O nouă aventură caneză

Nicole Kidman dansează cu Lambert Wilson, în deschiderea Festivalului de la Cannes 2014 FOTO Reuters

Aş începe chiar cu 13, şi marţi (ca la noi şi la indieni) şi o să explic ceva mai încolo, care ar fi relevanţa cu tara lui Avaramu!

Ziua a debutat cu bagajul, ca de obicei all ultimo minuto, cu motanul Ritz, care încearcă să se strecoare în valiză, ca să plece la drum cu stăpâna, şi cu rubrica de la ’Neatza, unde pe lângă Răzvan, devenit actor ca să-i dea replica lui Temişan şi trupei de la „Boeing, Boeing” (că tot tradusesem textul), aveam şi de unde alege o stewardesă (cu s,  şi nu cu z, că-i incorect), între Monica românca, Tania rusoica sau Alexandra israelianca (deşi eu mergeam cu Lufthansa, la Niţa, aşa spun nemţii Nisei, prin Munchen – aeroportul şi nu filmul lui Spielberg, escală în care, dacă tot suntem în preajma zilei Europei, găseşti o îngheţată de cafea cu bezea, italienească, extra!), şi ca să fie racordul total, a cântat şi trupa „Merci”, ca ciocolata, de la care am primit un buchet de trandafiri roşii cu floarea miresei, (culorile principatului Monaco), pe care l-am dăruit, ca să fac Raiul proverbului, prietenei mele canneze, fostă normandă Dana, care împlinea anul de bumbac Scarlettian, de căsnicie, alături de Vlad! Pare complicat? Staţi să vedeţi cum sunt filmele anul ăsta la Palatul Festivalurilor!

Afişul e nimeni altul decât Marcello Mastroianni, cu ochelarii de soare lăsaţi un pic pe nas, că nu se ştie dacă plouă sau e soare, în mai 2014, dar şi pentru că vine şi incredibil! aproape octogenara Sophia Loren, cu remasterizatul „Căsătorie în stil italian“, după ce anunţul de deschidere a ediţiei, s-a dat şi în italiană de însăşi Chiara, fiica felinianului fetiş şi al franţuzoacei inconturnabile Deneuve!

Tot cu un mariaj a făcut primul pas din selecţia lui Thierry Fremaux, chiar dacă nu printre jurizabile: „Grace de Monaco” .

Imperiala Nicole Kidman a făcut cu brio faţă provocării, dând impresia că însăşi Grace îşi făcea un selfie (că tot e la modă)... cinematografic. Cu graţia modelului, ultra rafinata australiancă s-a simţit mai în largul ei s-o oglindească pe prinţesa actriţă, (decât pe Virginia Woolf, care i-a adus cea mai râvnită statuetă din lume), care a renunţat la carieră – ce-i drept după nişte titluri memorabile cu Hitch, de la „Cu C de la Crimă” turnat acum 6 decenii, în 3D, până la „În spatele ferestrei” şi trist premonitoriul „Goana după hoţ”, (dar a ratat-o pe cleptomana-frigidă: „Marnie”!), fără a mai socoti separat „La amiază” a lui Zinnemann, sau cel care i-a adus Oscarul „Fata de la ţară” de George Seaton –, (Ştim şi un principe care a fost actor şi un actor devenit benefic preşedinte american...) 

Ideea de a-i da drept doamnă de onoare, pe Madge, o fiinţă care să semene cu credincioasa confidentă a Rebeccăi, dintr-o ecranizare a aceluiaşi Sir Alfred, nu ştiu dacă e sau nu inteţionată, dar nu trece neobservată. Aşa cum şi lecţia de dicţie şi franceză duce cu gândul la „Discursul Regelui“ (şi-ţi face poftă să-ţi încerci puterile cu recenta lucrare a lui Carmen Ivanov, cu Şase saşi în şase saci...).

Bijuteriile lui Cartier sunt fabuloase, ca şi ţinutele Dior, pălăriile, florile, imaginile de arhivă, inclusiv venirea lui Grace în Principat, cu vaporul şi toată presa la bord...

Prezenţa privighetoarei Maria Callas şi a necioplitului miliardar Ari Onassis dau culoare, ca şi conflictul cu De Gaulle, care e cât pe aci să fie asasinat (fără legătură cu protectoratul pe care ar fi vrut să-l anexeze, ceea ce nu i-a reuşit nici lui Napoleon, nici lui Ludovic al XIV-lea!), dar recunoştea că e o Afrodita Americană, ori ministrul McNamara, trimis de Kennedy.... Singurul prieten pare a fi un prelat de la Vatican, şi interpretat, cu har, de Frank Langella, iar contele sfătuitor şi nu prea îngăduitor de Sir Derek Jacobi. Cel care seamănă cu istoricul britanic Robinson, sfătuitor şi oaspete al TIFF-ului de la Cluj, şi pe care l-am regăsit nu doar la Sala de presă din Palat, ci şi pe micul ecran France 2, din prima seară, într-un strălucit documentar despre Chaplin!

Francezii nu s-au omorât cu firea pentru prima proiecţie. Ziariştii. L-au preferat pe Dahan când o sluţise pe Cotillard, ca să facă o Piaf mai credibilă. (Nicio grijă, Marion e prezentă, chiar în selecţia oficială, cu o nouă producţie realizată de Fraţii Dardenne). Frumuseţea care atinge perfecţiunea nu place specialiştilor, dar publicul nu vrea doar ciudăţenii, e însetat de melodrame cu şteif. Nu degeaba a investit şi un indian, Uday Chopra, care e convins că poporul său va fi înduioşat de nuntă, de drame, (de muzică, aş adăuga), şi mai ales decât de omenenesc e tot acest episod, dramatic şi înălţător, de protocolul rigid şi de rolul politic al creaturii de vis, chiar dacă pe alocuri imaginar, sau mai bine spus, altfel poziţionat într-un puzzle cinematografic.

Refuzul familiei Grimaldi de a onora premiera mondială (nici afişul n-a fost permis în cinematografele monegasce, ceea ce, fiind fructul oprit, abia că o să-i facă pe supuşi să treacă graniţa spre Franţa, unde e deja programat pentru toată lumea, ceea ce va fi posibil  într-o lună la noi în ţară, unde ar fi păcat să nu mergeţi sau să-i analizaţi doar cusurile!) a stârnit nu numai tristeţe ci şi ironii la adresa prinţesei Stephanie, a cărei contrariantă viaţă sentimentală, între bodiguarzi şi circari, la propriu, i-a făcut pe mulţi să-şi reîmprospăteze memoria.

Caroline şi Albert au fost temporar uitaţi cu păcatele lor, pentru că trupa care anul trecut a indignat cu salutul românesc al cerşetorilor din metrou, acum era prea ocupată, inclusiv cu Diva cu barbă, pe care cică ar vrea-o de nevastă un luptător de guerilă, la fel de nebărbierit!

Nicole, după 3 ani la rând pe Croazetă, oficial, doreşte  sa-şi cumpere o casă la Cap Ferrat! Şi asta încă înainte s-o fi invitat la dans fermecătorul, chiar dacă inabordabilul Lambert Wilson (care i-a invocat mai întâi pe marii regizori de la Bergman la Orson Welles, ca să-l aibă în grijă pe Alain Resnais, nonagenarul urcat la Ceruri, spre Ursa Mare, după recunoaşterea de la Berlinală), la o ceremonie de deschidere mai sofisicată ca niciodată, în dezacord cu preşedinta juriului, Jane Campion, în neglijenţa sa studiată (oare?), într-un fel de uniformă ca la armata obilgatorie de pe vremuri şi cu o însăilătură cu aţă albă, pe reverele atât de contrastante, mega-feminina şi stilata rochie a colegei asiatice, sau cea brodată cu pietre albăstrui, ca cerul înstelat al prinţesei de cinema, care n-are nevoie de prinţ, ca să arate serenisim.

Corespondeţa de la Cannes 2014, prin sprijinul lui Silva Dark.