Oaspeţii lor au fost şi ai noştri

Azi a primit un Urs de auronorific Ken Loach, cel care a fost invitatul de onoare al „Anonimului“ acum câţiva ani buni. Iar i-am luat-o înainte Berlinului, (ca de altfel şi celor de la Bafta, care-l omagiază pe Greenaway, în weekend).

I l-a înmânat Jiri Menzel şi el omniprezent în România. În plus, acum câteva luni, la Bucureşti, la o Gală de binefacere, pentru copiii romi, organizată de neobosita şi entuziasta Leslie Hawke, veneau regizorul Linklater, dar şi fermecătorul Ethan Hawke (absent azi la conferinţa de presă). Atunci au prezentat un alt film: „Înaintea miezului nopţii“, dar au pomenit de acestă producţie, în lucru, de peste un deceniu, în care realizatorul, chiar şi-a distribuit propria fiica, în rolul Samanthei. O adolescentă extrem de talentată, şi e limpede că, pe alocuri, o parte dintre obrăzniciile simpatice, din „Boyhood“, îi aparţin!

Pelicula de aproape 3 ore a speriat îniţial (durata bat-o vina), după care a primit cele mai furtunoase aplauze de până acum, pentru viaţa unui băieţel, până la adolescenţă şi facultate, într-o familie dezmembrată şi recompusă, de câteva ori. Cea mai reuşită scenă rămâne cea a campaniei electorale pro-Obama, şi comentariile anti-Bush. Viaţa la şcoală, nişte mariaje teoretic ideale ale mamei divorţate (Patricia Arquette), care se reapucă de studii şi ajunge profesor universitar, dar se plânge că existenţa îi trece prea repede (şi nu e singura), un tată boem (Ethan, care în realitate e şi el divorţat şi recăsătorit, cu 4 copii, deocamdată, doi cu Uma, care a fost la Berlinală cu „Nymphomaniac“).

De reţinut puşculiţa cu amenzi pentru vulgarităţi, cu tarifuri diferite, în funcţie de gravitate, cum se învaţă la ei despre experimentul cu câinele al lui Pavlov (se pare că la noi a dispărut din manuale) şi care am aflat, cu stupoare, că se regăseşte şi-ntr-un cântec al lui Mick Jagger. Apoi despre o noapte Harry Potter şi decât poţi urî un părinte vitreg, care te tunde, că aşa are el chef. Cum între generaţii şi rudele de sânge comunicarea se face mai degrabă pe Facebook, cum se stinge un foc de tabără sau că unii totuşi aleg „Să ucizi o pasăre cântătoare“ şi nu „Saga – Amurg“ ca lectură de plăcere. Cum e demodat să ştergi praful, dar se mai poartă spălatul vaselor, ca să faci un ban cinstit.

Berlinala a avut în această ediţie multe scenarii cu copii şi adolescenţi, de la nemţeştile „Jack“ şi „Drumul Crucii“ la „Paraio de futuro“ (brazilianul), „The third side of the river“ (argentinianul) ori spaniolul „Aloft“. Dar „Boyhood“ le-a luat faţa la toate, rămâne de văzut dacă şi juriul merge cu majoritatea.

Şi ca să fie din nou racord, tot azi, a mai fost o proiecţie cu viaţa familiei de romi, Lingurar, de lângă Sfântu Gheorghe, din Ardeal, „Pădurea e ca muntele, vezi?“. Un titlu găselniţă, făcut tot în ani de zile, dacă socotim şi prospecţia-împrietenirea de un belgian: Didier Guillian şi o nemţoaică, Christiane Schmidt, (deveniţi naşi la propriu), cu doi reprezentanţi ai numerosului neam, aduşi la vizionări, dintre care şeful comunităţii locale foarte vocal, cu fular eşarfă, pălărie a la Mambo Siria şi un papagal incontestabil, adică un bun orator, ceea ce poate i se trage şi de la adunările adventiste, pe care le frecventează cu multă convingere. Un personaj în sine, căruia
i-a plăcut neîndoios să se vadă şi să se audă şi pe peliculă şi în realitate. Păcat că în traducere s-au eludat părţile care dădeau culoare, de genul: intoxicitate, dar nu mă plâng că s-au sărit toate înjurăturile.

Seara, un Murnau curemurător deşi are deja aproape un secol: „Faust“, care-şi vinde sufletul unui diavol (Emil Jannings, profesorul căzut în mrejele Marlenei Dietrich în „Îngerul albastru“), pe care parcă-l simţi, cum îţi sulflă în ceafă. Tinereţea nu e totul, ar fi o replică de reţinut în veci şi mai ales că, uneori, poate fi chiar un blestem. Bietul autor n-a apucat s-o trăiască, murind într-un accident de maşină, la numai 42 ani, deşi fusese pilot de military, în Primul Război Mondial şi atunci a scăpat. Să-şi fi băgat Necuratul coada? Îngerul şi Mefisto au aripi deopotrivă, doar că pot fi albe ocrotitoare sau negre şi apăsătaore.

Umorul fin îşi găseşte şi el locul în acastă dramă intensă şi atât de atent lucrată pe detaliu. Lumini şi umbre ale unui suflet tulburat şi îndrăgostit într-atât încât să-i fie iertate păcatele lumeşti, la Judecata de Apoi. Nici că putea fi ceva mai potrivit şi mai original de Sfântul Valentin!