Noi forţe în „Traviata“ ieşeană

Scenă din primul act

A fost şi este o preocupare permanentă a managerului general al Operei Naţionale Române din municipiul de pe malurile Bahluiului, Beatrice Rancea, de a identifica glasuri noi, tinere, de a le oferi debuturi, de a le forja în spectacole, cu perspective importante de dezvoltare ulterioară pe măsura pregătirii lor de bază, tehnice îndeosebi. De la Iaşi au pornit nume care s-au afirmat sau se află în curs de afirmare.

Recent, un spectacol cu „Traviata“ a avut doi protagonişti foarte tineri în rolurile Violetta şi Alfredo, soprana Paula Iancic, 24 de ani şi tenorul italian Federico Veltri, 25 de ani.

Paula Iancic, o soprană cu frumoase confirmări

După studii la Academia de Muzică „Gheorghe Dima“ din Cluj-Napoca, Paula Iancic s-a făcut cunoscută în ţară prin debuturi la Operele Naţionale Române din Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara şi prin reuşite la concursuri internaţionale de canto, printre care „Vox Artis“ – Sibiu 2014 (Premiul III, Premiul Special „MELOS“ şi Premiul Special „Opernsänger Studio“ Viena). De mare folos pentru startul de carieră a fost şi stagiul de doi ani la Studioul Operei Bavareze de Stat din München, încheiat chiar în 2018.

La Iaşi, apariţia în rolul verdian s-a produs intempestiv, urmare îmbolnăvirii sopranei distribuite iniţial. N-ar fi fost nicio problemă, întrucât Paula Iancic stăpânea partitura, s-a văzut, numai că montarea a cărei autoare este chiar Beatrice Rancea are o abundenţă de joc scenic, de gestualitate, de mimică, de diversitate în atitudini, cu agitaţie continuă şi trasee pe platou, greu de asimilat în cele patru zile avute la dispoziţie. Şi chiar dacă ideatica rămâne personală regizoarei, „Traviata“ ieşeană este un spectacol cu inventivitate şi teatralizare à-la-Andrei Şerban.

Marinela Nicola Pahoncea, Paula Iancic şi Victor Zaharia

Ca şi cum Paula Iancic s-ar fi aflat în faţa unei vechi rutine, totul a decurs fără probleme. Succesiunea, alternanţa de stări, de la fericire la disperare, de la fiorii primei iubiri adevărate la severitatea conflictului cu Germont, de la confruntarea violentă cu Alfredo la învăluirea în umbrele morţii, a fost redată printr-o actorie de mare varietate, susţinută dinamic, cu maximă dăruire şi extremă mobilitate. Câteva modele exemplare au fost marea arie a Violettei din primul act, când eroina şi-a susţinut expozeul cu mişcări care subliniază confesiunile,  pendulând între Annina şi Dr. Grenvil, ca şi intensul, cinematograficul joc mut cu care a însoţit toată aria lui Alfredo din actul secund. Deşi nu înaltă, Paula Iancic a purtat cu ţinută atrăgătoare şi elegantă superbele costume desenate de Doina Levintza pentru primele două acte.

Faţă de prestaţii anterioare, vocea sopranei a cunoscut o îmbogăţire a sonorităţilor, registrele central şi central-înalt, inclusiv cel acut au căpătat mai multă rotunjime, consistenţă, strălucire, iar trecerile către registrul grav domol, „de piept“, s-au făcut subtil, conferind omogenitate ambitusului. Dozajul pe arcul dificilului rol a fost optim, pilda venind prin ultima notă a serii, Si bemol înalt, „Oh gioja!“, ce a umplut sala de armonice preţioase, în forţă. Nu a lipsit Mi bemol-ul supra-acut concluziv al ariei „Sempre libera“.

Paula Iancic şi Federico Veltri

Am notat stadiul glasului Paulei Iancic. La 24 de ani este un parametru evolutiv. De importanţă este însă şi tălmăcirea pe care o conferă paginilor verdiene. Este plină de nuanţe şi, tot aşa, nu fac decât să punctez unele momente speciale. Expansiunea din „A quell' amor...“ (în prima arie), cel de-al doilea vers al aceleiaşi arii „Sempre libera degg' io“ (totuşi, o zicere atipică şi neaşteptată, în aparté), apoi palpitaţia din „Non sapete quale affetto“, expresivitatea adresării „Dite alla giovine“, impresionantul „Morrò!“ (toate trei din duetul cu Germont), iar în actul final, tragismul citirii scrisorii, răscolitorul „Addio del passato“ (în care au dominat inflexiunile finalizate în pianissimo acut) şi un tulburător „Gran Dio!“.

Pentru Paula Iancic protejarea consumului valorosului ei capital trebuie să-i stea în atenţie, spre a-i asigura longevitatea carierei. Deocamdată, următorul debut pe care i-l va oferi Opera Naţională Română Iaşi va fi rolul titular din „Lucia di Lammermoor“ de Donizetti, o producţie semnată de Andrei Şerban.

Un tenor de viitor

Prezenţa managerului Beatrice Rancea în juriul Concursului Internaţional de Canto de la Noto, Italia, juriu prezidat de Nicoletta Mantovani, văduva marelui Luciano Pavarotti, a dus la acordarea unui Premiu Special oferit de Opera Naţională Română Iaşi tenorului Federico Veltri, ce a constat în interpretarea unui rol pe scena teatrului. A fost ales, în debut absolut pentru artist, rolul Alfredo.

Federico Veltri şi Paula iancic        

Veltri are semnificative daruri native, un timbru plăcut, liric şi un glas extins până la Do acut, aşa cum a apărut în cabaletta din actul secund. O voce potrivit dimensionată pentru sala teatrului din Iaşi, un artist vădit emoţionat în primul act, în care ritmica şi intonaţia au suferit pe alocuri. Deşi cu uşoare neglijenţe în arie, a frazat frumos şi fluid, cu potrivită cunoaştere stilistică şi bună proiecţie de sunet, ceea ce demonstrează că preparativele dobândite în ţara operei i-au folosit. Viitorul artistic îi stă pozitiv în faţă, privit de la 25 de ani şi după numai patru ani de pregătire.

Adrian Mărcan şi Paula Iancic

Partenerii

În primul rând, experimentatul bariton Adrian Mărcan, un Giorgio Germont cu aleasă şi distantă alură scenică, erou potrivnic celor doi îndrăgostiţi, susţinut în demersurile sale chiar de cealaltă fiică (interpretată de Viviana Olaru), personaj mut, introdus de regizoare tocmai pentru a consolida argumentele bătrânului tată. Glasul lui Mărcan s-a distins prin cunoscuta-i calitate, accentele în frază au fost la locul lor, dar sunetele înalte nu au rezonat întodeauna luminos, rotund, ferm şi prelung.

În alte roluri au cântat Maria Macsim Nicoară şi Marinela Nicola Pahoncea (cu agreabile timbralităţi în Flora Bervoix, respectiv Annina), Jean Kristof Bouton (Baronul Douphol), Daniel Mateianu (Marchizul d'Obigny), Victor Zaharia (Dr. Grenvil), Olivian Andrişoae (Gaston), Cezar Octavian Ionescu (Servitorul – Bucătar al Florei), Florin Roman (Giuseppe), Ionuţ Todică (Comisionarul şi  Grădinarul).

Scena din tabloul secund al actului al doilea

A dirijat tânărul şef de orchestră italian Alessandro Cedrone,  coordonator artistic al Operei ieşene, care a ştiut să pună în evidenţă progresele instrumentiştilor locali, îndeosebi prin calitatea cu care  „cordarii“ au abordat cele două preludii ale opusului. Cedrone cunoaşte tempo-urile verdiene, le-a implementat cu pricepere şi a stăpânit decalaje incipiente în scurtul dialog Annina-Alfredo ce se interpune între aria şi cabaletta tenorului sau incertitudini ale coriştilor în dansul ţigăncuşelor. Ceea ce ar rămâne de soluţionat este echilibrul marelui concertato ce încheie actul al II-lea, ale cărui sonorităţi au favorizat excesiv soprana, disproporţionat faţă de corul şi aşa amplasat în planul din spate al scenei, modificând proporţiile acustice fireşti.

„Traviata“ de final de octombrie la Opera Naţională Română Iaşi a fost răsplătită cu mare succes de public.