O întâmplare cu Nichita Stănescu şi Grigore Vieru
0Povesteşte Vieru: „Primul om pe care am vrut să-l văd, când am ajuns, în cele din urmă, în Bucureşti, a fost Nichita Stănescu. Cărţile româneşti ajungeau greu în Basarabia, cele mai multe, aduse de la Cernăuţi, unde se vindeau liber, dar volumele lui Nichita tot ajunseseră până la mine.
Mă şocaseră libertăţile lui artistice, vizionarismul şi stilul său, care evidenţia potenţialul uluitor al limbii române, masacrat la noi în Basarabia de lingviştii «moldovenişti» şi de ideologii «bilingvismului moldo-rus».
Şi l-am cunoscut. M-am dus la el acasă, stătea pe Magistrală, vizavi de restaurantul Budapesta, şi am stat de vorbă. Mai exact, Nichita vorbea, iar eu ascultam. Vorbea la fel ca poezia sa, vizionar şi liber. Mi se părea uluitor, venind din închistata literatură sovietică.
La un moment dat, Nichita m-a întrebat: «Vrei să vezi casa în care Mişu (adică însuşi Eminescu!) a citit pentru prima dată Luceafărul?» Cum să nu fi vrut?! Am luat-o pe jos, «pe popularele picioare», cum zicea el, până pe Bulevardul Magheru, în dreptul blocului Eva. Între timp se făcuse noapte, vinul băut se lăsase-n picioare, iar eu nu vedeam decât blocul şi, evident, nici urmă de casa criticului Titu Maiorescu, în care citise Eminescu Luceafărul. Doar o placä memorială amintea de casa pe locul căreia se afla acum banalul bloc. Nichita mă întreabă: «O vezi, Grigore? Ce face Mişu?» Ce puteam să-i räspund? «O văd, Nichita. Mişu citeşte».“
Mi se pare o remarcabil de fină lecţie, aici. Drumul regăsirii trece prin „nodurile“ tari ale culturii naţionale, care trebuie cunoscute în profunzime, până la detaliul fizic. Iar când acesta lipseşte - victimă a trecerii timpului sau a nepăsării -, legătura trebuie măcar imaginată.
Nu e deloc nevoie de „poduri de flori“ sau „de vin“ (ca între foştii preşedinţi Băsescu şi Voronin). Ci de viziune.
Se încarcă comentariile...
