Nou-născuţi mutanţi în selecţia filmelor de la Cannes 2021

Ideea a devenit nu doar o simplă coincidenţă, ci o sincronicitate de rău augur, cum ar defini-o Jung, o sinistroşenie repetitivă.

A dat startul Annette, care vine pe lume într-un cuplu care pare să-şi… materializeze păcatele într-o fiinţă între regnuri şi a încheiat (deocamdată, că mai sunt încă titluri nevăzute) Titan, care începe cu un fel de Copil problemă (dacă tot s-a văzut că atrage premii, ori proasta creştere se studiază de la şcoală, în Domnul Goe, nu?), ajunsă un fel de Robocop, (i-o zice Robocoapă, după delirul recent?) şi se încheie cu încă o hidoşenie, ieşită din pântecul unei criminale, direct în braţele entuziaste ale lui Vincent Lindon. Realizatoarea, Julia Ducournau, s-a ales cu huiduieli şi rânjete zgomotoase, din partea cronicarilor. Oare nu e un deserviciu adus poveştii cu egalitatea cu orice preţ?

Singura excepţie a fost Oiţa Ada din Lamb, cu suedeza Noomi Rapace în rolul unei mame (splendid şi potrivit îmbrăcată pentru a se sui pe scenă la 11 dimineaţa, de luat notiţe), şi care a turnat în fermecătoarea Islanda, unde a învăţat şi limba, şi să aducă miei pe lume, şi să conducă un tractor. Se spune (nu în scenariu) că e atât de frumoasă această ţară, încât ar trebui ajuns acolo, măcar o dată-n viaţă. Şi are şi regizori talentaţi, încă de la debut.

Bac Nord e un poliţist cutremurător şi după fapte reale, din Marsilia, unde forţele de ordine sunt depăşite de traficanţi, iar politica îşi vâră nepermis coada! De studiat atent, pentru a ne feri mai eficient!

Iranianul: Un erou e departe de genialul Nader şi Simin al aceluiaşi Asghar Farhadi. Mai degrabă o piesă de teatru, cu enorm de mult dialog, despre un deţinut de la o închisoare a datornicilor, care, ca să scape de puşcărie, încearcă o soluţie folosindu-se spre înduioşare inclusiv de fiul său dislexic.

Aline, biografia neautorizată a lui Celine Dion, am încercat să-l văd de la Festivalul Lumiere de la Lyon. Mă intriga ideea lui Valerie Lemercier, de a o regiza şi interpreta (ajutată la voce de Victoria Sio). Un kitsch desăvârşit, un amestec de realitate, batjocură şi ficţiune, dar ţi se face dor de Celine şi de concertul de la Bucureşti care poate că se va ţine totuşi cândva.

Gata ! E 14 iulie! Între proiecţii, un prânz, un Aioli mediteranian tradiţional, la Suquet, în partea istorică a oraşului, anume pentru presă şi juriu, la invitaţia primarului Cannes-ului şi seara, nişte artificii (dacă nu s-or suprapune cu vreo vizionare, şi le vedem pe Net sau la Tv !).

Vive la France! Vive le cinema!