Aventura „Canne(s)ză”: românii au strârnit ropote de aplauze

Azi, degustării de filme i s-a adăugat şi una de vinuri, mai degrabă de unul singur, în ceea ce mă priveşte, unul rose, că nimeni n-are demi-seci sau demi-dulci, ele nu intră în categoria celor pentru cunoscători. Totul s-a petrecut pe o terasă cu grădină, cu o casă de păpuşi ca-n copilărie, cu o tufă enormă de floarea păsării paradisului - strelitzia, după numele său consacrat - cu vedere la mare, plajă, munte şi iahturi.

Ziua a noua

De asemenea, au fost gazde din Olanda, printre care un psiholog pe care m-am grăbit să-l invit la Festivalul nostru de Psihanaliză şi film, şi viligiaturişti, eventual cinefili întâmplători/oare, plus prietenii de Cannes, Mirela şi Dorin, care vor să facă un scurt, care să ajungă pe Croazetă, în competiţie. Cine ar crezut şi că la o elegantă vilă, ca-n peliculele anilor ’60, semnate de Antonioni, e şi un grătar, fireşte, mai sofisticat, cu crevete şi peşti rari pe lângă o trataţie cu brânzeturi, caju, chipsuri, baghete crocante şi fructe? Şi, mai ales, un televizor cu sute de canale, inclusiv unuia căruia îi spunea Encyclopedia! Căutam cu ardoare nu numai veşti din Palatul de pe Coasta de Azur, ci şi despre cei 90 de ani, chiar că formi-formi-formidabili ai lui Charles Aznavour petrecuţi fără tort, în concert, la Berlin, şi pe care îi vom sărbători la Bucureşti, în splendida bibliotecă din curtea Bisericii Armeneşti, cu un mic decalaj, ca de calendar aproximativ pe stil vechi, pe 6.06 ora 6! Ştiaţi că melodiile lui sunt folosite de candidaţi la Alegerile europene? Asta-i chiar culmea!

Dar să revenim la proiecţii. După live-ul din smartul cel negru, cu Răzvan, la ’Neatza, în goană pe scările cu covor roşu, a început cel mai recent „manifest” al lui Ken Loach, „Jimmy’s Hall”, cum altfel decât unul angajat politic, fiind cam din acelaşi neam cu Dardenii, care nu scapă nicio ocazie să dea o nuanţă socială scenariilor, care să fie suficient de abil construite, cât să ne prindă, şi când n-am vrea deloc să le mai şi dăm apă la moară.

În cazul irlandezului plin de har şi care a ţinut un master-class de neuitat, la „Anonimul”, după un Q&A în care nu pricepea de ce ne consternează simpatiile sale de stânga, acum a avut grijă să-l facă simpatic pe personajul, aproape victimizat, şi hulit de biserică şi de poliţie, dar salvat de-o emigrare în... America. Şi cum parcă nu era destul  i-a mai inventat şi o mamă înduioşătoare, în aparenta sa naivitate, totul asezonat cu ritmuri de dans ispititoare şi adrenalino-declanşatoare! Doar oare nu şi marşurile sovietice te fac să le reţii, fără să vrei?

N-ar strica nişte vizionări în paralel cu chinezescul cu Revoluţia culturală, „Întoarcerea acasă”, sau rea-credinţa e şi ea fără frontiere?

A doua vizionare a fost cu „Podurile din Sarajevo”, un omnibus, adică 13 scurte, un fel de Sarajevo, te iubesc (în loc de Paris sau New York), la care Cristi Puiu a venit cu un extraordinar de inspirat „Reveion”, cu Valeria Seciu şi Marian Râlea, o cascadă de replici inteligente, pline de umor şi substanţă, care au primt imediat ropote de aplauze (în Sala Bazin), singurul de până atunci, care a trezit interesul şi a fost cel mai entuziast primit. Îţi vine să-l asculţi în buclă ca să te bucuri subliminal că eşti român când un compatriot te şi încântă un public atât de exigent. Ultimul, al Ursulei Meier, rămâne printre preferatele mele, cu un puşti care şutează mingea de fotbal într-un cimitir, unde va avea parte de o întâlnire tare specială. Poate cum e un proiect legat de asasinatul care a declanşat Primul Război Mondial, o să putem vedea integral scheciurile, la Râşnov, la festivalul de film istoric, de la început de august.

Asia Argento, una dintre numeroasele regizoare din competiţiile 2014, a venit cu „Incompresa”, aluzie subliniată şi de un fragment din clasicul şi sentimentalul „Neînţelesul” mutat la feminin şi cu zăpăceala din cuplurile boeme ale mileniului 3 pentru rolul mamei alegându-şi un fel de alter ego, în Charlotte Gainsbourg, a cărei familie recompusă îţi dă senzaţia că e câte ceva din propria-i existenţă. În ecuaţie mai apare şi un motan negru (cu un tată actor plin de superstiţii, e mai complicat!) pe nume... Dac.

Aborigenul din „Charley’ s Country” (un fel de pandant, la vârsta a treia a magicului „Beasts from the Southern Wild” din 2013) îşi vrea teritoriul înapoi de la afurisiţi de albi. Este un tip cât se poate de charistmatic şi de pitoresc,cu şanse de un premiu la „Un certain regard”. Şi ce regard/ ce privire într-o lume inaccesibilă în kilometri şi putere de înţelegere! 

Dejunul provensal, dat în a doua joi, în onoarea presei, de către primarul oraşului, n-a mai avut loc, recepţia „L’Aioli” din cartierul istoric Le Suquet s-a anulat din pricina intemperiilor, mai precis a ploii capricioase care şi-a găsit momentul... 

Corespondeţa de la Cannes 2014