Opera Naţională Română din Iaşi, o venerabilă instituţie sexagenară. Cosmin Marcovici, manager interimar: „Tatăl meu se afla în sală la deschiderea Operei“

Opera Naţională Română din Iaşi a împlinit de curând 61 de ani de existenţă. Această prestigioasă instituţie şi-a deschis porţile acum mai bine de şase decenii cu opera „Tosca“ de Giacomo Puccini, în regia lui Hero Lupescu şi conducerea muzicală a lui Radu Botez.

De atunci şi până în zilele noastre a intrat în tradiţie ca în fiecare an în luna noiembrie să se joace „Tosca” în amintirea acelui prim spectacol. Nici anul acesta nu a făcut excepţie. 

Spectacolul aniversar „Tosca”, în regia lui Ognian Draganoff şi conducerea muzicală Gheorghe Victor Dumănescu, i-a adus în faţa publicului pe soliştii Simona Titieanu (Floria Tosca), Mikheil Sheshaberidze din Georgia (Mario Cavaradossi) şi pe Anooshah Golesorkhi din Germania (Scarpia).

Despre această aniversare şi despre noile proiecte ale Operei Naţionale Române din Iaşi am vorbit şi noi cu managerul interimar al instituţiei, tenorul Cosmin Marcovici.

Domnule Marcovici, mai există cumva mărturii ale celor care au văzut acea primă reprezentaţie cu „Tosca”, de acum 61 de ani?

Sigur că da. Unii dintre martori sunt chiar foarte apropiaţi mie. De pildă tatăl meu, membru fondator al Operei din Iaşi, se afla acum 61 de ani în sală. De altfel, familia mea e strâns legată de Opera din Iaşi. Tata a fost membru fondator, cum am mai spus, bunicul meu a fost pianist aici, mama tot pianistă. Eu sunt tenor şi am fost solist din 1993 până acum un an când am devenit manager interimar.

Aţi considerat că, dat fiind faptul că v-aţi născut într-o familie atât de strâns legată de muzică, nu puteaţi alege o altă carieră? Aşa a fost destinul?

A fost inevitabil pentru mine. La noi în casă se asculta mereu operă. Aşa am crescut. Prin urmare nici nu s-a pus vreodată problema să aleg o altă carieră decât cea muzicală. Am făcut şi violoncel, am făcut şi chitară, dar am ales în cele din urmă canto. Mi-a şi plăcut nespus de mult.

Unde aţi studiat?

Am făcut facultatea aici în Iaşi. Am terminat la clasa profesorului Corneliu George Solovăstru în 1994.

Acum, cariera de manager vă mai lasă timp şi să cântaţi?

Mai cânt ocazional. De curând am intrat în locul unui coleg care s-a îmbolnăvit. Era un rol mai mic, Don Basilio din „Nunta lui Figaro”, dar mi-a făcut o mare plăcere. M-am simţit excelent alături de colegii mei. Recunosc că îmi este dor să cânt, dar, când am ocazia, mai urc pe scenă, mai cânt câte un rolişor.

Cosmin Marcovici

Ce surprize ne mai pregăteşte Opera Naţională Română din Iaşi?

Surprizele astea sunt în funcţie de banii pe care îi primim. Şi cum bugetul nostru este foarte mic, din păcate, şi surprizele sunt reduse. Încercăm totuşi ca pe 7 decembrie să scoatem de la naftalină două dintre spectacolele noastre mai vechi, „Cavalleria rusticana” şi „Paiaţe”. Avem soliştii noştri foarte buni şi ar fi păcat să nu refacem aceste spectacole. Decorurile sunt într-o stare dezastruoasă, dar le vom repara chiar dacă nu ne dau deloc banii afară din casă. Aşa că publicul nostru se va putea bucura din nou de aceste două spectacole.

Pregătiţi ceva nou şi pentru iubitorii de balet?

Doamna Ileana Iliescu, fosta mare balerină pentru care Opera din Iaşi reprezintă a doua ei casă, a început repetiţiile la „Spărgătorul de nuci.” Sperăm să scoatem premiera în ianuarie sau februarie 2018.

Aveţi nume celebre în portofoliu, spectacole regizate de Andrei Şerban, de Gigi Căciuleanu, v-aţi răsfăţat în ultimii ani publicul.

Acesta este meritul doamnei Beatrice Rancea care a convins aceşti mari creatori să vină să monteze la Opera din Iaşi. Gândiţi-vă că, desi au trecut câţiva ani de la premieră, „Troienele” şi „Lucia di Lammermoor”, creaţiile maestrului Andrei Şerban, se joacă şi acum cu casa închisă. Noi avem aici, la Iaşi, un public avizat, un public fără de care noi nu am putea exista, un public căruia îi mulţumim prin fiecare spectacol pe care îl montăm. Publicul nostru ne iubeşte şi ne respectă. Chiar am remarcat că au apariţii foarte elegante, doamnele vin în rochii de seară, aşa cum se venea la operă pe vremuri, prin anii 70-80. Este şi aceasta o formă de respect faţă de artiştii de pe scenă.

A fost întotdeauna publicul aproape de dumneavoastră?

Nu, nici vorbă. A fost o perioadă de tristă amintire, în anii 90, în care pe scenă erau 50 de artişti şi în sală patru-cinci spectatori şi, uneori, la pauză, plecau şi ăia. După ce a venit însă doamna Rancea la conducerea Operei, au aflat şi ieşenii că în oraşul lor există operă. Din acel moment a fost pur şi simplu o explozie. Acum, spectatorii ne iau cu asalt.

În compania dumneavoastră de balet aveţi multe dansatoare japoneze. Cum au ajuns ele la Iaşi?

Este tot meritul doamnei Rancea care a revigorat compania noastră de balet angajând inclusive aceste balerine. Japonezele noastre sunt extrem de harnice, extrem de talentate, repetă de dimineaţă până seara, nu spun niciodată „nu”. Trebuie spus că dacă înainte vreme spectacolele de operă mai adunau la premieră un sfert de sală, baletul era absolut inexistent. Iar acum avem cereri de angajare. De curând, ne-a contactat prim balerina de la Opera din Toulouse, spunându-ne că vrea să se angajeze la noi. Din păcate, bugetul nu ne permite să mai facem angajări, dar am rămas în discuţii.

Ce speraţi să aducă noul an Operei din Iaşi?

Păi, în primul rând, mai mulţi bani la buget pentru că fără bani chiar nu putem funcţiona şi e păcat să nu răsplătim acest public minunat cu cât mai multe spectacole de valoare.