O stagiune nedeterminată

Fidelio, la ONB, o producţie nouă cu un singur spectacol

Cu puţină vreme în urmă am scris un articol despre programele anunţate de teatrele de operă din ţară, o trecere în revistă a stagiunii de toamnă din România. Scopul iniţial al acelui articol a fost de a recomanda cititorilor blogului Despre Opera unde şi ce ar putea să vadă până la sfârşitul anului. Chiar şi făcând un drum în provincie, unele teatre merită vizitate.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Concluzia este că sezonul de toamnă operatică din România este slab. Dar acest simplu enunţ nu este suficient, e nevoie şi de o analiză. Poate folosi şi ministerului culturii (în viitor, după alegeri, căci ultimii doi miniştri ai culturii şi-au demonstrat din plin incompetenţa, nu atât în ceea ce priveşte cunoştinţele lor în materie de muzică, ci în managementul cultural şi chiar în gestionarea banului public).

Repertoriul

O privire rapidă spre o statistică la nivel mondial pentru ultimele cinci sezoane arată că topul primilor cincisprezece compozitori (câţi sunt programaţi în total în România) arată astfel:

 În lume                             În România

• Verdi                             Verdi
• Puccini                          Donizetti
• Mozart                          Puccini
• Wagner                        Mozart
• Rossini                         Bizet
• Donizetti                       Rossini
• Bizet                             Bellini
• Ceaikovski                    Humperdink
• Richard Strauss          Cilea, Dediu, Gounod, Henze, Leoncavallo, Mascagni, Rameau
• -15. Haendel, Offenbach, Britten, Humperdink, Bellini, Leoncavallo

Este vorba despre programarea lucrărilor acestor compozitori la teatrele de operă din toată lumea între 2010 şi 2015, nu despre totalul spectacolelor. Am exclus opereta din top.

După cum se vede limpede, Wagner (locul 4 în lume), Richard Strauss (9), Haendel (10), Offenbach (11) şi Britten (12)  sau Janáček (16 - în cazul în care credeţi că Offenbach apare datorită operetelor şi nu operei Les contes d'Hoffmann) lipsesc complet din clasament, fără nici o şansă de a se schimba ceva în acest sens până la finalul sezonului, în 2017. Lipseşte şi Ceaikovski, dar probabil că vreun Evgheni Oneghin va apărea pe parcurs, între două gale. Cât despre ultimul loc de la noi, el va fi probabil câştigat de Gounod, imediat ce se va programa în vreun teatru românesc încă un Faust, în afara celui de la Opera Braşov.

Să ne uităm puţin şi la topul celor mai cântate opere. În România sunt anunţate 34 de opere.

 În lume                                         În România

• La traviata                                 Die Entführung aus dem Serail
• Carmen                                     Carmen/ Il barbiere di Siviglia/ Hänsel und Gretel
• La bohème                                Don Pasquale/ L'elisir d'amore
• Tosca                                         Don Carlo/ Otello
• Madama Butterfly                      La bohème/ La traviata/ Turandot
• Il barbiere di Siviglia                  Don Giovanni/ I puritani/ Il trittico/ Lucia/ Nabucco/ Simon
• Die Zauberflöte                         Adriana Lecouvreur, Aida, Cavalleria   rusticana, Die       Zauberflöte, Falstaff, Faust, Il trovatore, König Hirsch, La fille du régiment, La forza del destino, Le nozze di Figaro, Les Indes galantes, Norma, O scrisoare pierdută, Pagliacci, Rigoletto 
• -35. Rigoletto, Le nozze di Figaro, Don Giovanni, Aida, L'elisir d'amore, Evgheni Oneghin, Nabucco, Hänsel und Gretel, Così fan tutte, Il trovatore, Turandot, Pagliacci, Lucia di Lammermoor, Otello, Der fliegende Holländer, Un ballo in maschera, Cavalleria rusticana, La cenerentola, Die Entführung au dem Serail, Macbeth, Falstaff, Les contes d'Hoffmann, Don Pasquale, Don Carlos, Tristan und Isolde, Die Walküre, Das Rheingold

Încă o dată, se vede clar absenţa lui Wagner şi a operei germane din repertoriile româneşti. Se invocă mereu absenţa vocilor wagneriene, dar acest lucru este valabil în toate ţările latine, cu mare tradiţie de operă: Italia, Spania, Argentina, Franţa. Este Wagner inaccesibil publicului obişnuit? Nici vorbă, a demonstrat-o spectacolul recent de la Ateneu, cu Actul I din Parsifal (şi cel din 2015, cu Actul III). Cât despre Die Entführung aus dem Serail (9 spectacole programate), prezenţa în topul românesc se datorează Operei Comice pentru Copii, unde operele se cântă în versiuni mult trunchiate şi în limba română, pentru a nu-i plictisi pe puşti.

Găurile din repertoriu sunt însă plombate cu gale, cu orice ocazie. Sigur, acest surogat este metoda cea mai simplă de a face opera să ajungă la mase, mai ales în cazul unor concerte în aer liber. Dar câţi dintre aceşti spectatori vin apoi în sala unui teatru de operă? Puţini, iar o bună parte dintre aceştia nu revin după ce dau ochii cu o producţie ponosită şi cu nişte voci expirate, sau cu personaje necredibile. O observaţie: revista britanică Opera, care apare lunar şi publică în mod special cronici de spectacol din toată lumea, nu conţine decât o singură relatare de la o gală în ultimele 200 de numere, mai exact în perioada Martie 2010 - Noiembrie 2016 (este vorba de inaugurarea teatrului Mariinsky II, în 2013). Să numărăm câte cronici de gale s-au scris în România în acest răstimp? Numai la ultima, de la ONB, au apărut cinci.

Follow the money

De la bun început, trebuie precizat că Ministerul Culturii plăteşte în avans toate aceste stagiuni, fără nici un control asupra programului. Ce fac companiile de operă cu aceşti bani? În primul rând plătesc salariile muzicienilor, desigur. Repertoriul redus al operelor de la noi, precum şi programele foarte „aerisite”, cu spectacole programate la mare distanţă unul de celălalt, ascund nişte probleme cronice.

În condiţiile în care majoritatea cântăreţilor sunt angajaţi permanenţi ai teatrelor de operă şi sunt plătiţi mult mai puţin decât cei din ţările avansate, sistemul cultivă mediocritatea. Orice artist tânăr care are cât de cât valoarea necesară pentru a putea fi invitat în Occident renunţă repede la confortul contractului pe perioadă nedeterminată şi pleacă. Cei care rămân sunt practic validaţi ca având o valoare artistică sub standardul cerut în teatrele mari. Consecinţa este că „nedeterminaţii” români controlează stagiunea. Repertoriul redus este de fapt propriul lor repertoriu. Ei nu ştiu să cânte în germană şi nu îi interesează decât rolurile din operele populare italiene.

De ce lipseşte Mozart? Muzica lui este ideală pentru formarea vocilor tinere şi totuşi este programat atât de rar. Da, dar cântăreţii tineri nu au acces la scena de operă, atâta vreme cât „nedeterminaţii” sunt acolo, păzindu-şi interesele. Puţin contează că mulţi dintre aceşti „nedeterminaţi” nu cântă mai nimic la teatrele unde sunt angajaţi, dar mult mai mult contează pentru ei să fie invitaţi să cânte în provincie, de unde încasează bani suplimentari faţă de salariu.

Repertoriul de operă include şi opera germană. Nu şi la noi. Cu toate acestea, artiştii români sunt în stare să facă şi grevă pentru a-şi păstra status quo-ul unui aşa zis teatru de repertoriu. Care repertoriu? În condiţiile în care o producţie nouă pentru Fidelio de Beethoven e denunţată ca fiind teatru de proiect, situaţia este caraghioasă, pur şi simplu. Este vorba, desigur, de repertoriul lor, al suficienţilor nedeterminaţi.

Există puţini artişti români care nu sunt legaţi de vreo operă printr-un contract de muncă permanent şi care totuşi cântă pe scenele naţionale. Majoritatea soliştilor români încasează salariul de la o instituţie unde cântă foarte puţin sau deloc, dar sunt foarte activi prin toată ţara, fiind plătiţi de două ori de către stat, deşi nu merită decât o parte din acei bani. Despre câştigurile reale ale artiştilor lirici români am mai scris în articolul: Despre bani, fără smerenie; despre cât câştigă muzicienii francezi, în articolul: Artă şi bani – Cât câştigă muzicienii