Oaspeţi la Opera bucureşteană şi Ateneul Român

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Cătălin Ţoropoc, Tatiana Lisnic, Maria Jinga, Pavel Petrov
Cătălin Ţoropoc, Tatiana Lisnic, Maria Jinga, Pavel Petrov

Instituţiile muzicale din Capitală ezită în anunţarea programelor stagiunilor curente sau o fac cu întârziere. După îndelungi aşteptări, Opera Naţională Bucureşti a publicat afişele ultimului trimestru al anului, la fel ca şi Orchestrele şi Corurile Radio care, totuşi, au fost mai rapide. Filarmonica se mai gândeşte încă la repertoriul lunii decembrie, cel puţin la data publicării acestui articol.

Nu mai insist, am mai făcut-o, se ştie, instituţiile muzicale din lume anunţă programele stagiunilor încă din primăvară, cu tot cu distribuţii şi programe. La noi se aduc argumente false, voit acoperitoare, când de fapt este strict o problemă elementară de organizare.

          După bemolul preambulului, este momentul de a modula în tonalitate majoră şi a derula câteva impresii asupra unor evenimente muzicale foarte recente.

Tatiana Lisnic şi Pavel Petrov, oaspeţi în „Evgheni Oneghin”

          La Operă, un afiş atractiv. Debutul binecunoscutei soprane Tatiana Lisnic în rolul Tatiana din „Evgheni Oneghin” de Ceaikovski a fost dublat de invitarea unui oaspete rus, tenorul Pavel Petrov, alături de soliştii obişnuiţi ai teatrului liric bucureştean. A fost un spectacol reuşit.

          Lirică prin excelenţă, Tatiana Lisnic s-a apropiat de vocalitatea complexă a Tatianei cu îndrăzneală şi dozaj optim al cântului, în aşteptarea dramaticului duet final. Cristalul glasului, puritatea de sunet, înfăţişate încă de la duettino de început cu Olga, au fost cele care au dăruit ingenuitate eroinei în aria scrisorii, încărcată cu accente pline de pasiune. Celebra scenă, povestire - confesiune în noapte, a primit din partea sopranei o emoţionantă expunere a gândurilor (frumoase pianissime) şi frământărilor, cu culminaţii bogate în registrul înalt. Pentru scena ultimei şi răscolitoarei întâlniri cu Oneghin, cu toată presiunea scriiturii şi consumul „de capital”, Tatiana Lisnic a rezervat impecabile nuanţe („crescendi – decrescendi”, „diminuendi” lungi), alături de expuneri înfocate.

Debutul bucureştean poate fi un bun start al sopranei originare din Republica Moldova către prezentarea rolului, cu succes, pe scene internaţionale.

          Personajului Lenski, Pavel Petrov i-a adus parfumul autenticităţii, nu numai prin fireasca rostire în limba rusă, ci şi prin cultura de stil. Cu lirism cuceritor, tenorul a avut sinceritatea îndrăgostitului, iar în renumita arie „Kuda, kuda” - rememorări de crâmpeie de viaţă şi presimţiri ale morţii - a frazat suveran, conferind paginii o poetică intensă.

          În rolul titular, Cătălin Ţoropoc s-a situat într-un evident progres faţă de orice apariţii anterioare. Glasul baritonal frumos îmbrăcat în armonice a câştigat în vibraţie naturală, evitând sunetele drepte. Linia vocală a fost fluidă. Rămâne ca tânărul artist să adâncească personalitatea lui Oneghin, să deprindă ţinuta arogantă, distantă, atitudinea de superioritate a eroului faţă de tot ce-l înconjoară şi să adâncească chiar tulburarea, frământările din ultima scenă.

          Olga a fost, cu glas strălucitor şi intens colorat, mezzosoprana Maria Jinga. Poate că autorii distribuirilor la Opera Naţională ar trebui să ţină seama că, în partitura rusă originală, rolul este specificat ca destinat unei contralte, ceea ce ar sonoriza mai bine notele grave ale ariei din primul tablou.

          În rolul Gremin, în cunoscuta sa arie, basul Marius Boloş a cântat cu timbralitate caldă, cu expresie melancolică.

          Alte personaje au fost întruchipate de mezzosoprana Sorana Negrea (Larina cu glas plăcut şi... apariţie prea tinerească pentru o mamă a două fete, Tatiana şi Olga!), mezzosoprana Adriana Alexandru (Filipievna cu potrivită prezenţă scenică, dar cu schimbări brutale de registru vocal), tenorul Valentin Racoveanu (Triquet fără obişnuitele îngroşări – ale altor interpreţi - în conturul pitorescului erou), basul Dan Indricău (Zaretsky şi Căpitanul).

          Bagheta lui Iurie Florea, specialistă în muzica ceaikovskiană, a condus cu competenţă un cor admirabil pregătit de Stelian Olariu şi o orchestră meritorie, deşi cam violentă uneori, dar cu multe momente de expresivitate (doar două exemple, finalul tabloului „scrisorii” sau scena balului Larinei); un ansamblu câteodată aspru în compartimetul de coarde, dar cu sunet plăcut al suflătorilor, exceptând alămurile, care au „performat” prin erori monumentale în tabloul al treilea din primul act. Tatiana, în aşteptarea lui Oneghin, a exclamat „O, Boje moi!” („Oh, Dumnezeul meu!”), parcă „reacţionând” la ce s-a auzit din fosă...

Roxana Constantinescu şi Christian Badea

          La Ateneul Român, două concerte de abonament ale Filarmonicii „George Enescu”, dirijate de Christian Badea, care a dorit asocierea muzicii mozartiene cu o simfonie de Elgar. Am fost în cea de-a doua seară.

Prima parte, dedicată maestrului de la Salzburg,  a avut alura unui show, cu cunoscuta mezzosoprană Roxana Constantinescu drept protagonistă. Se pare, mizanscena a fost imaginată chiar de dirijor, aflat acum la al doilea demers de acest gen după marea reuşită cu actul al treilea din „Parsifal” de Wagner, în primăvară.

Roxana

După viguroasa uvertură a operei „La clemenza di Tito”, Roxana Constantinescu a cântat aria de concert „Vado, ma dove, o Dei”, KV 583, aria Despinei „Una donna a quindici anni” şi aria Dorabellei „È amore un ladroncello” din „Così fan tutte”. Un scurt interludiu coral cu „Bella vita militar” din aceeaşi operă i-a permis artistei să-şi schimbe superba rochie roşie de concert cu o redingotă elegantă şi pantaloni, potrivite pentru ilustrarea următoarelor trei arii, de travesti. Interludiul l-a susţinut o formaţie a Corului Filarmonicii (de ce nu a apărut menţionată în programul de sală?), care a cântat fără dirijor şi a străbătut auditoriumul, urcând din foyer în costumaţii de stradă şi mişcări ritmate. Ariile în travesti au fost „Va pure ad altri in braccio” (Ramiro, „La finta giardiniera”, KV 196), „Voi che sapete” (Cherubino, actul II, „Le nozze di Figaro”) şi „Parto, parto” (Sesto, „La clemenza di Tito”, KV 621).

Constantinescu

Bisul era insistent cerut, artista nu mai revenea din culise, şeful de orchestră era... „contrariat”. În fine, Roxana Constantinescu a apărut în alergare, îmbrăcată ca un delicios gavroche (şapca, nelipsită!) şi a oferit prima arie a lui Cherubino „Non so più”. S-a aplaudat intens, iar artista şi dirijorul şi-au făcut un... selfie.

Aşa a fost prima parte a concertului, simpatică, antrenantă, delicioasă, ca o spumă, epitete care i se potrivesc şi Roxanei Constantinescu, întrucât a interpretat ariile însoţindu-le cu joc de scenă, câteodată numai marcat, sugerat, dar irezistibil. Este parte a talentului tinerei mezzosoprane, admirabil talent actoricesc, înfăţişat de atâtea ori în teatrele lirice internaţionale şi la Bucureşti, concretizat prin atitudini corporale şi faciale dintre cele mai diverse, absolut potrivite personajelor întruchipate cu şarm.

Christian

Pe de altă parte, cântul Roxanei Constantinescu a impresionat prin abordări inteligente, prin forjări expresive şi varietate de culori. Nuanţele cele mai diverse îi sunt la îndemână, de la pianissime diafane (aria de concert sau cea din „La clemenza di Tito”) la abordări mai vijelioase („La finta giardiniera”). A derulat agilităţi în vocalizări precise (din nou, aria de concert sau cea din „La clemenza di Tito”), scurtul „lamento” din „La finta giardiniera” a mers la suflet, delicateţea, insinuările, palpitaţia împreună cu muzica au sedus în cea de-a doua arie a lui Cherubino (în care, poate, cele două mici „inflorescenţe” au surprins, dar să ne amintim că mai vechi ediţii ale operei „Le nozze di Figaro” datorate lui Nikolaus Harnoncourt abundă în asemenea variaţiuni neaşteptate). În fine, prima arie a lui Cherubino, derulată într-un tempo ameţitor, a fost exact expresia personalităţii eroului.

Cu glas velurat şi sonoritate camerală, Roxana Constantinescu a demonstrat că are rafinamentul drept cheie de boltă, în cânt şi apariţie.

Ideea de concert-spectacol a lui Christian Badea a izbândit şi de data aceasta. Aşteptăm urmarea.

Elgar by Christian Badea

          Alegerea programului părţii a doua a concertul a fost cât se poate de nimerită, contrastant, vizavi de plutirile mozartiene. Simfoniei „nr. 2 în Mi bemol major, op. 63” de Edward Elgar i-a fost restituită monumentalitatea, sonorităţile masive. Dirijorul s-a dovedit din nou un constructor abil în evidenţierea, întrepătrunderea planurilor sonore. Şi aici, într-o lucrare admirabil orchestrată, în care se cântă mult în „tutti”, omogenitatea instrumentiştilor este esenţială. Componenţii Filarmonicii bucureştene au fost în zi fastă, au urmat cu dăruire impulsurile dirijorului, „cordarii” au dezvoltat arce largi de sunet în secţiunea secundă („Larghetto”) şi au deprins spiritul jucăuş al „Rondo”-ului (partea a treia). Energiile elgariene au găsit în Christian Badea un tălmăcitor strălucit.

Concertul a fost dedicat aniversării a 60 de ani de la aderarea României la ONU, eveniment marcat prin scurtele alocuţiuni ale directorului general al Filarmonicii, Andrei Dimitriu şi secretarului de stat în Ministerul Afacerilor Externe, Carmen Burlacu. Apropo, n-am mai văzut până acum o distinsă doamnă, într-o apariţie oficială pe scenă, cu... poşeta pe umăr.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite