Arte

articolul anterior articolul urmator

„Noaptea de foc“ a lui Eric Emmanuel Schmitt, lansare de carte şi lectură-spectacol

0
24 Jan 2017 11:45:31
Autor: Simona Chiţan
Scriitorul francez Eric Emmauel Schmitt
Scriitorul francez Eric Emmauel Schmitt

Lansarea romanului „Noaptea de foc“ al celebrului scriitor şi dramaturg francez Eric-Emmanuel Schmitt va avea loc miercuri, 25 ianuarie, de ora 19.30, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, de  la ora 19.00.

La eveniment vor participa Chris Simion, Mihaela Dedeoglu, Marieva Ionescu şi Marius Constantinescu. Denisa Comănescu, directorul general al Editurii Humanitas Fiction, va fi moderatorul serii. Cristian Iacob va oferi publicului un scurt spectacol lectură din roman în dramatizarea şi regia lui Chris Simion.

Binecunoscutul autor al romanelor „Oscar şi Tanti Roz“ şi „Evanghelia după Pilat“ publică de această dată o carte autobiografică despre miracolul petrecut cu mai bine de jumătate de secol în urmă, care avea să-i influenţeze decisiv viaţa şi scrisul, oferindu-ne o poveste vie, concisă despre noaptea sa de foc, după cum Pascal şi-a numit propria noapte mistică.

„Îmi schimbasem concepţia despre călătorie: destinaţia contează mai puţin decât renunţarea. A pleca nu înseamnă a căuta, ci a părăsi totul, apropiaţi, vecini, obiceiuri, dorinţe, opinii, pe tine însuţi. Nu are rost să pleci decât ca să te abandonezi necunoscutului, neprevăzutului, posibilităţilor infinite, chiar imposibilului. A pleca înseamnă să-ţi pierzi reperele, stăpânirea, iluzia că ştii şi să fii dispus să întâmpini ceea ce e ieşit din comun. Adevăratul călător rămâne fără bagaje şi fără ţintă.“ (Eric-Emmanuel Schmitt.)

„Schmitt îmbină relatarea foarte personală a experienţei mistice cu superbe dialoguri pe tema spiritualităţii purtate cu tovarăşii săi de călătorie. Fie că sunt sceptici, atei sau credincioşi fervenţi, fiecare are ceva de spus şi de împărtăşit.“ (Lire)

La 28 de ani, autorul-personaj pleacă într-o călătorie în Sahara împreună cu un prieten regizor, pentru a scrie un scenariu de­spre misticul Charles de Foucauld. În timpul expediţiei, se rătăceşte de grupul de excursionişti şi de ghidul tuareg şi este nevoit să petreacă o noapte singur în imensitatea muntelui Hoggar. Rămas fără mân­care şi fără apă, în frigul nopţii deşertice, simte cum se deşteaptă în el o forţă arzătoare care-i dă încrederea că nu e totul pierdut şi puterea să se întoarcă nevătămat, după un urcuş ca o cursă a supravieţuirii, un urcuş real şi simbolic totodată. Éric, occidentalul, intelectualul, filozoful raţionalist convins că oamenii sunt doar praf de stele în mijlocul universului infinit, îşi vede zdruncinate toate certitudinile: focul pe care l-a trăit ca pe o imensă împăcare, libertate şi bucurie salvatoare poartă oare numele de Dumnezeu?

Noaptea de foc

Eric-Emmanuel Schmitt
(roman)
Traducere din franceză de Marieva Ionescu
Seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

- FRAGMENT -

Nu poţi urma decat un singur drum odată.
Şi tot aşa, nu poţi străbate decât un singur deşert. Cel de astăzi, primul, era pentru noi un
botez. Pământul, crăpat, prăfos, ostil oricărei plante. Un orizont fără orizont, infinitul tulburat de vapori unduitori.
După ce convoiul nostru s-a urnit din loc, pământul alburiu pe care călcam s-a-ncălzit cu repeziciune şi ne orbea reflectând razele arzătoare. Cu ochii pe jumătate închişi şi lăcrimându-mi în spatele ochelarilor de soare, încercam să mă obişnuiesc cu lumina aceea prea puternică; uneori ţineam pleoapele închise douăzeci sau treizeci de metri, dar era şi mai rău, pentru că transpiraţia amestecată cu uleiul de protecţie solară imi irita corneea. Umblam orbit prin foc.
De văzut, nu vedeam, dar auzeam perfect. Cel mai mic sunet – expiraţie, inspiraţie, clinchet de castroane, răget de cămilă, un pas apăsat – imi zgâria urechile. Când cineva vorbea, chiar şi undeva foarte în spate, auzeam totul, chiar şi respiraţia dintre cuvinte, chiar şi setea care-l chinuia în timp ce rostea formulele acelea banale. Liniştea imensităţii transforma zgomotele în prezenţe intense, ba mai mult, indecente.
Donald ne-a avertizat: în pauza de prânz o să stăm tot în soare, soarele amiezii, cel mai arzător în regiunea asta lipsită de umbră.
Ce să răspunzi?
Doar să taci şi să-nduri.
Fiecare pas oferea o victorie. Fiecare sforţare anunţa o înfrângere.
Abayghur înainta netulburat. La fel şi cei trei dromaderi ai lui. Ei patru, liniştiţi, mergând mai încet decât ar fi mers fără noi, ne demonstrau cât rămâneam de străini, străini de deşert, străini de clima aceea, străini de traiul sărăcăcios, sălbatic. Îmi imaginam că dromaderii ridică din umeri şi râd pe seama noastră.
Mi-ar fi plăcut să treacă ziua cât ai clipi! Să vină mai repede seara… Noaptea, de care mă temusem aşa de rău în ajun, mă aştepta ca o recompensă la capătul drumului.
Pe la ora unu, ne-am împrospătat forţele cu nişte pâine, brânză şi salam.
Abayghur ronţăia fructe uscate. Cum rezista? Cum de nu-l usturau pielea şi ochii? Turbanul pe care şi-l înfăşurase pe cap era de-ajuns ca să-l ferească de soare? Mi se părea că e făcut din alt fel de carne decat noi. Mai bună…
După-amiază ne-am descurcat mai bine, corpul se obişnuise cât de cât cu condiţiile vitrege. Am reuşit să deschid pleoapele şi înaintam mecanic, fără să mă forţez să le ţin închise.
Aproape că nu mă gândeam la nimic.
Şi-mi reproşam: „Ai în sfârşit cadrul ideal ca să reflectezi, şi nu profiţi de el!“
Dar indignarea nu reuşea deloc să-mi alunge starea proastă: imi simţeam capul gol.
„Ce ruşine! Ai venit în deşert ca să meditezi, şi nimic…“
Dacă dimineaţă motivul furiei fusese corpul meu neputincios, acum era mintea. Eram aşa de dezamăgit de mine însumi, încât turbam de supărare. Mă uram.
— Rhalass.
Convoiul s-a oprit. Odinioară, la o dată pe care Thomas, geologul nostru, încerca s-o stabilească, pe-aici cursese probabil un râu; nu mai rămăseseră în urma lui decât nişte forme estompate, vălurite, care aveau să ne servească drept loc de popas peste noapte.
Pelerinii şi-au trântit cât colo rucsacurile, istoviţi. Donald ne-a împărţit sticle de apă minerală. Imediat ce-ajunsese, Abayghur aprinsese un foc de tabără. Mă gândeam c-o să ne ofere ceai – cele trei ceşti rituale –, dar, concentrat, se spălase bine pe mâini şi turnase făină şi apă într-o strachină. Donald mi-a făcut cu ochiul.
— O să coacă paine.
— Poftim? Cum să coacă pâine aici, fără cuptor?
— Uite, o să construiască unul.
După ce a frămantat amestecul până când l-a transformat într-un aluat compact, elastic, care-I aluneca printre degete, a făcut din el o turtă. Apoi s-a-ntors lângă foc, a săpat o gaură în nisip şi a netezit-o cu dosul străchinii.
Cu ajutorul câtorva rămurele aprinse, a pârlit iute suprafaţa turtei.
— În felul ăsta, n-o să se lipească nisipul de ea, mi-a şoptit Donald.
A aşezat turta pe fundul găurii, a acoperit-o la loc cu nisip şi deasupra a pus tăciuni.
A aşteptat un sfert de oră, fredonând, să se coacă turta, după care, ca s-o întoarcă, a descoperit iar groapa. A aşteptat încă un sfert de oră. Şi, în sfârşit, a scos pâinea făcută şi cu coaja crocantă.
Cu un mănunchi de iarbă pe post de pămătuf, a scuturat-o de nisip.
Îl urmăream fascinat. Tihna cu care lucra mă liniştea şi pe mine. Ziua aceea mă făcuse să sufăr, aruncasem cu încăpăţanare cuţite către mine însumi, şi iată că acum ordinea omenească, gesturile ancestrale, grija de a-i hrăni pe ceilalţi mă determinau să mă alătur unei reconfortante solidarităţi.
Pe măsură ce Abayghur pregătea pâinea, încetasem să mă mai torturez, să mă-mpung cu mii de întrebări şi cu tot atatea învinuiri: devenisem un spectator subjugat. (
Copyright Editura Humanitas Fiction)

