O nouă aventură Canne(s)ză: cine a câştigat Palme d'Or la Cannes 2014

La decernarea premiilor de la „Un certain regard” - vorba creatorului acestei secţiuni, Gilles Jacob, venit pe scenă clopin-clopant/ şontâc-şontâc, cu un foarte elegant baston, aşezându-se pe un scaun incomod, ca de bar, citez: „Un certain regard”: greu de pronunţat şi intraductibil - unul dintre laureaţi chiar a mulţumit pentru aventura canneză/cannoise... şi mi-am zis c-am nimerit-o, din sală sau de pe pânză, la fel se percepe!

Ziua a 10-a

Dimineaţa a început cu cel mai intens film dintre toate, extrem de pe gustul meu, fără scârboşenii sau ciudaţi, cu multă poezie, dialoguri inteligente, o lume pe care o plac, chiar cu cusurile ei, care pot fi fermecătoare sau acerbă, un fel de „Totul despre Eva” al vremurilor noaste,  şi, chiar dacă Binoche nu-i Bette Davis, te cucereşte prin personalitatea ei plină de contradicţii şi mister. Kristen Stewart, cu totul surptinzător, e o continuare a lui Anne Baxter, doar George Sanders e de neînlocuit! Assayas a dat lovitura, indiferent dacă va ajunge sau nu la aparent inima de gheaţă sau oricum foarte tăioasă a lui Jane Campion. Montarea unui spectacol de teatru, după 20 de ani, cu o actriţă care preia rolul fostei partenere şi căreia i se alătură un tânăr star de superproducţii, cam descreierată şi teribilisă, totul undeva în Elveţia, unde există un nor misterios, filmat realmente la 1924, va fi o încântare pentru orice cinefil pasionat!

Seria de scurt metraje în competiţie mi-a părut inegală, câteva lungi (aparent, pentru că trenează că n-au mai mult de 15 minute) şi plicticoase, dar şi unele pe care, sper să le pot aduce la „Anonimul” ca ruseştile „Ultimul”, cu un veteran din Al Doilea Război, care semăna cu aborigenul câştigător de la „Un certain regard ” cu „Ţara lui Charlie”,  dar şi „Spaţiile invizibile” despre dimineţile unei familii tensinate. Norvegianul „Yes we love” despre cum se poate sărbători ziua naţională (pe care de fiecare dată o ratez la Bucureşti pentru că e pe 17 mai, deci în plin Cannes, acum recuperând-o în imagini foarte inedit dibuite) este absolut genial. „Execuţia ” al Petrei Szocs e ingenios, este despre joaca de-a împuşca dictatorul şi pe odioasa lui soţie, doar că învăţătoarea şi toate replicile pe româneşte sună tare fals, iar vulgarităţile zise de o copilă blondă, nu chiar serafică, dar pe aproape, amintesc de ce-ţi pot auzi urechile, dacă nu le dai bani cerşetorilor conaţionali din intrândul bisericii din cea mai elegantă staţiune de pe Coasta de Azur. Dar asta juriul n-are cum să-şi dea seama! Mama, care e Hilda Peter din „Box ” şi „Katalin Varga” e impecabilă, dar apare prea puţin.

Azi, marele învingător a fost Kornel Mundruczo cu „White God” - l-am lăsat în englezeşte, că de la coadă la cap, devine dog, şi despre partrupede este scenariul, dar şi despre copiii din familii divorţate în care unul dintre părinţi nu suportă animalele, plus, altă pacoste, vecinii turnători şi fără suflet. Fetiţei i se alungă căţelul, care e prins şi chinuit - la ce ne-o trebui? Dar îl ştim deja din pelicula „Delta” pe realizatorul torţionar de spectatori. De mirare e că şi Budapesta se luptă cu corciturile agresive, vagaboande şi nu-i cu nimic mai brează capitala lor decât Bucureştiul nostru!

În schimb m-am bucurat enorm de premiul juriului pentru documentarul : „Sarea pământului”, chiar dacă Wenders plecase , dar a trimis mesaj că e: nebun de fericire. „Party girl” prefer să-l ignor, în această companie selectă. O lume sordită, despre care se fac prea multe ecranizări.  

Scurtul lui Radu Jude, (deja al doilea an la Queinzaine, şi cu o proaspătă menţiune, după cum am aflat promt din comunicatul lui Cătălin Anchidin), are în casting un Gabriel Spahiu, (se vede că e preferatul autorului, au ajus la o chintesenţă de interpretare), parcă mai bun ca niciodată, în acest supranatural: „Trece şi prin perete”, (o continuare a „Umbrei de nor”, după cum au decodat unii) .

M-a fascinat şi canadianul despre „Jutra” . Ştiam doar că există nişte premii, echivalentul Gopo-ului , la Quebec, dar habar n-aveam ce cineast special a fost şi cum s-a aruncat de pe pod, în Fluviul Saint Laurent, când Altzeimer-ul l-a făcut să trăiască între lumi.

La clasice, „Angst/ Frica”, ultimul din perioada rossilliană a lui Ingrid Bergman, a adunat mult public doritor de o melodramă după Zweig, despre adulter şi şantaj, care în Italia a circulat sub titlul „Nu mai cred în dragoste”.

Reuşit omagiul pentru directorul cult al Cinematecii franceze căruia Festivalul i-a sărbătorit centenarul: Henri Langlois, povestit de Bertollucci, care îşi aminteşte că pentru Rossellini era aşa mare ecranul, că nu se ştie niciodată când îl dă mai la stânga, mai la dreapta, mai sus mai jos cu cadrarea imaginii!

Şi seara s-a încheiat la rochii lungi, în Sala Lumiere, unde e o aventură să ajungi, dacă eşti pe vizavi şi dai de jandarmii locali! Unica Raluca Hagiu (venită, în pelerinaj, după cum îi sugerează numele la Mecca) de la Revista Unica a reuşit să facă rost de o mult râvnită invitaţie la „Leviathanul” pe care n-apucasem să-l văd pentru că nu mi-a ieşit clonatul nici în 2014. Un subiect complex despre primarii monstruoşi, hămesiţi de terenuri şi temători-obsedaţi de alegeri, despre biserică într-o aparentă continuitate de Tarkovski, despre un puşti obraznic şi o mamă vitregă tânără şi frumoasă, Elena Lyadova,  care seamănă cu Ornella Muti (în măsura în care se mai ştie cine e, iar dacă nu, s-a inventat Internetul), doar joacă mult mai nuanţat. O replică genială: Încă n-avem destul recul în istorie pentru actualii lideri, prin urmare revolta şi răzbunarea puerilă pe tablourile mai marilor se opreşte la Brejnev şi Gorbaciov, ori cadrul cu bordul maşinii unde sunt trei iconiţe şi trei poze cu fete dezbrăcate, la mică distanţă unele de altele... Acelaşi regizor Andrei Zvyagintsev lua acum trei ani, pe ultima sută, cu „Elena ”, premiul special al juriului la „Un Certain Regard”. Oare se va repeta istoria cu Palme-ul? Ar fi cam mult!

Ziua a 11-a  

Ceremonia de anul acesta a fost mai sobră la închidere decât la deschidere, rochiile mai banale (în ton cu lipsa de gust vestimentar a preşedintei juriului, australianca Jane Campion), singura excepţie fiind statuara Sophia Loren, într-o rochie fabuloasă, cât să-i fie pe plac şi să onoreze şi prezenţa nemuritorului său partener de ecran, Marcello Mastroianni, un Dujardin mult mai rafinat, care ne-a privit intens din Lumea de dincolo, dintr-un stop-cadru cu ochelari: ca să ne vadă mai bine şi să rămână totodată misterios ca-n fellinianul „8 si 1/2”. 

Lambert Wilson a avut un scurt monolog cu câteva înţepături la adresa Ligii Campionilor, care fură vedeta cinematografului, a Grand Prix-ului de la Monaco, a ştirilor care-l vizează pe Putin, chiar dacă nu i-a pomenit numele, a aplauzelor şi huiduielilor, pentru cele 18 filme, câte 2 pe zi pentru cei 9 decidenţi deveniţi o familie care merge la cinema.

Şi au început să curgă premiile, într-un ritm destul de alert, cât să se încadreze în patul lui Procust, cu dimensiune fixă, în minute şi să rămână vreme pentru „Un pumn de dolari”, după 50 de ani, din nou în sală! E de mirare ca nu s-a făcut vreun remake cu un pumn de... euro (foşti ecu/ scuzi pe româneşte, în caz că am uitat), care n-ar mai fi fost un western spaghetti, ci un... estern şaorma!

Dar să ne apucăm de Palmares: Kiarostami (care a salutat în persană, după exemplul dat de o chinezoiacă, în limba ei maternă) s-a lăsat cucerit de un scurt de 15 minute, care părea nesfârşit de lung, de la London Film School, „Leidi”, povestea banală a unei foarte tinere mame, care-l caută pe tatăl progeniturii după ce află că ar fi ieşit cu altcineva în club; totul într-o lume deprimant de derizorie!

Camera d’Or-ul, pe care a luat-o şi Corneliu Porumboiu, a fost înmânată de Gilles Jacob, iniţiatorul ei, care a venit ca un falnic general în retragere, cu un discurs precis şi îmbucurător că a inventat premiul ca să ajute cineaştii la debut şi să croiască un viitor asigurat artei a 7-a. Pelicula aleasă a fost „Party Girl” - despre cea mai veche meserie din lume, despre mama regizorului, care, în copilărie, îl oripila prin prezenţa ei ţipătoare şi zornăitoare. Una dintre co-realizatoare a spus, însă,un lucru foarte frumos: că nimic nu-i mai minunat decât să întinereşti pe măsură ce îmbătrâneşti!

Jane Campion a profitat de ocazie sa-i facă o mărturisire patriarhului Festivalului de la Cannes, lui Gilles Jacob (83 de ani), după ce sala l-a aplaudat în picioare: „Ştii cât de mult însemni pentru mine!” (Şi cu siguranţă şi pentru mulţi alţii, care n-au avut generozitatea să i-o spună pe scenă şi în transmisie TV directă pe Canal +, în clar, adică şi dacă nu eşti abonat!)

Monica Bellucci, îmbrăcată ca la cor, în fustă lungă de culoare închisă şi o cămaşă albă înnodată în talie şi cu un uluitor colier din smaralde la gât, dar care se potrivea ca nuca-n perete cu restul, i-a înmânat trofeul celui mai bun actor din recolta de anul acesta, Timothy Spall, alias pictorul Turner, pe care Mike Leigh îl are în distribuţii de 33 de ani şi despre care am mai aflat că n-a fost când a câştigat „Secrete şi minciuni” pentru că era în plină chimioterapie pentru o leucemie, dar iată că Dumnezeu i-a îngăduit să trăiască (şi să devină veşnic vieţuitor, aş aduga eu, tocmai pentru această întruchipare vie a unui mare artist).

Pentru cea mai bună actriţă a venit Daniel Auteuil pe scenă (partenerul Medeei Marinescu din „Donnant, donnant”), doar că n-a putut profita de prezenţa pistruiatei şi temperamentalei Julianne Moore, pentru care a ridicat premiul un coleg, Bruce Wagner, (căruia franţuzul s-a făcut că-i pupă mâna, ca să nu lase să treacă neobsevată absenţa americanco-englezoaicei), care a jucat şi el în Cronenberg-ul: „Maps to the stars” .

Paz Vega, cu o toaletă care n-ar fi fost urâtă dacă nu i se punea pe-un umăr o paleaşcă de fundă, a fost aleasă să înmâneze premiul pentru scenariu, pe care l-au luat Oleg Negin şi Andrei Zvyagintsev, pentru „Leviatanul”, acesta din urmă, regizorul fiind iar cel dintâi, căci şi la „Un certain regard” când a venit cu „Elena”, rusul a fost ultimul proiectat şi primul recompensat!

Premiul juriului a fost acordat ex-aequo şi prezentat într-o franceză impecabilă (spre deosebire de toţi ceilalţi, care se tot scuzau că nu ştiu limba lui Moliere sau doar un Bonsoir ori ca Spall: un verre de vin rouge!) de neamţul Daniel Bruhl („Good bye, Lenin!”). Xavier Dolan, deşi extrem, poate chiar prea emoţionat, şi-a ascuns cu greu dezamăgirea că n-a luat, cum se pronostica, Palme d’Or-ul şi a ţinut să-i spună în engleză lui Jane Campion că „Pianul” ei a fost hotărâtor în cariera lui! În schimb, canadianul n-a părut prea impresionat că era la paritate cu elveţianul ursuz, Jean-Luc Godard (care, oricum, a snobat Cannes-ul până la capăt şi n-a apărut, ba chiar a ameninţat că-l va refuza, ceea ce mi-a amintit de Jean-Paul Sartre, care aşa a procedat cu Nobelul, dar după a cerut banii), pentru „Adio limbaj”, o peliculă de 70 de minute în 3D.

Pentru regie a venit să spună câteva vorbe Adrian Brody, care n-a scăpat ocazia să pomenească de Polanski şi „Pianistul”. Bennett Miller a fost alesul pentru „Foxcatcher”. El l-a dedicat elegant actorilor săi: Channing Tatum şi Steve Carell (aproape de nerecunoscut, după cum se comenta din off).

Şi a intrat în scenă, în sfârşit, o divă. Sophia Loren, care i-a dat Marele Premiu al juriului unei compatrioate: Alice (Rohrwacher), care a venit cu un alt fel de Ţară a minunilor, cele televizate: „Le Meraviglie”,  în care protagonistă este (Maria) Alexandra Lungu, pe care chiar dacă n-a menţionat-o la vedere, dar în interviuri i-a recunoscut talentul nativ. Oricum, noroc cu Sophia că a mai ajutat la traducere, premiata fiind dublu fericită că primea consacrarea, chiar de la cea care a determinat-o să se îndrăgostească de meseria asta.   

La final, după 20 de ani de la „Pulp Fiction”, Tarantino şi cu Uma Thurman (n-a mai  băgat nimeni de seamă c-a venit desculţă, într-o rochie cu aripi de înger!!!) au adus Palme d’Or-ul de la Casa de bijuterii Chopard, aflată pe strada care poartă numele celui care, în 1955, a imaginat astfel frunza stilizată, de palmier din cel mai preţios metal din lume.

Ea va sta lângă alte două mari premii ale juriului şi unul pentru regie în Anatolia, la Nuri Bilge Ceylan, la împlinirea unui secol de cinema turcesc - o coincidenţă fericită. Oaspetele de onoare al „Anonimului” le-a fost dedicat trofeul tinerilor care au plătit cu viaţa în ultimul an.

Deja toată lumea pune punct şi o poate lua de la capăt: să viseze la un nou palmares în care Palme D’or-ul pare inclus, by default(!).

Mai există şi o a 12-a zi simultană cu alegerilor unor altfel de jurii, mult mai numeroase (sperăm) pentru parlamentarii europeni, în vreme ce pe Croazetă deja s-au strâns afişele, s-a golit sala de presă, nu mai sunt invidiatele proiecţii precedate, de parcă mai aşteptatele decât peliculele în sine, vedetele de pe covorul roşu... cu trepte! În schimb se mai pot recupera dintre vizionările scăpate din pricina suprapunerilor ori revăzute titlurile, asta în cazul cărora rezistă la o asemenea probă de foc!  

Corespondeţa de la Cannes 2014