O nouă aventură „Canne(s)ză”

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Totul se succede cu o viteză ameţitoare, în care pierzi şirul orelor şi al zilelor, îţi scapă printre degete şi trăieşti frustrarea că nu apuci să vezi tot ce ţi-ai dori.

Ziua 6

Uite aşa a trecut ziua de luni când a început cu „Foxcatcher”, al lui Bennett Miller, foarte bine primit, cu ecranizarea unei întâmplări adevărate şi a unei stranii relaţii între un bogătaş, aparent filantrop - Steve Carell, care nu se mai maimuţăreşte, are un nas pus şi ceva ciudat la dantură, transformându-se într-un tip de temut şi de evitat -, care vrea să creeze un campion la lupte, fără rival, pe deja medaliatul Mark Schultz - întruchipat de Channing Tatum, foarte în formă pentru complicatele lupte corp la corp, cu antrenamente obositoare, până şi pentru spectator, care are impresia că face febră musculară doar privind!

În afara competiţiei a fost mult aşteptatul „Caricaturiştii, infanteriştii democraţiei”, de Stephane Valloatto, o producţie Radu Mihăileanu, care a fost şi coscenarist la un proiect provocator propus de delegatul general al Festivalului, Thierry Fremaux. Anul trecut, acesta umpluse pereţii de la etajul presei cu desene politice, unul mai cu haz decât altul, şi, fireşte mai educativ! Plantu, căruia la final i se mulţumeşte chiar de 3 ori, poveşteşte în generic despre cenzură, despre colegii şi colegele de breaslă de peste mări şi ţări, care sunt şi ei/ele intervievate: din Algeria, Venezuela, Palestina, Israel, China, Spania, Danemarca sau din Rusia - unde apar doar în ziarele din străinătate aluziile care nu convin Kremlinului -  şi până în Burkina Fasso - unde, deşi sunt mulţi analfabeţi, se poate deduce din imagine, chiar şi când nu înţeleg ce scrie în bule! 

O altă surpriză plăcută (după cea neplăcută din deschiderea Europenelor de la Bucureşti cu „Miss Violence” sau câştigătorul de acum câţiva ani, tot la Un Certain Regard „Canin” sau sinistrul „Alpii”, de la Veneţia ) a fost grecescul „Xenia”, tandru şi intens, despre doi fraţi de 16 şi 18 ani, unul gay şi cu o fixaţie pe un iepuraş, iar celălalt amator de fete, jumătate albanez, deci o veşnică ţintă a unor grupări fasciste, înspăimântătoare,  care-şi caută tatăl şi vor să ajungă în finala concursului „Vocea Greciei” cu o melodie a lui Patty Pravo!

Luna mai la Cannes pare a fi repetitivă ca prezenţă a faunei, de la albine la camilă, de la şerpi la vrăbiuţe, plus câini, pisici, şobii, şerpi, vulpi, cai, miei sau iepuri. Arca lui Noe, ce mai!

„Bird People” a lui Pascale Ferran (care a fost preşedinta juriului la secţiunea la care acum concurează, în anul în care a câştigat „California dreamin’ ” a pentru totdeauna regretatului Cristian Nemescu) a avut în sală de la fraţii Dardenne la Costa –Gavras, de la preşedinta CNC la Francois Ozon, pentru un scenariu cu final supra-natural poetic, dar până atunci cam confuz şi banal.

Seara s-a încheiat tulburător, cu un film despre iubire adolescentină şi moarte, în care consolarea ar fi că abia atunci (după moarte -n.r.)  începe un adevărat ciclu al existenţei şi răspunsul pe care l-am gândit probabil cu toţii în clipele de cumpănă ale unui doliu profund: „Nu ne este de ajuns, celor rămaşi vremelnic aici!”. Filmul este în cheie japonează „Still Water”, care poate fi un Stop cadru cu apă sau Tot apă (cu taifun şi valuri ademenitoare şi ucigătoare), dar despre care Naomi Kawase a declarat cu un aplomb mai ceva ca politicienii populişti înainte de alegerile parlamentare europene, că vrea direct Palme d’Or-ul! Om trăi şi om vedea, pe 24!

