mai aşteptate momente rămâne întâlnirea cu o vedetă adevărată, aleasă anul acesta, ca de fiecare dată, de Nicole Gillet, ca să adune la un loc muzica şi cea de-a şaptea artă, mai exact fragila şi gracila Vanessa Paradis, o timidă însoţită de doi bodyguarzi imenşi şi evident foarte încântaţi de jobul lor, într-o admiraţie neţărmurită faţă de un idol al mai multor generaţii. A dovedit că nu degeaba s-a îndrăgostit Johnny Depp de ea, fiica lor pregătindu-se să-şi facă intrarea în lumea imaginilor mişcătoare, lucru pe care l-am aflat din reviste şi nu din spusele mamei, care s-a referit exclusiv la întâlnirile sale de pe platouri, într-o lume în care ai zice că totul e perfect. Sigur că-ţi vine a crede atunci când îl laudă pe Alain Delon pentru delicateţea sa şi duioşia cu care a înconjurat-o, la câţiva ani după filmările împreună, atunci când a aflat că a avut un accident şi a trebuit să stea o vreme în spital, sunând-o zilnic ca s-o încurajeze.

N-aş vrea, însă, să închei fără să menţionez o descoperire după cea de-a şasea ocazie de a  relata despre un festival dulce şi rafinat, precum ciocolata belgiană şi ocrotit de o Marie-France Dupagne, o felină blondă, o gazdă ideală a presei internaţionale, la care poţi apela în orice clipă să-ţi aranjeze un interviu cu cele mai inabordabile personalităţi şi pe care o întâlneşti de obicei pe covorul roz, din faţa cinematografului „Eldorado”. Despre acesta abia acum am aflat dintr-un reportaj televizat al unei foarte tinere echipe. Am mai aflat că la mansardă există încă un loc în care parcă timpul a încremenit şi unde fotografiile şi mobilele au rămas ca pe vremea în care Fraţii Lumière au inaugurat clădirea, cu mistere cinematografice alături de bunicul lui Isabelle, cea care acum se ocupă eficient şi mereu cu zâmbetul pe buze de sălile celui mai îndrăgit loc din orăşelul ca un decor ideal de cinema.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite