O seară de sâmbătă la Operă

Şi de această dată am ales să respir în sala Operei bucureştene aerul unic, vibrant, al unui spectacol, decât să merg la cinematograf unde se transmitea - „live in High Definition” – un matineu de la Metropolitan Opera, cu diva Renée Fleming.

Melomanii şi criticii s-au împărţit, dar asta nu înseamnă că auditoriumul din Splai nu a fost plin şi succesul nu a fost major. Despre suprapunerea celor două evenimente se poate glosa mult. Personal, mi-am exprimat în repetate rânduri preferinţa pentru fotoliul de la Opera Naţională Bucureşti, rezervându-mi plăcerea să vizionez ulterior pe DVD transmisiile de pe marea scenă newyorkeză.

           Într-o sâmbătă din prima decadă a lui februarie, spectacolul cu „Evgheni Oneghin” a avut o distribuţie interesantă. A revenit pe afiş în rolul titular un cântăreţ foarte bun, baritonul Florin Estefan de la Cluj-Napoca, debutant în personajul ceaikovskian acum vreo trei ani şi ceva, tot la Bucureşti. De atunci nu a mai cântat rolul. Firesc era ca fostul management al primei scene lirice naţionale să-l reinvite la următorul spectacol. La vremea respectivă, am punctat aspectul, ca practică uzuală, de multe decenii, pentru situaţia unui debut. N-a fost să fie, aşa încât artistul a făcut gestaţia caracterială şi vocală a rolului prin gândire, reflecţie, priviri în... oglindă şi tăcere. Aviz conducătorilor de teatre de peste tot!

          Vocea lui Florin Estefan deţine o timbralitate preţioasă, rotundă, cu rezonanţe arămite venind din multe armonice. Egalitatea pe ambitus, adică omogenitatea, îi permite construirea unor fraze armonioase. Le-a desenat cu eleganţă pe tot parcursul serii, adăugându-le solid impuls dramatic, accente frenetice în arioso-ul şi duetul cu Tatiana din actul al III-lea, ca şi în tirada finală, care a sunat năpraznic, expresie a disperării lui Oneghin, venită din umilinţă, din frângerea orgoliului fără margini. De fapt, personajul pe care l-a propus şi-a regăsit cel mai potrivit contur în ultimul act, în clipele exteriorizării fără oprelişti, când aroganţa, răceala şi chiar superioritatea, sentimente afişate – totuşi - parcimonios în primele scene ale operei, s-au disipat. Din unghi vocal, am observat un oarecare vibrato în aria din primul act.

          Reflexivă şi poetică, Tatiana Iuliei Isaev, a impresionat prin cântul nuanţat, prin sensibilitatea comunicării într-o confesiune întrucâtva intimistă. Aşa a fost în marea arie „a scrisorii” şi senzaţia s-a prelungit chiar în scena finală cu Oneghin, în care zbuciumul interior i-a revelat sufletul tulburat, plin de meandre. Cu frumoasă voce, soprana a frazat fluid, în minunat legato, cu dezvoltări consistente în registrul acut.

          Stăpân al nuanţelor şi expresivităţii a fost şi tenorul Lucian Corchiş (Lenski), care a cântat cu dăruire şi plăcute modelări ale glasului său plăcut înzestrat timbral. La strofa a doua a cunoscutei arii „Kuda, kuda...”, o emisie în falsetto putea fi înlocuită cu o mezzavoce pe care tenorul o posedă. În registrul acut, vibraţia naturală, concentrarea sonoră se mai pierd şi sunetele apar „deschise”, alterând linia vocală şi proiecţia restului. Chestiuni tehnice, rezolvabile prin studiu.

În rolul Cneazului Gremin, basul Marius Boloş a expus un glas cald, dar aria din ultimul act a fost cântată destul de şters.

O bună remarcă merge către tenorul Liviu Indricău, care a refuzat obişnuita portretizare caricaturală a lui Triquet şi bine a făcut. Şi-a strunit vocea incisivă prin inflexiuni moi, legato inspirat şi, mai ales, prin subtile accentuări, fără să părăsească spiritul comic al personajului, de data aceasta, expus cu rafinament.

Trei tinere mezzosoprane lirice, invitata din Rusia Polina Garaeva, Sorana Negrea şi Emanuela Pascu au fost Olga, Larina şi Filipievna, cu voci proaspete şi plăcute. Doar că, de pildă, timbralitatea bătrânei doici Filipievna n-ar fi trebuit să frizeze într-atâta tinereţea. Emanuela Pascu poate fi mai utilă în roluri potrivite din punct de vedere coloristic.

Cu titlu episodic, au fost distribuiţi basul Dan Indricău (Zareţki, mare pedalist în rostirea „Ubit!” de după duel şi Căpitanul) şi copilul Sofia Negreu (Tatiana mică, personaj imaginat de regizorul Ion Caramitru).

O dată în plus, dirijorul Iurie Florea s-a dovedit un bun cunoscător al muzicii şi spiritului lui Ceaikovski, pe care l-a insuflat Orchestrei şi Corului Operei, ansambluri predispuse să se dăruiască întru totul unei baghete stăpâne stilistic. Chiar şi corniştii s-au abţinut de la neglijenţe... până la aria lui Gremin.

„Evgheni Oneghin” în distribuţia despre care am vorbit a fost o agreabilă ofertă pentru a petrece o seară de sâmbătă la Opera Naţională Bucureşti.