Arte

articolul anterior articolul urmator

Norma centenară

5
25 Oct 2021 17:08:53
Alexandru Pătraşcu
Elena Moşuc (Norma) şi Ruxandra Donose (Adalgisa) în noua producţie de Norma de la ONB
Elena Moşuc (Norma) şi Ruxandra Donose (Adalgisa) în noua producţie de Norma de la ONB

Stagiunea centenară a ONB a prezentat şi prima premieră a sezonului: Norma. O alegere curajoasă, dar problematică pentru orice teatru de operă din lume.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

A fost o idee bună sau rea? Nici nu mai ţin minte când s-a dat Norma la Opera Naţională Bucureşti, abia un concert la Sala Radio din 2015 este amintirea cea mai recentă. E limpede că orice iubitor de operă tânjeşte după un spectacol cu capodopera lui Bellini şi, din acest punct de vedere, tentaţia de a o prezenta publicului a fost irezistibilă pentru managementul ONB, care îşi doreşte un sezon de un nivel artistic fără precedent în ultimii 30 de ani. În acelaşi timp, este un demers riscant, pentru că neoclasicismul Normei cere solişti excepţionali, cum nu se mai găsesc azi aproape nicăieri, şi un regizor cu imaginaţie, ce poate completa vizual ceea ce lipseşte interpretării vocale. Am încercat însă, în drum spre Operă, să-mi alung din minte vorbele lui Caragiale: „Uite! Îţi dă Norma naţională, cu vorba naţionale, cu muzică naţională, cu primadone şi tenori naţionali, cu maestru naţional, şi toţi cântă naţional. Ce mai vrei, mitocane?”.

Producţia de la ONB trebuie privită din două unghiuri: ca produs şi ca spectacol. Aşa cum se vede şi din caseta tehnică, echipa de creaţie e numeroasă, iar rezultatul manufacturii nu arată rău. Un cadru unic, având ca scenografie o platformă circulară pe post de templu druid sau de locuinţă a marii preotese, o cicloramă în sfârşit la standarde moderne, asigurând o calitate bună a proiecţiilor, şi câteva crengi coborând la cerere pentru a sugera comuniunea cu natura a galilor, costumaţi simplu, de epocă, deşi cu aparenţă mai degrabă medievală decât antică, toate aceste detalii înşirate pe hârtie arată că nu a fost o superproducţie şi că bugetul a fost, probabil, moderat. Dar nici o clipă n-a părut o producţie ieftină sau provincială, ba chiar a fost creată iluzia că, din punct de vedere vizual, e la mai multe clase peste bricolajele penibile ale lui Mario de Carlo din ultimele stagiuni.

Daniel Magdal (Pollione), Elena Moşuc (Norma)

Însă acest cadru trebuia animat în toate sensurile, ca suflet şi ca inimă, de un regizor, care a lipsit, din păcate. Alice Barb nu a avut nici o idee de nici un fel, ci doar o mare teamă: aceea că, Norma fiind o operă destul de statică, acest cadru trebuia umplut cu ceva. Şi de aici începe o avalanşă de erori: o coregrafie nu doar inutilă ci şi nepotrivită, de parcă am fi în Aida, doi pitici pe post de spiriduşi pentru a susţine ideea de feerie, dar care au introdus grotescul într-o dramaturgie care are în centru totuşi perfecţiunea clasică elenistică a teatrului antic şi, în fine, proiecţiile multimedia ale unor sfere celeste new age, de un gust foarte discutabil, dublate de nişte aşa zise efecte speciale ale unor fulgere şi lumini stroboscopice ce însoţeau anatemele Normei. Şi totuşi cred că am identificat o idee, cea a schimbării culorii rochiei Normei din alb, atunci când personajul e  în timpul funcţiei publice, aceea de mare preoteasă, în roşu, atunci când viaţa personală interferează cu cariera, afectându-i KPI-urile, ceea ce e copilăresc de puţin.  În acest al doilea unghi, al dramaturgiei şi al mişcării de scenă, totul a fost un fiasco.

Rezultatul este o producţie frumoasă, dar plicticoasă. Am crezut că primul act nu se va mai termina niciodată. Premonitoriu, Daniel Jinga, directorul Operei, a scris un manifest în caietul program ce ar putea fi găsit peste ani în podul casei bunicilor, o scrisoare adresată generaţiilor viitoare, anunţându-i că stagiunea centenară a ONB a intrat deja în istorie. Privind producţia acestei Norma am avut senzaţia că asist chiar la o producţie de pe vremea străbunicilor, de pe la începutul secolului XX, actualizată doar de tehnologia proiecţiilor video şi a luminilor moderne, însă la fel de indiferentă faţă de teatru ca atunci.

Ruxandra Donose (Adalgisa), Elena Moşuc (Norma)

Salvarea ar fi trebuit să vină de la muzică, deşi perspectiva unei distribuţii de principali aproape sexagenari nu lăsa loc de prea multă speranţă a unei epifanii. Şi totuşi, nu-mi pot închipui o soprană româncă mai potrivită pentru rolul titular decât Elena Moşuc, pentru simplul fapt că nu există încă. Dar Moşuc a etalat un vibrato în registrul acut atât de pronunţat, încât a aruncat la coş tot ce însemna inefabila şi fluida linie de canto specifică lui Bellini, bazată pe fraze muzicale lungi, a căror frumuseţe s-a pierdut aproape sistematic. Soprana s-a luptat din greu cu Casta diva, restituind notele, dar nu şi poezia celebrei arii, continuând şi mai nesigur în Ah! bello, a me ritorna. În general, notele grave n-au excelat, însă registrul mediu al sopranei a funcţionat foarte bine, astfel încât nu s-a căzut în ridicol, ceea ce e o mică performanţă. La care adaug că, odată depăşită aria şi cabaletta din primul act, soprana a cântat din ce în ce mai bine, terminând seara onorabil. Dar, sincer, prefer să nu vizitez celelalte distribuţii, cu membrii ansamblului de la Bucureşti.

În momentul în care a apărut Ruxandra Donose, diferenţa a fost foarte sesizabilă, aproape revelatoare. Mezzo-soprana a arătat ce înseamnă puritatea liniei lui Bellini, deşi, şi în cazul ei, vârsta a lăsat urme în voce. Adalgisa e un rol care poate deveni cel mai important dacă interpreta are un temperament ieşit din comun, însă acest temperament nu a fost la îndemâna Ruxandrei Donose, care s-a cantonat într-o rendiţie corectă şi frumoasă a vocalităţii personajului. În orice caz, ea a fost vedeta acestei premiere.

Despre Daniel Magdal nu sunt prea multe de spus. Acelaşi om de bază al ansamblului, trompetând glorios acutele forte, dar din confuzia verismului luat ca soluţie universală pentru dificultăţile belcanto-ului a rezultat un Pollione cu multe momente caricaturale. Din păcate, şi Marius Boloş l-a cântat mai degrabă pe Ramfis din Aida decât pe Oroveso, doar prestanţa fizică şi vocală fiind insuficiente pentru a ascunde problemele de stil.

Ethan Schmeisser a dirijat atent. Uvertura a sunat de rău augur, pătrată şi mediocră, dar ar fi nedrept să-l judec numai după asta. A echilibrat perfect scena cu fosa, soliştii n-au fost acoperiţi niciodată (deşi aici Bellini are un merit foarte mare). Mai mult, a reuşit să tempereze corul, mare lucru, pe care nu l-am văzut reuşit de mai nici un dirijor în ultimii ani după dispariţia lui Stelian Olariu, se vede că experienţa de maestru de cor a dirijorului a fost de folos. Astfel, Guerra! Guerra! a putut să-şi atingă impactul necesar, iar discursul muzical să fie, în general, coerent. Orchestra a răspuns bine direcţiei muzicale, astfel încât puţinele erori au fost neglijabile, având în vedere străduinţa de a cânta cât se poate de bine.

Nu pot să închei înainte de a remarca pozitiv atitudinea dlui Daniel Jinga, hotărât să nu capituleze în faţa pandemiei, continuând să dea spectacole în aceste vremuri de spaimă. The show must go on nu e o vorbă în vânt în cazul Operei Naţionale Bucureşti. Iar aceste Norma cu Elena Moşuc şi Ruxandra Donose capete de afiş merită văzute.

Caseta tehnică:

Vineri, 22 Octombrie, la Opera Naţională Bucureşti (premieră)

Vincenzo Bellini: Norma
 
Regie artistică, concept scenografic şi mişcare scenică: Alice Barb; scenograf decoruri Adrian Damian; scenograf costume: Maria Miu; proiecţii video; Dilmana Yordanova şi Eftimie Gheorghe Ovidiu; coregrafie: Monica Petrică; asistent de regie: Claudia Machedon; asistenţi realizare decoruri: Valentina Ivorciuc, Ioana Butnariu, Mălina Postelnicu, Ioana Groza, Steff Chelaru; asistent de coregrafie: Lăcrămioara Proca
Elena Moşuc (Norma), Daniel Magdal (Pollione), Ruxandra Donose (Adalgisa), Marius Boloş (Oroveso), Sidonia Nica (Clotilde), Andrei Lazăr (Flavio), Spirite ale pădurii: Emilia Turnescu, Andreea Dumitru, Elena Gogulescu, Silvia Bodeanu, Gabriela Durleci, Florin Mihalache, Răducu Milea, Octavia Cristea, Carmen Pândaru, Corina Lupescu; Spiriduşi: Vanda Elena Rotaru, Constantin Miluţă Rotaru
Copil: Ioan Mereanu / Ioachim Mereanu
Orchestra şi Corul Operei Naţionale Bucureşti
Dirijor cor: Daniel Jinga/Adrian Ionescu
Dirijor: Ethan Schmeisser

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

5 Comentarii

Sorin Ionascu
25.10.2021, 19:39:41

Da, acum se pune tot textul, nu ne mai trimite mitocaneste spre un blog aiurea, ceea ce e laudabil. Si acum, aproape ca niciodata, sunt de acord aproape 100% cu cele scrise. Ce ar fi de adaugat? Relativ putin. Eu am vazut productia anterioara cu Norma de la ONB, facuta in preajma Revolutiei, cand distributia initiala i-a avut pe Sanda Sandru, Laura Niculescu, Ionel Voineag si Pompei Harasteanu in rolurile cheie. Cu plusuri (mai ales la cele doua doamne, mult mai adecvate vocal si care se armonizau minunat) si Minusuri (Voineag, care avea o emisie defectuasa si era cam peste tot la fel). O productie simpla, minimalista, in care aproape totul era sublimat si concentrat, neasteptat de moderna pentru acea vreme. Regia nu era fantastica, dar retin momentul de mare impact cand, in scena finala "Quel cor tradisti, quel cor perdesti" Norma era dezbracata de hainele sacerdotale, ramanand intr-o simpla camasa/rochie alba, o femeie ca oricare alta, cu sentimentele si dramele ei personale. Fabulos. Lucru pe care regia actuala nu l-a reusit, ratand in mare momentul. Mai mult decat atat, prin rotirea turnantei in anumite momente ale partiturii, trimite in spate unele voci, mai ales mezzosoprana, care nu are cum sa se auda de acolo indiferent cine ar fi, pentru ca vocea de mezzo are cea mai mica penetranta sonora, iar acustica defectuoasa a scenei o dezavantajeaza si mai mult. Daca regia e total neconvingatoare, banala, neinspirata si neinspiranta, doar functionala si atat, chiar penibila uneori, nici muzical spectacolul nu este mult mai grozav. Chiar daca s-a obtinut o mult superioara omogenitate a ansamblului, cu o orchestra care, in principal, nu deranjeaza (grav lucru!!!) si un cor care suna decent si eficient, in plan stilistic si expresiv realizarile sunt modeste spre nule. Mai mult, derapajele muzicale, cu note neatinse sau luate defectuos (Magdal, Bolos si, nu rareori, si Mosuc) au stricat mult din frumusetea muzicii, singura care a fost la inaltimea asteptarilor fiind Donose. Sidonia Nica penibila si Andrei Lazar cu behaiturile nazale obisnuite nu au adus vreo plusvaloare. Iar diva serii, evident depasita vocal de rol si aflata intr-un declin vocal de mai multi ani - inca imi amintesc Norma ei de trista amintire si cu exagerata bataie de voce din 2015 de la Radio -, a realizat un mix nefericit de sunete frumoase si altele oribile, stridente, fortate, ingrosate, un mix destul de greu de digerat.

+6 (8 voturi)
Sorin Ionascu
25.10.2021, 19:55:48

As mai aduga cateva cuvinte despre primul spectacol, denumit convenabil "anvanpremiera", pentru a nu le eclipsa pe cele doua invitate. Spectacol realizat predominant cu forte locale, doar tenorul - Calin Bratescu - fiind invitat. Daca tot l-am amintit as spune ca are un timbru mai frumos si mai viril decat Magdal si a fost ceva mai convingator in personaj, dar multele si gravele lipsuri in tehnica vocala au stat la baza unei prestatii greu de suportat, de nenumarate ori avand impresia ca se va rupe. Nu s-a rupt, nici departe nu a fost. Veronica Anusca, o tanara si valoroasa soprana de coloratura, aflata in debut intr-un rol pentru care e evident ca nu i se potriveste vocal, a reusit un cant ingrijit, acoperind cea mai mare parte a exigentelor rolului, dar neavand anvergura vocala si scenica pentru a-l putea pune in valoare. A reusit totusi sa creeze neasteptat de multa emotie in scena finala, mai ales dupa cantul destul de liniar de pana atunci. Ma astept sa creasca in rol cu timpul, e ceva normal si natural, dar ma indoiesc ca va ajunge vreodata la vocalitatea adecvata pentru el, lipsindu-i consistenta si vigoarea in registrele mediu si grav. Nu e ceva neobisnuit, nenumarate soprane de coloratura abordand acest rol, cu rezultate mai mult sau mai putin asemanatoare, rareori cu adevarat interesante. Oana Andra, in Adalgisa, a avut un cant neobisnuit de ingrijit si cald, chiar daca inca a pastrat unele stridente si asprimi, a proiectat cateva acute spectaculoase - a nu se uita ca sunt pasaje lungi in care Norma si Adalgisa canta exact aceeasi partitura, ce ajunge pana la do acut, pe care l-a atacat cu aplomb si siguranta, chiar daca nu cu mare lejeritate. In duete, cele doua voci au reusit sa se armonizeze suficient pentru a crea un efect reusit de ansamblu. Oroveso a fost Iustinian Zetea, o voce tanara si foarte frumoasa, cu mare potential, desi cu relativ putina experienta. Scenic nu a fost mult diferit de Bolos, dar calitatea vocala a fost net superioara. Flavio - acelasi Andrei Lazar cu aceleasi probleme. Clotilde - Sorana Negrea, cu nimic mai buna. Per global, e greu de spus daca unul din spectacole a fost mai bun, pentru ca fiecare a avut calitatile si defectele sale, diferite de ale celuilalt.

+7 (9 voturi)
Sorin Ionascu
25.10.2021, 21:38:31

Am uitat sa adaug ca vechea productie a fost reluata dupa o pauza de cativa ani, cu Mariana Colpos si Gabriela Dragusin, care au reusit alta serie superba de spectacole. Intre ele au mai aparut rar cateva soprane (Melania Ghioalda, Ludmila Aga de trista amintire) care nu au avut un impact deosebit. La ora actuala, pe mapamond sunt diverse incercari de prezentare a acestui titlu extrem de pretentios, cu interprete de multe ori inadecvate vocal, cel putin partial (Yoncheva, Agresta, Ciofi, Devia, Rebeka), chiar daca unele reusesc sa compenseze prin tehnica si interpretare minusurile de timbralitate. Probabil, vocile cele mai adecvate acum sunt Radvanovsky, Meade si, eventual, Auyanet. Stiu ca recent a fost premiera unei noi productii la Frankfurt, cu Ambur Braid, despre care am auzit multe lucruri bune. Poate, candva, curand, ne va face si noua o vizita. Au mai fost si altele, cu nume mai putin cunoscute, despre care nu am suficiente referinte.

+7 (9 voturi)
Ropot
26.10.2021, 06:35:30

As vrea sa intreb ce anume il face pe un om in toata firea sa isi piarda vremea cu astfel de souri ? De ce de exmplu nu merge la asa specatcole cu personagii gen Ileana si Nicu ? Adica oare ce drame avea domnu Nicu cu tavarasa de impartit ? Nu e curiosi specatatorii ? Ca si ei erau tot 2 oameni ba ce sa vezi chiar din zilele noastre nu de pe vremea domnului Pazvante ! Cand ce sa vezi precursorii spectatorilor erau sclavii acestor personagii de dramoleta . Pe mine ma scapa rasu doar cand ma gandesc ca doamna asta la Norma sau cum se intituleaza in pauza de masa ca sa se amuze mai biciuia niste predecesori ai spectatorului azi patruns de spiritu asta care este

-10 (10 voturi)
Utilizator Adevărul
25.10.2021, 22:38:41

Comentariu considerat abuziv.

Modifică Setările