Opera din Timişoara, de 70 de ani
0
În urmă cu 70 de ani, Decretul lege nr. 254 din 30 martie, semnat de Regele Mihai, reprezenta actul de naştere a Operei din Timişoara, un teatru liric devenit, peste ani, poate cel mai valoros din ţară, cu un ansamblu excelent şi solişti pe măsură.
Şi cum spectacolul inaugural, realizat un an mai târziu, a fost Aida, era firesc să fie aniversat, simbolic, momentul înfiinţării Operei, chiar în 30 martie, printr-un spectacol cu acea creaţie verdiană, aducând nu doar emoţia evenimentului în sine, ci şi numeroase debuturi de real interes. Iar managerul teatrului, reputatul tenor Corneliu Murgu, a rostit câteva cuvinte referitor la actul prin care, în 1946, a început o istorie încărcată de performanţe aplaudate „acasă” şi în străinătate, citind apoi scrisoarea prin care preşedintele Klaus Iohannis adresa felicitări tuturor celor care, de-a lungul celor 7 decenii de existenţă, au contribuit la afirmarea artistică a Operei din oraşul de pe Bega.
Apoi, clujeanul Victor Dumănescu a urcat la pupitru, dirijând cu rigoare şi eficienţă o partitură solicitantă, desigur cu un plus de atenţie în cazul celor ce abordau rolurile centrale în debut, reuşind să depăşească şi să rezolve discret micile lor ezitări sau uşoarele „accidente” orchestrale. În rolul titular, soprana Lăcrămioara Cristescu şi-a pus în valoare glasul generos, amplu şi calitativ, cu acut sigur şi strălucitor, trecând cu uşurinţă peste întreg ansamblul, conturând un personaj credibil, chiar dacă (probabil) emoţia a determinat unele ruperi de respiraţie, rămânând ca următoarele apariţii în rol să-i aducă şi omogenizarea emisiei pe întreaga „coloană”; incontestabil, este una dintre cele mai frumoase voci de soprane spinto, cu inflexiuni „încărcate” şi o frazare atent controlată, beneficiind şi de o prezenţă scenică de invidiat, având astfel toate datele unei evoluţii performante.
La rândul său, tenorul Cristian Bălăşescu a abordat rolul Radames cu aplomb, culoarea sa timbrală împlinindu-se în ultimii ani, cee ce îi permite să treacă de la repertoriul liric la cel mai dramatic, parcurgând dificila ţesătură cu siguranţă, etalând un acut incisiv şi o manieră de cânt adecvată, deşi cred că încercarea de a apela la efecte în mezza-voce nu îşi avea rostul, având de câştigat şi un plus de concentrare pentru a evita ratarea unor replici (în special în actul III). Aflată la începutul unui parcurs solistic promiţător, mezzosoprana Lăcrămioara Ruxanda a debutat în Amneris, având şi ţinuta şi calitatea vocală cerută de personaj, cântând cu îngrijire şi acurateţe, crescând şi în intensitate după prima scenă în care a evoluat cu timiditate; este un glas care merită să fie reascultat şi în alte roluri, câştigând, poate, şi o implicare temperamentală sporită, succesul real obţinut în primul său rol important determinând, cu certitudine, un plus de încredere în potenţialul său. Excelent a fost baritonul George Proca în Amonasro, impresionând prin masivitatea şi anvergura vocii întunecate, ideală pentru asemenea roluri dramatice, cu o expresivitate perfect adaptată fiecărei replici, cu o linie a frazării şi un acut bine plasat, remarcabil într-o „zonă” repertorială greu de „acoperit” la ora actuală, pentru că mai toţi baritonii noştri sunt lirici, iar o astfel de voce devine o raritate - dar iată că... există la Timişoara! Culmea este că, ani la rând, a fost doar corist la Iaşi, până când directorul Corneliu Murgu l-a descoperit (şi pe el) şi i-a oferit posibilitatea să se afirme ca solist de o calitate cu totul specială. În rolul Regelui a debutat basul Marius Goşa, în timp ce basul Octavian Vlaicu a fost, din nou, un Ramfis impunător, tenorul Marius Zaharia a avut, în Mesager, o intervenţie vocală adecvată, păstrând însă şi de această dată atitudinea deloc obosită sau speriată a solului, stând cu spatele la Regele căruia... i se adresează, iar soprana Crina Vezentan a sunat cu limpezime în Marea Preoteasă. O distribuţie omogenă, echilibrată, alcătuită integral din solişti ai teatrului, aspect demn de subliniat, mai ales într-o lucrare de asemenea dificultate, în care fiecare rol constituie o „provocare” pentru orice interpret, iar glasurile „pe măsură” se găsesc tot mai rar.
Corul (pregătit de Laura Mare) a realizat secvenţe impresionante (superb în scena Consecraţiei sau în cea a Judecăţii), baletul a dat culoare şi farmec scenelor diverse (solişti Mirabela Zonai, Manuela Ardelean, Alina Mihai, Bogdan Rădăcină), iar orchestra a avut, ca de obicei, şi densitate şi fluenţă, construind pagini transparente sau strălucitoare, susţinând permanent relaţia cu soliştii şi corul, sub bagheta experimentatului Victor Dumănescu, dirijor care rămâne un împătimit al genului liric, asigurând nu doar redarea unitară a discursului sonor, ci şi o anume trăire emoţională pe care ştie să o transmită şi să o solicite tuturor celor implicaţi în realizarea spectacolului.
O sală arhiplină a aplaudat entuziast, pe bună dreptate, o reprezentaţie cu aură de eveniment, deopotrivă prin aniversarea actului de naştere al Operei şi prin nivelul deosebit al numeroşilor debutanţi care au confirmat aşteptările şi adesea chiar... le-au depăşit, semn că la teatrul liric timişorean, descoperirea şi promovarea tinerilor de valoare continuă să fie o „politică” asumată, urmărită cu consecvenţă, pasiune şi profesionalism, la standarde pe care prestanţa artistică şi exigenţa tenorului-manager Corneliu Murgu le-a impus din prima clipă, reuşind astfel ca, de (peste) un deceniu şi jumătate, să aducă pe scenă producţii şi interpreţi de un nivel remarcabil.
Iar istoria Operei continuă...
Se încarcă comentariile...