Eric-Emmanuel Schmitt s-a născut pe 28 martie 1960 la Lyon. În 1983 absolvă cursurile prestigioasei École Normale Supérieure cu o diplomă în filozofie. Trei ani mai târziu obţine titlul de doctor în filozofie. Debutează în 1991 cu o piesă de teatru, Noaptea la Valognes. Îi urmează Vizitatorul, care îi aduce consacrarea şi pentru care este distins cu trei premii Molière, Variaţiuni enigmatice, Libertinul etc. În 1994 îi apare romanul Secta Egoiştilor, distins cu Prix du premier roman, dar Schmitt scrie în continuare piese de teatru care fac săli pline în Franţa şi în străinătate. În 2001 este recompensat de Academia Franceză cu Grand Prix du Théâtre pentru întreaga activitate. De acelaşi succes răsunător se bucură şi romanele sale Evanghelia după Pilat (2000), Partea celuilalt (2001), Pe când eram o operă de artă (2002), precum şi cartea autobiografică Viaţa mea cu Mozart (2005). Volumele care alcătuiesc Ciclul invizibilului – Milarepa (1997), Domnul Ibrahim şi florile din Coran (2001), Oscar şi Tanti Roz (2002), Copilul lui Noe (2004), Luptătorul de sumo care nu se putea îngrăşa (2009) şi Cei zece copii pe care doamna Ming nu i-a avut niciodată (2012) – s-au aflat luni întregi pe listele de bestselleruri din numeroase ţări. Eric-Emmanuel Schmitt este autorul a patru volume de povestiri, Odette Toulemonde şi alte povestiri (2006), Visătoarea din Ostende (2007), Concert în memoria unui înger (2010), distins cu Premiul Goncourt pentru nuvelă, şi Cei doi domni din Bruxelles (2012). În 2008 publică romanul Ulysse from Bagdad, în 2011, Femeia în faţa oglinzii, în 2013, Papagalii din Piaţa Arezzo, în 2014, dipticul Elixirul dragostei şi Otrava iubirii, în 2015, Noaptea de foc, iar în 2016, L’homme qui voyait à travers les visages. Lui Eric-Emmanuel Schmitt i s-au decernat peste douăzeci de premii şi distincţii literare, în 2001 primind titlul de Chevalier des Arts et des Lettres. Cărţile lui sunt traduse în peste patruzeci de limbi.

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările