O veste bună şi de viitor

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Filmul meu preferat din prezenţa românescă la Cannes în 2021 a luat premiu la secţiunea Cinefondation, adică la cele care reprezintă şcolile de cinema şi poate fi interpretat ca o bază pentru cariera care a început cu dreptul pentru Carina-Gabriela Daşoveanu şi al său scurtmetraj „Prin oraş circulă scurte poveşti de dragoste“.

Filmul este despre o şoferiţă de taxi (Ilinca Hărnuţ) măritată (conform scenariului) cu Andi Vasluianu, care e confidenta pasagerilor ei, care deapănă amintiri sentimentale. 

21 de minute cu detalii surprinzătoare şi eficiente, totul tratat cu tandreţe şi umor, şi, în plus, ideea de femeie la volan (şi nu în sensul rău al termenului, mai nou am întâlnit şi la Uber) aminteşte de Angela merge mai departe şi-i face cu ochiul lui Murakami, ecranizat în Drive my car de Ryusuke Hamaguchi, aflat în competiţia de lungmetraje, cu şanse la trofeu.

Şi tot într-o secţiune paralelă, alt coup de foudre al meu: Olga, a luat premiul SCAD. Apropo de cine aş vrea să ia, dar n-are şanse că-i prea uman: Fractura, sau măcar finlandezul: Compartimentul nr. 6. Ori Tout s'est bien passe, dar e pour les connaisseurs. Les Olympiades are şi el speranţe. Măcar nu s-ar lăsa cu huiduieli. Aflăm pe 17 iulie.

Ziua a început cu bulgărescul semnat de două regizoare Women do cry despre condiţia femeii la vecinii de la Sud, care nu e cu mult diferită de cea de la noi, cu ritualuri tradiţionale şi religioase, cu conflicte în familie şi cu un pic de magie, nu chiar neagră, dar nici departe şi e dedicat tuturor mamelor!

A continuat cu drepturile omului, din perspectiva refugiaţilor, intitulat scurt şi cuprinzător: Europa, în care descoperim cine sunt vânătorii de emiganţi, o noua meserie în nomenclator. 

În cel de scheciuri despre Anul de pandemie, interesant a fost al iranianului Jafar Panahi, care nu mai e în taxi, ca în pelicula care a luat Ursul la Berlin acum 6 ani, ci la el în apartament, unul impresionant, care ar fi căzut la cenzura comunistă ca fiind prea luxos. Colocatară e o imensă şopârlă: Iggy (m-am întrebat dacă nu e un trucaj pe invers, mărită, în vreme ce Valerie Lemercier se micşora în Aline), care-i bătrână şi fără dinţi şi hrănită cu piure de legume, şi care o sperie pe mama realizatorului care vine în combinezon anti Covid să-şi viziteze fiul şi să vorbească, pe Skype, cu nepoata. Ca formulă de afecţiune maximă, fiecare repetă că şi-ar da viaţa pentru cealaltă! Cel chinezesc e banal, cu un cuplu cu copil mic, ceea ce le face un infern munca de la domiciliu şi al treilea, despre cyber-urmăriri.

Memoria bizarului thailandez Apichatpong Weerasethakul (m-am gândit că titlul era o aluzie la cât de greu îi e de retinut numele! Glumesc, fireşte!) este o speculaţie rafinată şi ingenioasă, la care a avut tot sprijinul Tildei Swinton, inclusiv cel financiar. Şi sunetele recreează amintiri, inclusiv la Bogota, unde, şi de astă dată, datorită cineastului, timpul stă în loc, e suspendat într-un fel de imponderabil, sau mai bine zis, minutul devine aproape nesfârşit!

Şi a sosit şi France, care-i numele unei celebre prezentatoare de ştiri şi reporter de front, rujată provocator, în viziunea lui Bruno Dumont, interpretată de Lea Seydoux (care joacă în ediţia 74 şi la Wes Aderson, şi la Ildiko Eneydi şi la Arnaud Desplechin şi mai mult ca sigur va împuşca un premiu, desi cred că a ajuns-o invidia colectivă a breslei, că s-a autoizolat, suspectă fiind de COVID-19 şi n-a (re)ajuns pe covorul roşu!). În schimb, am înţeles de ce preşedintele Macron a ales Turul ciclist ca să fie de faţă şi nu Riviera, căci este atât de caricaturizat cu aluzie la conferinţele sale de presă încât a evitat un moment penibil! În rest e o peliculă stânjenitoare, plină de sarcasm, ziariştii sunt prezenţaţi de un cinism şi de un narcisism fără frontiere, ceea ce nădăjduiesc că nu va rămîne netaxat de presă, că au de unde muşca din acest monument de locuri comune şi clişee (n-o fi aflat că nici în fotografie nu se mai folosesc?)

Şi maratonul de vizionări s-a încheiat cu Casablanca Beats, despre hip-hop şi rap, într-o ţară profund musulmană, unde şi fetele vor să facă muzică.

P.S. Sper la Un certain regard să fie adjudecat: Traviata, fraţii mei şi cu mine, sau să-l achiziţioneze cineva pentru România, că ar fi păcat să-l rataţi!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite