O demisie şi o pildă

Dl. Vlad Alexandrescu, ministru al Culturii în guvernul tehnocrat condus de dl. Dacian Cioloş, e un ilustru intelectual. E un respectat profesor la Departamentul de Franceză al Universităţii din Bucureşti.

Dl. Vlad Alexandrescu nu e însă doar un reputat om de bibliotecă şi de Catedră. S-a exersat adesea ca intelectual public, a îndeplinit cu succes misiuni diplomatice de mare răspundere, a încercat, la un moment dat, să intre în politică. Nu şi-a dus intenţia până la capăt ori poate că respectivul capăt a fost prea departe.

Sunt voci care spun că dl. Alexandrescu ar fi  şi un bun ministru. Că ar fi preocupat aşa cum se cuvine de patrimoniu şi că ar acorda atenţia necesară muzeelor. Cărora vrea să le sporească zestrea prin felurite metode. Nu am nici un motiv să cred că lucrurile nu ar sta astfel.

Dar îmi e cât se poate de clar că d. Vlad Alexandrescu nu se pricepe defel la teatru, fie el dramatic sau liric,  la artele spectacolului şi la oamenii care le servesc. Iată, de pildă, în iarnă, dl. Alexandrescu a creat agitaţie, rumoare, dispute, conflicte punând în discuţie publică o insuficient gândită ordonanţă al cărei rost ar fi fost acela de a repara, pe- ici, pe-colo Legea care reglementează funcţionarea instituţiilor de spectacole. Inclusiv acele prevederi legate de condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele ce doresc să dobândească posturi la vârful acestor instituţii.

Dl. Alexandrescu nu a izbutit decât să reediteze à la roumaine lupta dintre clasici şi moderni. Totul a eşuat într-o dispută a orgoliilor, a vârstelor şi a intereselor meschine, interese vădit personale, imediate, zadarnic mascate în clamarea interesului pentru binele public. Dl. Alexandrescu a fost contrat de mulţi directori în funcţie. În schimb, a fost susţinut vocal cum nu se poate mai tare, mai agresiv, din ţară şi din străinătate, de trei-patru doamne şi domnişoare care practică, mai bine sau mai puţin bine, mai consecvent sau de-a dreptul întâmplător şi capricios critica de teatru. Şi care, deşi se jurau că o fac absolut dezinteresat, îşi doresc în fapt din răsputeri să fie creat cadrul legal de natură să le acorde dreptul de a participa la concursurile pentru posturile de director de Teatru.

Nu-i vorbă, cel puţin una dintre respectivele susţinătoare de ocazie ale domnului Vlad Alexandrescu, a trecut, cel puţin parţial, acum vreo câţiva ani şi într-o anume etapă a unui concurs chiar şi peste lege.  Fiindcă o ştim foarte bine de multă vreme toţi oamenii sunt egali, iar unii sunt şi mai egali. Dl. Alexandrescu a făcut un pas înapoi şi a retras proiectul de ordonanţă.

În urmă cu vreo două săptămâni, ministrul Vlad Alexandrescu a călcat din nou în străchini. Dorind să rezolve vidul de putere şi de autoritate ce pare că ar exista la vârful Operei Naţionale Române, după suspendarea contractului de management al regizorului Răzvan Ioan Dincă. A făcut-o înlocuind un interimar cu un alt interimar. Fără să se intereseze dacă preferatul domniei-sale a mai avut funcţii de conducere şi, dacă le-a avut, cum şi le-a îndeplinit ori dacă nu cumva are prin cine ştie ce compartiment al Operei vreo soţie, vreo cumnată sau vreo soră. Ei bine, noul interimar, acum deja vechi şi fost, are o soţie chiar în corpul de balet. Iar soţia se pare că nu era în termeni chiar foarte buni cu şeful Baletului, dl. Johan Kobborg.

Dl. Tiberiu Soare- căci despre el este vorba- un dirijor respectabil, dar, din câte mi se spune, un spirit conflictual şi niţeluş cam prea ahtiat după funcţii şi demnităţi, a uitat şi că este numai interimar şi, prin urmare, doar un administrator de treburi curente, şi că baletul merge bine,  ba chiar foarte bine şi s-a gândit că prima măsură pe care trebuie să o ia e aceea de a-l înlătura pe dl. Kobborg din funcţia de conducere deţinută, invocând pretexte birocratice. S-a iscat un scandal mare cât casa pe care dl. Vlad Alexandrescu nu l-a rezolvat imediat. Tăind nodul gordian şi cerându-i d-lui Soare să plece. Dl. ministru a lăsat disputa să se amplifice pentru ca abia mai apoi să vrea să o soluţioneze à la roumaine. Împăcând şi capra, şi varza. Uitând însă că dl. Kobborg nu e român.

Dl. Kobborg nu a acceptat compromisul şi a rămas ferm pe poziţii. Demisionează. Cu consecinţe incalculabile pentru viitorul Operei Naţionale Române. Succesorul d-lui Soare, dirijorul Vlad Conta, i-a acceptat demisia d-lui Kobburg, dând marţi un comunicat anonim în numele „managementului Operei”. Comunicat care apreciază, în dispreţul limbii române corecte, „aportul adus” de dl. Johan Kobborg. În tot acest timp,  dl. Alexandrescu spune că rămâne deschis unor viitoare operaţiuni de mediere.

Ştiu că dl. profesor Vlad Alexandrescu este nepotul marelui Tudor Vianu. Drept pentru care îmi îngădui să îi spun o poveste. Al cărei protagonist a fost, este chiar ilustrul estetician. A fost relatată de regretatul Valentin Silvestru, într-un număr din anii ’90 al revistei Teatrul azi, în cursul unei dezbateri despre critica de teatru.

Profesorul Vianu a scris, după cum bine se ştie, şi cronică de teatru. Era perfect îndreptăţit să o facă. Scrisese o Estetică a teatrului, şi astăzi de actualitate.  După venirea la putere a comuniştilor, a dus-o destul de greu. Avem în acest sens mărturia lui Ion Vianu din Amor intellectualis. Scria la Contemporanul spre a-şi mai îmbunătăţi veniturile. Într-o zi, a intrat în biroul unde lucra Valentin Silvestru, care îi fusese student şi i-a spus că e nevoit să renunţe la colaborarea de la Contemporanul.

Nu, profesorul Vianu nu era nemulţumit de termenii colaborării. Era vorba despre cu totul altceva.  Începuseră să fie jucate pe scenele româneşti piesele „absurzilor”. În cartea Jurnal în fărâme cu Eugen Ionescu/Journal en miettes avec Eugène Ionesco, Lucian Raicu relatează o scenă impresionantă al cărei protagonist e tocmai Tudor Vianu ieşind de la un spectacol mare cu una dintre imensele creaţii ionesciene. Spectacol al Teatrului de Comedie.

Cam în acelaşi timp în care începuseră să se joace „absurzii” în România, debutase şi modificarea conceptului de regie. Reteatralizarea teatrului devenea realitate. Profesorul Vianu, format ca spectator şi ca specialist la şcoala teatrului clasic. se simţea depăşit de situaţie. Acesta era motivul deciziei domniei-sale. Se temea că nu înţelege şi nu dorea să greşească în aprecieri.

Vă invit să reflectaţi la poveste, domnule ministru Vlad Alexandrescu!