Arte

articolul anterior articolul urmator

Oaspeţi şi debuturi la ONB sau „Rigoletto“ fără fior

0
7 Mar 2019 07:16:23
Costin Popa
Gilda Veronicăi Anuşca
Gilda Veronicăi Anuşca

Reiau tema invitaţilor şi intrărilor în rol pe prima scenă lirică a ţării, incitat de un recent spectacol cu „Rigoletto“ de Verdi, în care baritonul clujean Balla Sándor a fost personajul titular, iar tânărul tenor Adrian Dumitru a debutat în straiele Ducelui de Mantua. Li s-a alăturat soprana Veronica Anuşca, Gilda, o artistă prea puţin prezentă pe afişul Operei Naţionale Bucureşti.

A fost o seară masiv populată de publicul meloman, curios de noutăţile oferite şi finalizată cu ovaţii şi fluierături (de bine!) la adresa sopranei şi baritonului, cu aplauze intense pentru ceilalţi. O atmosferă participativă cum deseori se întâlneşte în sala de pe Splai, o rază de speranţă pentru întreţinerea pasiunii pentru un gen de mulţi considerat mai puţin atractiv în context modern.

„Rigoletto“ beneficiază la Bucureşti de o producţie nu prea veche (Stephen Barlow, 2014), dar complicată scenic, cu decoruri masive şi greoaie, manevrate graţie unei turnante ultra zgomotoase. Ceva... unsori, rulmenţi gresaţi ar diminua uruiala.

Apoi, cred că asistentul de regie ar trebui să redea reluărilor fiorul premierei, îndeosebi în atitudinile şi relaţionarea personajelor. Există statisme, indiferenţe de comunicare între eroii principali, de exprimare a multiplelor staze emoţionale. Am mai scris-o. Întreţinerea spectacolelor este un drum obligatoriu în direcţia menţinerii atractivităţii şi prospeţimii producţiilor, odată ce regizorul şi-a luat banii şi a plecat, lucru firesc.


Adrian Dumitru şi Veronica Anuşca        

O Gilda de juvenilă simplitate, visătoare, vulnerabilă, de care te ataşezi imagistic necondiţionat, a fost Veronica Anuşca şi a cântat cu glas strălucitor, pătrunzător în sală, prin care a dominat atât sonorităţile orchestrale, câteodată violente, cât şi unisonul (Re bemol supra-acut) cu Ducele din finalul duetului sau încheierea celuilalt duet, „Sì, vendetta“, cu Rigoletto (Mi bemol înalt).

Prima arie a adus admirabile perlaje şi staccato-uri, sunete rotunde şi pianissime contemplative, în timp ce a doua a venit cu exprimări triste şi evocator - melancolice, susţinute printr-o frazare elegantă şi plină de limpezime. Scena subsecventă cu tatăl ei a confirmat inflexiunile subtile impregnate cu învăluitoare sunete în pianissimo. Poate doar dificila vocaliză extrem-acută a ariei „Caro nome“ a fost tratată uşor forţat, discursul melodic al sopranei, în integralitate, curgând însă firesc şi rafinat.

Balla Sandor        

Un Rigoletto cu plăcută calitate a glasului în sensul rotunjimilor timbrale a fost oaspetele Balla Sándor, care a probat un studiu intens al expresiilor şi intenţiilor vocale. Nuanţat şi autoritar s-a arătat în monologul „Pari siamo“, cu regretul că obişnuita acută încheietoare a lipsit, artistul preferând lectura ad litteram a partiturii. Ciudat, întrucât în tot ce a urmat, aria „Cortigiani“, finalurile duetului „Sì, vendetta“ şi al operei, şi-a înfăţişat potenţele acute, chiar dacă Verdi nu le consemnase.

Nuanţele înduioşătoare s-au intensificat în secvenţele „Pietà, pietà, signori“ din arie sau „Piangi, fanciulla“ din duetul ce a urmat. Deşi câteodată interiorizat, s-ar fi cuvenit ca artistul clujean să confere mai multă amploare unor pasaje esenţiale ale scriiturii şi notez nu numai prima intrare în scenă, ci îndeosebi explozia „Cortigiani, vil razza dannata“. Am rămas cu impresia unor prea mari reţineri.

Pentru orice tenor, debutul în straiele Ducelui de Mantua este o provocare. Adrian Dumitru a primit-o cu nonşalanţa tinereţii, desigur nelipsindu-i emoţia inerentă, care l-a marcat – din fericire – regresiv şi acutele – ce abundă în partitură – au sunat strălucitor şi penetrant. Este registrul cel mai spectaculos al tenorului, întrucât în rest, opacităţile, voalările  de sonoritate se insinuează destul de insistent. Dezvoltarea spre notele înalte se face şi cu câştig de substanţialitate.

Adrian Dumitru a frazat frumos (duetul cu Gilda, aria „Parmi veder le lagrime“, dorite – să spun - cu tentă poetică), a cântat energic „Ella mi fu rapita“, recitativ care a suferit totuşi prin respiraţii multiple în finalul „... della mia diletta.“ În cabaletta „Possente amor mi chiama“, decis atacată, a pierdut duelul cu corul şi, foarte bine, a refuzat Do-ul acut de încheiere, oricum nescris de compozitor. Celebrei „La donna è mobile“ şi cvartetului, fără a fi foarte expansiv, tenorul le-a rezervat sunete acute (Si natural, Si bemol) bune. Una peste alta, un debut valabil şi promiţător.

De la Preludiul ce a iradiat întreg tragismul tramei, trecând apoi cu dinamism prin prima scenă a actului întâi, bagheta lui Tiberiu Soare a continuat cu tempo-uri bine diversificate dramaturgic, susţinute de Orchestra şi Corul (dirijor Daniel Jinga) Operei Naţionale Bucureşti.

În distribuţie au mai figurat Horia Sandu (Sparafucile cu glas negru, abisal), Sorana Negrea (corectă Maddalena), Andreea Iftimescu (debutantă în Giovanna, măturând repetat aceeaşi şi aceeaşi cameră... poate trăgea cu urechea la cele ce se petreceau la etaj între Duce şi Gilda), Filip Panait (Monterone cu note înalte emise prea puţin pregnant, „în spate“), Daniel Pop (sonor şi impetuos Marullo), Daniel Filipescu (Contele Ceprano), Andreea Novac (Contesa Ceprano), Adrian Strezea (Uşierul), Cristina Eremia (Pajul), Andrei Lazăr (Matteo Borsa).

Înainte de a încheia, revin cu un gând despre Adrian Dumitru. Alfredo, Rodolfo, Pinkerton, Ismaele, Don José, Turiddu, Don Carlos, Ducele de Mantua, Manrico (în concert), Riccardo (pregătit), Cavaradossi (previzionat) sunt multele roluri, de facturi vocale diferite, care l-au atras pe junele tenor într-o foarte scurtă perioadă de timp. Le-a studiat, le-a pus în voce, le-a cântat sau le va cânta. Cred că acum urmează perioada decantării, a stabilirii repertoriului care să-i reflecte corespunzător actualul stadiu al vocalităţii, pentru a evita amestecarea stilurilor, a-şi doza judicios eforturile şi a-şi asigura progresia lină în carieră, fără riscuri. În conjuncţie vor urma, desigur, extensii şi către alte personaje. Sigur că la fel de important este şi gradul de maturizare psihologică, care se câştigă în timp spre a-i permite aprofundarea profilurilor caracterologice pretenţioase, complexe.

În privinţa teatrului bucureştean, aştept ca buna politică a debuturilor şi invitării de oaspeţi valoroşi să continue cu preocupare.

P.S.

Semnalam la finalul cronicii premierei cu „Otello“ (3 octombrie 2018, în aceste pagini) o gravă omisiune a programului de sală. Absenţa numelui tenorului Cornel Stavru (1929-2015) din articolul „Otello pe scena Operei bucureştene“, autoare Alexandra Cherciu. Întrebam, retoric, cum se poate corija omisiunea, fiind vorba de un important interpret al rolului titular...

Am verificat după aproape cinci luni în programul de sală. Nu s-a schimbat nimic. Cazul a devenit chiar scandalos. Dacă se continuă  tot aşa, ne vom ignora foarte curând istoria liricii.

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii