„Opera Nights” chiar şi pe ploaie

FOTO Marius Isfan

A intrat deja în tradiţie ca mijlocul verii să fie asociat cu Festivalul „Opera Nights”, desfăşurat la Hunedoara şi Deva, susţinut, de fiecare dată, de ansamblul Teatrului de Operă şi Balet „Oleg Danovski” din Constanţa, propunând acum, în perioada 12-17 iulie, lucrări celebre din creaţia lirică, beneficiind şi de oaspeţi din ţară sau din străinătate, asigurând astfel un plus de atractivitate şi noutate în fiecare seară.

Manifestările au debutat „în forţă” cu Rigoletto, sub bagheta lui Tiberiu Soare (de la Opera Naţionala Bucureşti), colaborând cu interpreţi foarte potriviţi rolurilor respective; preluând personajul central în ultima clipă (înlocuindu-l pe solistul anunţat iniţial), baritonul clujean Lucian Petrean a conturat un bufon pregnant în datele sale definitorii, reliefate prioritar prin expresia vocală, prin linia frazei bine condusă, punându-şi în valoare timbrul generos, amploarea unui glas care cucereşte şi captează din prima clipă; alături de el, soprana mexicană Neivi Martinez a surprins plăcut prin vocea plină şi deopotrivă maleabilă, cu acute sigure şi coloratură limpede, reuşind să treacă eficient şi peste uşoarele ezitări sau incertitudini, rezolvând cu acurateţe dificilul rol Gilda şi în plan scenic, avantajată de apariţia sa suplă şi charismatică, iar tenorul Robert Nagy (de la Bucureşti), evoluând din nou în oraşul natal, a abordat rolul Ducelui de Mantua cu dezinvoltura şi aplombul dintotdeauna, cu experienţa cântului incisiv şi penetrant, depăşind, la rândul său, micile „accidente” vocale cu leheritatea ce-l caracterizează. Relaţionarea între partenerii de scenă a avut fluenţă şi credibilitate, adaptându-se, desigur, spaţiului destul de limitat al platformei amplasate în cadrul natural oferit de superbul castel al Corvinilor, coloanele,, arcadele, balcoanele şi treptele împlinind un decor veritabil de epocă, în care câteva elemente de recuzită şi mai ales jocul de lumini au sugerat ambianţa fiecărui tablou în parte. În Maddalena, mezzosoprana Lucia Mihalache a adus şi cochetăria cerută de rol şi o voce frumoasă, în Sparafucile, basul Constantin Acsinte a fost sobru şi impozant, iar mezzosoprana Gabriela Dobre a dat viaţă cu simplitate şi eficienţă bătrânei Giovanna, iar bas-baritonul Laurenţiu Severin a avut anvergura cerută de Monterone,  distribuţia numeroasă, echilibrată şi omogenă fiind completată la fel de profesionist şi în rolurile episodice. Corul (pregătit de Adrian Stanache) şi orchestra au sunat dens şi cu o interpretare adecvată, răspunzând cerinţelor dirijorale, raportându-se permanent şi la relaţia cu soliştii,  pliindu-se pe intenţiile lor expresive sau pe eventuale aspecte legate de respiraţie sau frazare.

Pentru ansamblu, serile de festival au constituit şi un prilej de împlinire artistică, dar şi un efort deosebit, trecând rapid de la o partitură la alta, de la un stil la altul, la pupitru aflându-se mereu alţi dirijori, iar pe scenă (în parte) alţi solişti, schimbând chiar şi locaţia. Pentru că, după ce creaţia verdiană s-a derulat la castel, în plină istorie, corul şi orchestra au cântat  la Deva, în curtea Colegiului Naţional „Decebal”, dar în vecinătatea Cetăţii recent renovate, profilându-se pe deal ca într-un film evocator al unor vremuri de altădată, luminată discret în noapte. Pe scena ridicată special pentru concertul din acea seară, corul Operei, alaturi de cel al Filarmonicii din Cluj, dar şi de corurile de copii alcătuite din elevi ai Colegiului şi al Liceului de Artă, foarte bine omogenizate, au dat culoare şi relief îndrăgitei Carmina burana, în compania orchestrei amplasate, ca şi la castel, la baza scenei; la pupitru, Radu Ciorei a optat pentru o versiune mai calmă, chiar şi în paginile cu o ritmică percutantă, pe care poate o aşteptam mai reliefată, aşa cum speram la un final „în apoteoză”. Un public din nou numeros s-a bucurat însă de interpretarea atractivă, împlinită de evoluţia unor solişti binecunoscuţi pentru maniera în care dau contur şi strălucire (si) intervenţiilor din acest opus atât de special. Baritonul Iordache Basalic (de la ONB) a reeditat un success constant în repertoriul său, ştiind sădea contur sensurilor cuprinse în textul medieval prin accente, inflexiuni şi culori variate, de mare efect, tenorul Doru Iftene a susţinut cu siguranţă ţesătura „înaltă” şi… ingrată, apelând şi la falset şi la alte “formule” vocale prin care să exprime spiritul „personajului” său, în timp ce soprano Anna Mirescu (solistă a corului „Madrigal”) a asigurat “oaza” de linişte şi puritate prin linia melodică diafană şi sensibilă, prin fineţea cu care a „desenat” şi acutele spectaculoase şi coloratura perlată. Şi totul integrat unui arc artistic unitar, pe bună dreptate îndelung aplaudat. Se cuvine menţionat şi faptul că, în deschiderea concertului, directorul festivalului, Alexandru Gruian şi soprana Daniela Vlădescu, deopotrivă manager al Operei constănţene, director artistic al manifestării şi membră a juriului din care au mai făcut parte soprana Leontina Văduva sau dirijorul Gheorghe Stanciu, au anunţat acordarea primei burse din partea Festivalului, revenind sopranei Larisa Ştefan, considerând că tânăra încă studentă s-a detaşat din rândul candidaţilor înscrişi. Iar spectatorii au ascultat-o în aria Gildei din... Rigoletto, susţinută cu un glas agreabil, dar şi cu o anume nesiguranţă sau poate timidiatate, acompaniată de orchestra Operei din Constanţa, desigur sub conducerea aceluaşi Radu Ciorei.

A doua zi, din nou la castelul huniazilor, emoţiile au fost suplimentate de ameninţarea ploilor torenţiale anunţate. Şi totuşi, avalanşa de public a demonstrat din plin faptul că melomanii erau hotărâţi să înfrunte si pe ploaie pentru a (re)vedea Madama Butterfly, o atractie in plus fiind invitarea sopranei japoneze Akiko Hayakawa în rolul titular al gheişei, interpretată deci în maniera specific niponă, cu gesturi şi atitudini în perfectă concordanţă cu trăirile şi reacţiile atât de nuanţate ale eroinei, cântând cu o voce plină, rotundă, cu emoţie şi implicare sensibil-dramatică. Iar dirijor a fost… japonezul Koichi Inoue, conducând cu o gestica precisă şi clară, relaţionând permanent raportul vocal-orchestral într-un spectacol intens, de atmosferă, arhitectura castelului fiind completata de un panou imaginând un copac desprins parcă dintr-o stampă japoneză, de câteva paravane, un steag american şi lumini din nou bine gândite. Iar costumele au avut farmec şi mai ales autenticitate, de la kimonouri la veşminte occidentale de secol XX, generând contrastul celor două lumi atât de diferite. Tenorul Răzvan Săraru a intrupat rolul Pinkerton cu sinceritate şi elocvenţă, glasul său ţi modul de cânt mai temperat asigurând o gradare a evoluţiei unui personaj contradictoriu, îndrîgostit, superficial, relaxat şi, în final, profund marcat de gestul fatal al nefericitei Cio-Cio-San care, cumva atipic dar cu mare impact, se stinge în braţele sale În rolul Consulului Sharples, baritonul Stefan Ignat (de la ONB) a dovedit ca poate fi un bun interpret atunci când se concentrează, când nu-şi forţează excesiv (şi inutil) glasul oricum generos şi când intră în “pielea” personajului, având şi ţinuta şi reacţiile cuvenite, ba chiar şi accente expresive. Mezzosoprana Lucia Mihalache  a adus, in Suzuki, un glas frumos, bine condus, cu grave poate prea subliniate dar cald şi sensibil, jocul său de scenă construindu-se în datele discret-emoţionante ale însoţitoarei ce trăieşte cu acuitate drama stăpanei sale. Iar Anton Zidaru (de la Bucureşti) a fost un credibil Goro, asemeni lui Marius Eftimie în Yamadori sau lui Laurenţiu Severin în Bonzo, intreaga distribuţie (incluzând şi un mim - Gelu Râpă, într-o „pată de culoare” inspirată) contribuind, şi de această dată, la unitatea unei reprezentaţii de real succes, urmărită cu respiraţia tăiată de spectatorii care au invadat spaţiul din curtea interioară a castelului, străjuită de ziduri impresionante. Şi dacă după aversele de ploaie repetate ce au precedat spectacolul (pupitrele şi instrumentele orchestrei fiind acoperite cu o prelate imensă), organizatorii au şters imediat scaunele şi au făcut ca “sala” să redevină funcţională, câteva minute după stingerea aplauzelor finale… ploaia a reînceput, ca şi cum cineva ar fi “programat” o pauză între reprizele de nori, aşa încât să nu afecteze derularea operei pucciniene. Să fie oare un semn că… până şi natura iubeşte muzica şi artiştii?...

Dar după Balul operei, organizat în „saloanele” castelului - oaspeţii reîntâlnindu-se cu parte dintre solişti care au oferit canzonete îndrăgite, acompaniaţi de o formaţie orchestrală condusă de Sebastian Pascale -, urma ca o altă partitură de Puccini -  Boema -, să se prezinte la Deva, în aer liber, dar de această dată ‘codul portocaliu’ de ploi a determinat „transferarea” producţiei în sala elegantă a Teatrului, recent renovată, având şi aavantajul unei acustici foarte bune. Cu orchestra amplasată pe scenă şi corul dispus pe laterale, dar în costumele de spectacol, soliştii – şi ei îmbrăcaţi în veşmintele eroilor întrupaţi -, s-au mişcat cu dezinvoltură, schiţând atitudini, relaţii intre personaje, trăiri intense, determinând astfel „iluzia” că asistăm chiar la o reprezentaţie de operă, credibila şi coerentă, fără a deranja cumva lipsa decorurilor. Cu Gheorghe Stanciu la pupitru, reuşind o coordonare echilibrată şi fluentă, rolurile au fost conturate de interpreti tineri, cu glasuri frumoase, cuceritoare fiind soprana Diana Ţugui (de la Cluj), cântând cu sensibilitate şi ardenţă, dar fără urmă de exagerare, păstrând permanent linia frazei, nuanţarea fină şi colorată ca expresie, egalitatea de registre şi uşurinţa cu care a abordat partitura atât de complexă, realizată impecabil şi vocal şi scenic, oferind astfel imaginea unei Mimi de o sinceritate şi o caldură emoţionantă, părând că trăieşte cu adevărat fiecare moment din viaţa eroinei. Partener i-a fost acelaşi tenor Răzvan Săraru, optând pentru un Rodolfo sentimental (uneori cam prea ...`subliniat, fie prin manierisme, fie prin hohotul de plans din final, melodramatic si… repetat), poate mai crispat in primele două acte, mult mai sigur după pauză, etalându-şi din nou vocea plăcută, penetrantă, cu acut sigur şi certe intenţii interpretive, cuplul central reliefându-se (si) în topul preferinţelor publicului numeros. Soprana Laura Eftimie a creionat o Musetta mai puţin explozivă dar simpatică, beneficiind de un glas luminos, bine condus şi de o mişcare scenică agreabila, baritonul Daniel Pop constituind (pentru mine)  o surpriză deosebită prin timbrul generos şi amplaoarea vocala, prin eficienţa şi firescul scenic, deşi cred că nu avea nevoie să forteze glasul pentru a convinge („soluţie” la care a apelat probabil tocmai pentru că, în apariţiile sale de la Bucureşti, dezamăgise prin sonoritatea... discretă…). Alături de ei, baritonul Marius Eftimie a susţinut rolul Schaunard cu aplomb şi un glas care ar fi necesitat un plus de pregnanţă sub toate aspectele, in timp ce basul Constantin Acsinte a apelat la întreaga sa experienţă pentru a construi un filosof Colline firesc şi prezent, abordând aria într-un piano de efect, iar iîn Benoit şi Alcindoro, bas-baritonul Laurenţiu Severin a ales să gesticuleze excesiv şi invariabil la fel, deşi erau roluri „de compoziţie”, in Parpignol aparând tenorul Florin Diaconescu (invitat de la Bucureşti). Ansamblul coral a sunat din nou omogen şi amplu, asemeni orchestrei care a depăşit cu discreţie micile ezitări sau „scăpări”, o sala arhiplină aplaudand şi ovaţionând un concert-spectacol unitar şi cu un puternic impact asupra celor care s-au lăsat cuceriţi de splendoarea muzicii şi de interpretarea de reala calitate.

Ultima seară a propus o spumoasă operă mozartiană - Nunta lui Figaro -, mult aşteptată de melomanii care, în ciuda „ameninţării” de ploaie, au venit la castel într-un număr ce depăşea capacitatea „sălii”; o draperie, scaune, o saltea în primul act, lumini de atmosferă au sugerat interioarele în care se derulează acţiunea, iar soliştii, în costume simpatice şi sugestive, au încercat să aducă tot farmecul eroilor imaginaţi de Beaumarchais şi „preluaţi” de Mozart, jucând cu vervă şi cu vizibilă plăcere, deşi parte dintre ei debutau în rol. Soprana Smaranda Drăghici, într-un progres vocal remarcabil (şi continuu) a fost o Susanna plină de viaţă şi mai ales cu personalitate, glasul său calitativ, maleabil şi pus la punct, având şi expresia adecvată şi capacitatea de a reda întreaga bogăţie a scriiturii solicitante, rostind şi recitativele în stil, alături de baritonul Stefan Popov (de la Opereta bucureşteană) care, debutând la rândul său în Figaro (după ce la premieră fusese... Conte), a dat relieful necesar personajului în plan scenic, cu o mobilitate ideală, iar sub aspect vocal a optat pentru o anume estompare a intensităţii chiar şi în arii, poate pentru a rămane în datele stilistice propuse. Rolul Contelui a fost „preluat” de către baritonul Marius Eftimie, transformat astfel, peste noapte (la propriu), din parizianul boem în autoritarul „stăpân” spaniol căruia speram să-i confere atitudinea aristocratică nu doar scenic, ci mai ales ca prezenţă vocală, pregnantă. Dar Contesa, în viziunea sopranei Tina Munteanu (de la Operetă) a avut şi avantajul unui glas deosebit de frumos, vibrant, cu o frazare elegantă, deşi nu am înţeles nici de ce în prima arie a preferat un tempo excesiv de lent şi nici de ce a considerat că trebuie să trateze enervarea sau revolta eroinei mai aproape de dramatismul tragic din operele verdiene. Ca de obicei, parte dintre soliştii teatrului s-au aflat pe scenă aproape seară de seară, întrupând personaje diverse, astfel încât bastul Constantin Acsinte a schimbat (nu doar) veşmântul lui Colline cu cel al intrigantului Don Bartolo, creionat pe coordonatele cerute, mezzosoprana Lucia Mihalache a devenit, în travesti, unn simpatic Cherubino cu glas potrivit, atent condus în recitative sau în arii, tenorul Doru Iftene i-a asigurat lui Don Basilio o prezenţăconvingătoare, în timp ce Magda Marcu a susţinut rolul Marcellina cu siguranţă, poate nu cu acel contrast firesc în raport cu Susanna, iar corul a avut o scurtă secvenţă bine rezolvată. Dacă în urmă cu trei zile, vremea a „ţinut” cu interpreţii şi cu publicul, de această dată ne-a îngăduit să urmărim primul act şi mare parte din cel secund, spectatorii ignorând apoi stropii care se tot înteţeau, fiind de-a dreptul impresionant faptul că nimeni nu a schiţat vreun gest de a se feri de ploaie, continuând să asculte şi să privească derularea de pe scenă cu o atenţie de trăda plăcerea cu care s-au lăsat captivaţi de demersul artistic. Numai că dintr-o dată, dirijorul Radu Ciorei a oprit curgerea muzicii, anunţând că orchestra nu mai poate continua să cânte din cauza ploii care udase deja instrumentele. Şi astfel, aplaudând cu regretul că nu au avut prilejul să savureze întreaga reprezentaţie, sutele de spectatori s-au retras, apreciind însă la superlativ capacitatea artiştilor de a se mobiliza până în ultima clipă, de-a lungul unui festival de ţinută, incluzând 5 seri de mare muzică, pe toate gusturile, în interpretări pe măsura evenimentului.

Şi chiar dacă acele capricii ale vremii i-au întristat sau le-au dat emoţii tuturor celor implicaţi în desfăşurarea spectacolelor, a primat bucuria de a evolua în faţa unor săli pline şi entuziaste, în spaţii primitoare şi o organizare impecabilă datorată inimoşilor reprezentanţi ai Asociaţiei culturale „DevArt” Deva condusă de Nicolae Gavrea, colaborând cu toate forurile locale din cele două oraşe-gazdă şi evident, cu managerul Operei din Constanţa, Daniela Vlădescu, dăruită şi permanent preocupată ca decorurile să fie puse la locul lor, ca membri ansamblului şi soliştii să aibă toate condiţiile pentru a evolua cu maximum de potenţial artistic sau căutând soluţii pentru „surprizele” de ultim moment, astfel încât totul să fie pus la punct în detaliu. Iar după cum a anunţat tânăra Alexandra Dragoş în prezentarea producţiei cu opera mozartiană (şi) în calitate de manager comunicare şi PR al Asociaţiei, cei doi directori ai Festivalului „Opera Nights” au pus deja la cale structura ediţiei din 2017 care, cu siguranţă, va oferi noi titluri atractive din repertoriul Operei din Constanţa, aşteptate de pe acum cu nerăbdare de către melomanii de la Hunedoara şi Deva, numeroşi, entuziaşti şi buni cunoscători ai genului liric.