O competiţie de anvergură

După prima ediţie derulată, în 1958, în cadrul Festivalului „George Enescu”, beneficiind de un impact şi un nivel internaţional cu totul aparte, Concursul „Enescu” a cunoscut o evoluţie spectaculoasă, cu jurii în care se regăseau personalităţi adesea „de legendă” şi laureaţi care, în mare parte, au devenit, la rândul lor, celebrităţi mondiale, câştigători ai secţiunilor pian, vioară, canto.

Competiţia a avut o soartă ingrată, suspendată din 1970, reluată în 1991, apoi amânată succesiv, programată, în 1991, de sine stătătoare, iar din 2001 din nou în timpul Festivalului, pentru ca, din 2012, să se organizeze alternativ cu festivalul. Cei care au urmărit toate ediţiile au constatat că, după 1991, calitatea premianţilor a scăzut teribil, prea puţini dintre ei afirmându-se într-o carieră reală. A intervenit, totodată, vehemenţa „unora” în demersul de desfiinţare a secţiunii de canto, invocând motive cel puţin discuabile dar... care au funcţionat. Iar după tentativa nereuşită de a include secţiunea pentru cvartet de coarde, s-a ajuns la alăturarea secţiunii de violoncel, astfel încât acum se pot prezenta la start pianişti, violonişti, violoncelişti şi, desigur, tineri compozitori, numărul lor crescând semnificativ de la o ediţie la alta. Considerată a fi ediţia XV, competiţia din acest an s-a desfăşurat mai bine de trei săptămâni - 3-25 septembrie -, primele etape alternând cu recitaluri oferite de câţiva membri ai juriilor sau de laureaţi din 2014, iar finalele au adus pe podiumul Ateneului câte trei „calificaţi”, cântând în compania orchestrei Filarmonicii bucureştene, care a făcut un adevărat „tur de forţă”, acompaniind solişti atât de diferiţi, experimentaţi sau nu, colaborând şi cu trei dirijori invitaţi să se afle la pupitrul finalelor.

Dar „maratonul” a început încă din 3 septembrie, când, sub acea cupolă, Horia Andreescu a dirijat seara inaugurală în care, deloc întâmplător, s-a programat Triplul concert de Beethoven, în care s-au regăsit violonista Ana Tifu (câştigătoare în 2007), violoncelistul Valentin Răduţiu (laureat în 2011) şi pianistul Mihai Ritivoiu (premiant de asemenea în 2011), reuşind o versiune interpretativă excelentă, sunetul lor calitativ, tehnica performantă, supleţea frazării şi mai ales capacitatea de a se coordona în demersul solistic, precum şi relaţionarea clară şi sigură cu ansamblul contribuind la construirea cu totul remarcabilă a unei partituri dificile şi ofertante. Într-o formă demnă de laudă, orchestra a abordat şi poemul simfonic Pinii din Roma de Respighi, reliefând planuri expresive şi coloristice bine dozate.

Dorindu-se o prezentare cât mai „altfel” a Concursului, a fost conceput şi un afiş original, rafinat dar cam greu de „decodificat” ca simbolistică şi un „motto” inspirat dintr-un gând enescian - „Trăieşte-ţi visul” -, subliniat şi prin rostirea actorului Marcel Iureş în acel „promo” auzit, de-a lungul întregului Concurs, la posturile de radio şi teeviziune, dar şi pe Internet. Un aspcet extrem de interesant şi binevenit a fost implicarea site-ului medici tv în transmiterea integrală a competiţiei, avantajul fiind şi „vizibilitatea” ei în toate colţurile lumii şi, mai ales, posibilitatea de a reasculta, timp de câteva săptămâni, fiecare candidat, analizând, comparând, melomanii formându-şi o părere care a coincis sau nu cu cea a juriilor. Desigur, finalele s-au transmis şi pe site-ul festivalului şi de către TVR şi la postul de radio, deopotrivă co-producători ai evenimentului organizat de Guvernul României prin Ministerul Culturii, manageriat de ARTEXIM, aflat sub înaltul paronaj al preşedintelui României, Klaus Johannis, iar director artistic dirijorul Vladimir Jurowski.

„Aventura” a început cu violonceliştii, care au evoluat în faţa unuor personalităţi precum David Geringas (preşedinte), Marin Cazacu, Frans Helmerson, Alexandra Guţu, Arto Noras, Iulius Berger, Mirel Iancovici sau Phillippe Muller, cei intraţi în finală cântând, alături de Filarmonică, sub bagheta lui Alexander Bloch care, fără a fi un dirijor deosebit, s-a străduit să-i urmărească şi să-i susţină cu destulă rigoare. Anastasia Kobekina din Rusia a abordat Concertul de Elgar, etalând un sunet cald, generos, o frazare şi o linie elegantă, reliefând încărcătura nostalgică a partiturii cu fineţe şi cu o anume delicateţe expresivă. Mon Puo Lee din Spania a optat pentru Concertul de Dvorak, punându-şi în valoare latura tehnică performantă, mizând poate mai puţin pe elementele interpretative regsite în principiu, în paginile evocatoare, lirice, preferând desfăşurările virtuoze. Iar foarte tânărul Zlatomir Fung din SUA a preferat Simfonia concertantă de Enescu, lucrare pretenţioasă prin dificultatea de a-i conferi sensuri şi contururi apropiate de spiritul enescian (aspecte pe care, cu ani în urmă, nu l-a înţeles nici Geringas...). Desigur, urmărindu-le evoluţia de-a lungul celor trei etape, juriul şi-a format o impresie de ansamblu asupra fiecăruia dintre candidaţi, dar pentru melomanii care s-au aflat în sală doar la finală, a fost, probabil, destul de dificil să îşi contureze propria opinie ascultându-i în opusuri atât de diferite, pentru că Elgar cere sensibilitate, introspecţie, iar Dvorak alternează momentele de anvergură cu cele lirice, pe care cred că solistul le-a rezolvat cu destulă... obiectivitate. Cât despre lucrarea enesciană, a atras atenţia şi prin maniera în care foarte tânărul violoncelist i-a perceput esenţa, aspectele de ordin tehnic fiind remarcabile şi... fireşti la toţi finaliştii. Dacă mulţi dintre spectatori au preferat-o pe Kobekina - clasată pe locul secund -, juriul a decis ca Zlatomir Fung să primească Premiul I, ţinând seama (poate) şi de maturitatea cu care a cântat la doar 17 ani; pe locul III -  Mon Puo Lee. Iar faptul că dirijorul i-a acordat Anastasiei Kobakina un Premiu special constând într-o invitaţie în stagiunea simfonică a Orchestrei din Lille, urmând să evolueze, desigur, sub conducerea sa, confirmă preferinţele spectatorilor. Pe de altă parte, Frans Helmerson i-a oferit lui Jamal Alyev din Turcia (semifinalist) o bursă de studiu la Kronberg Academy. Comunicatul oficial precizează că Simfonia concertantă a fost inclusă pentru prima oară într-o finală a Concursului „Enescu”, subliniind totodată, cel puţin surprinzător dar... în trendul epocii care înlocuieşte tot mai mult cartea cu spaţiul virtual, faptul că solistul „a repetat de pe un iPad, nu de pe o partitură obişnuită, cu (!) hârtie şi a dat paginile cu ajutorul unei pedale electronice”.Pentru cei dependenţi de Internet şi de cele mai noi „găselniţe” în domeniul telefoanelor sau tabletelor sofisticate, poate fi un element de interes, dar oamenii de cultură au, în continuae, convingerea că „hârtia” - cartea, partitura reală - rămân repere ce definesc orizontul unui intelectual care ştie să citească, nu să... navigheze în acel spaţiu. Şi cred că un artist adevărat ar trebui să fie, implicit, un intelectual adevărat. A fost o seară specială, cu un nivel artistic aparte, susţinut şi de orchestra care, cu un dirijor temperamental, uneori agitat, cu o gestică... entuziastă, destul de eficientă, a contribuit din plin printr-un acompaniament eficient şi destul de nuanţat, într-un context în care interpretarea a fost, în general, „punctul forte”. Iar publicul numeros a aplaudat chiar şi după prima parte a lucrărilor, semn că cei din sală nu erau prea familiarizaţi cu structura unui concert sau că, pur şi simplu, au reacţionat spontan şi... încântaţi.

La fel s-au petrecut lucrurile şi la finala secţiunii de vioară, în cadrul căreia a fost posibilă şi o eventuală „audiţie comparată”, pentru că celebrul Concert de Ceaikovski a fost abordat de doi dintre solişti, încadrânc Concertul de Beethoven. Şi s-a dovedit foarte interesantă versiunea lui Erzhan Kulibaev din Kazahstan - robustă, perfect conturată şi echilibrată, logică şi strălucitoare, având şi momente de lirism „bine temperat” - comparativ cu cea propusă de Gyehee Kim din Coreea de Sud - elegantă, suplă, rafinată, luminoasă, aducând un romantism tineresc şi deci cuceritor; iar coreeanul Donghyun Kim a parcurs opusul beethovenian cu o preocupare prioritară în ce priveşte etalarea unei tehnici fără fisură, dar departe de o încărcătură expresivă reală, tratând pur mecanic pasajele şi figuraţiile care astfel păreau interminabine şi, evident, golite de sens  De această dată, la pupitru s-a aflat Christoph Poppen, parcă mai calm şi eficient, orchestra sunând din nou omogen, dens şi fluent. Juriul prezidat de Pierre Amoyal - alături de Remus Azoiţei, Florin Croitoru, Mikhail Kopelman, Silvia Marcovici, Mihaela Martin, Eduard Schmieder, Miczyslaw Szlezer - a considerat că frumoasa Gyehee Kim a întrunit toate calităţile pentru a se clasa pe primul loc, urmată de conaţionalul său şi de violonistul din Kazahstan, pe care sincer, l-aş fi „văzut” pe locul doi. De asemenea, câştigătoarea Premiului I a primit şi invitaţia de a participa la Festivalul internaţional al laureaţilor „iPalpiti” ce se va desfăşura la Los Angeles, în 2017 şi în recitaluri, recompensă ce a venit din partea lui Eduard Schmieder; iar bursa la Academia Kronberg i-a fost acordată de Mihaelei Martin. Pe de altă parte, dirijorul i-a oferit lui Donghyun Kim un concert în cadrul unui festival din Portugalia, în timp ce Bursa „Ştefan Gheorghiu” i-a revenit Ioanei Goicea, considerată de Silvia Marcovici, Mihaela Martin şi Mariana Sârbu ca fiind „cel mai bine clasat violonist român” în cadrul Concursului.

În 25 septembrie, în încheierea competiţiei, finala secţiunii de pian a alăturat, de asemenea, acelaşi Concert nr. 2 de Rachmaninov în două variante interpretative şi Concertul nr. 1 de Brahms, o sală plină ascultând astfel lucrări (în principiu) monumentale, cu o scriitură complexă, integrată ţesăturii orchestrale din care sonurile pianistice ar trebui să răzbată cu strălucire. Întâmplarea a făcut însă ca opusul de Rachmaninov să fie tratat de ambii solişti mai curând în cheie romantică, Danor Quinteros din Chile fiind un liric prin excelenţă, preferând suprafeţele încărcate de visare, mângâind clapele, urmărind linia amplă a frazei, rezolvând momentele de anvergură corect dar fără masivitatea şi temperamentul pe care îl aşteptam; în compania orchestrei a reuşit să creeze o anume atmosferă, paginile simfonice având o anume transparenţă, ansamblul urmând discret, dar cu o  implicare expresivă remarcabilă, demersul solistic bine conturat în datele menţionate; iar dirijorul John Axelrod, el însuşi încântat de frumuseţea muzicii, având însă o gestică destul destul de unghiulară şi uşor haotică, a condus cu lejeritate acea partitură şi alături de pianistul japonez Takuma Ishii, care a etalat o velocitate aparte, o uşurinţă a cântului, dar şi o manieră „cuminte” şi interiorizată de interpretare, partea mediană părând mai curând o nocturnă în nuanţe delicate, întregul său discurs rămânând în nota miniatural-poetică. La polul opus, Victoria Vassilenko din Bulgaria a abordat Concertul  brahmsian cu o vigoare şi o tehnică solidă, fără a realiza însă latura monumentală a lucrării, tratată cu sobrietate şi  rigoare, ci o precizie deosebită dar destul de monocrom ca expresie, arpegierile din prima parte sau structurile acordice în piano din cea de a doua secţiune având sonorităţi estompate, bine echilibrate într-o concepţie purtând amprenta cerebralităţii, departe de a transmite stări sau emoţii. În schmb, orchestra a subliniat frazarea generoasă, „linia mare”, cu intervenţii solistice excelente, chiar dacă, din nou, gestica dirijorală a fost cel puţin... neconvenţională. Demn de subliniat a fost faptul că, de această dată, publicul nu a mai aplaudat.. unde nu trebuie, iar reacţia sa entuziastă i-a răsplătit pe toţi cei trei candidaţi. În timpul deliberării juriului - destul de îndelungată, de altfel - faţada Ateneului a fost luminată de proiecţii care, pe muzică de Enescu, doreau să exprime tema competiţiei din acest an - „trăieşte-ţi visul” -, ceea ce nu ştiu cât s-a concretizat, dar spectacolul a fost agreabil. Târziu în noapte, pianistul francez Gabriel Tacchino, preşedintele juriului, a anunţat că, împreună cu Rolf-Dieter Arens, Dana Borşan, Philippe Dinkel, Peter Donohoe, Viniciu Moroianu, Wolfganf Manz, Andrei Pisarev şi Alan Weiss, a ales ca Premiul I să-i revină tinerei Victoria Vassilenko, pe locurile următoare clasându-se Takuma Ishii şi Danor Quinteros. Iar dirijorul i-a oferit laureatei un Premiu special, constând într-o colaborare alături de Orchestra Regală din Neville.

Privind în ansamblu, ediţia XV s-a situat la un nivel artistic mult superior anilor precedenţi, etapele cu pian desfăşurate la UNMB şi finalele de la Ateneu aducând în faţa publicului şi, desigur, a juriilor, tineri bine pregătiţi, cu o tehnică adesea impecabilă dar, din fericire, neetalată cu ostentaţie, ci integrată într-un concept interpretativ real, mulţi având o expresivitate ce trăda şi o încărcătură interioară şi, de ce nu, un talent autentic. Iar faptul că s-au înscris 317 candidaţi şi au intrat în competiţie 196 este, cu siguranţă, un semn bun... Premiile au fost, de asemenea, generoase - 15.000-10.000-5.000 euro -, au fost răsplătiţi şi cei mai buni pianişti acompaniatori sosiţi din străinătate, Trofeul în cristal şi granit a purtat semnătura artiştilor plastici Iulia Năstase şi Mihai Băncilă, revenind deopotrivă câştigătorilor desemnaţi la secţiunea compoziţie - Tian Tian din China - Concert pentru orchestră  - şi Caterina di Cecca din Italia - Isole per 7 strumenti -, partituri selectate de juriul prezidat de Zigmund Krauze, având ca membri pe Tim Benjamin, Dan Dediu, Adrian Iorgulescu, Peter Ruzicka, Hubert Stuppner, Cornel Ţăranu. Iar lucrările premiate vor fi ascultate, în primă audiţie absolută, în cadrul ediţiei viitoare.   

Se cuvine aplaudată şi prezentarea de reală ţinută şi bun gust asigurată, în finale, de către Camelia Văcaru şi Alexandru Mija, precum şi expoziţia realizată de Muzeul ”Enescu” referitor la istoria Concursului, amplasată în rotonda Ateneului pe toată perioada competiţiei, întreaga organizare fiind la înălţimea evenimentului, cu un impact deosebit la public, în ciuda nemulţumirii unora în ce priveşte asistenţa la etapele cu pian, la care nici în deceniile trecute nu cred că se petrecea altfel. Cumva este şi firesc, pentru că specialiştii vor să asculte toţi candidaţii încă din prima etapă, iar melomanii preferă finalele cu orchestră. Importante rămân însă reuşita demersului în sine şi interesul special trezit şi pe plan internaţional - este, în fond, dovada faptului că ediţia XV a Concursului „Enescu” a avut toate datele unei manifestări de cotă, la nivelul „suratelor” de tradiţie din lume.