Ziua 7

Dacă e marţi, e Belgia, şi chiar a fost că doar a început cu Dardennii şi al lor „Două zile şi o noapte” (sunt coproducători ai admiratorului şi admiratului Cristian Mungiu: „4...3...2...”!) care a fost despre o alegere, nu chiar la fel de dramatică precum a Sophiei lui Alan J.Pakula, dar foarte general valabilă, înspăimântătoare şi fără ieşire. Să fie concediată o colegă depresivă sau să renunţe toată lumea la o primă de o mie de euro? Evident, prin vot secret - adică un fel de decizie anonimă! Un „Up in the air”, cu experienţa bătrânului continent, cu oscarizata Marion Cotillard din „Vaţa în roz”(care seamănă teribil cu Mara Nicolescu, din „Filantropica”) şi Fabrizio Rongione, tatăl ingrat din „Băiatul cu bicicleta”, devenit capul de familie ideal! Reţetă perfect executată şi planetar, posibilă ca situaţie, şi nu numai în criză, că fraţii cineaşti o coc de un deceniu, iar eu am trăit-o sub o formă uşor diferită la începutul anilor ’80, în plin comunism. Doar că miza era una ideologică nemembru de partid, fără stagiatură, versus angajat concediabil deoarece i-a fugit vreo rudă în Occident! 

„Lost River” ar fi fost mai inspirat să fi rămas la titlul iniţial: „Cum să prinzi un monstru”, ca e un fel de Loch Ness pe acolo, dar şi un „Paris, Texas” - că tot se reia după 30 de ani - actualizat, updatat şi mai lugubru, ca pentru 2014, în care îşi va găsi publicul doritor de coşmaruri - rod al abuzului de narcotice -, mai ales când sunt imaginate de caristmaticul Ryan Gosling, care, aflat la debut în regie, a ales ca Horaţiu Mălăiele în „Nunta mută” să nu joace, deşi sala pe el îl aştepta!

Cele mai îndelungate aplauze de până acum la peliculele din competiţie, indiferent de ce fel, le-a primit un documentar de o mare fineţe: „Sarea pământului ” a lui Wim Wenders, a cărui Pina a cucerit pe toată lumea deja, şi a lui Salgado, al cărui tată, mare fotograf, a cutreierat planeta, imortalizând-o şi dând mult de gândit, dar nu tezist sau didactic, ci cât se poate de uman, la tot ce ne înconjoară, chiar de la mare distanţă, în kilometri.

Seara s-a încheiat cu o întoarcere în timp, o jumătate de veac alături de Sophia Loren, prezentă în sală şi înduioşător de emoţionată, o sirenă octogenară alături de fiul ei, Eduardo, care i-a dăruit, ca regizor un filmuleţ (a zis el despre cele 25 de minute din 2013) pe care şi-l dorea de mult: „Vocea umană” a lui Cocteau, în variantă napolitană, ca mulţumire că l-a adus pe lume (despre acest băiat cuceritor necunoscătorii au crezut că ar fi un tânăr amant neştiind să decodifice o iubire maternă). La capitolul nostalgie, am fost trataţi regeşte cu adorabilul „Căsătorie în stil italian”, pe care şi dacă îl ştii pe dinafară privilegiul unei vizionări cu starul în sală este nepreţuit, mai ales când partener e însuşi Mastroianni, imaginea Cannes-ului 2014, şi unde apare o Sfântă Chiara, în ecranizarea genialului Vittorio De Sica, după „Filumena Marturano ” de Eduardo De Fillipo. O poveste despre copii din flori, în vreme ce în sala Debussy era un Andre Techine, „Bărbatul prea iubit”, cu Catherine Deneuve (prezentă şi în „Ultimul metrou” al lui Truffaut), o iubire adevărată a lui Marcello, din care a venit pe lume actriţa, care a dat startul ediţiei 67! Asta da puzzle sincron cinematografic şi de destin deopotrivă!   

Corespondenţă de la Cannes 2014

 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite