Otto Dix, un Goya german

Otto Dix - Verwundetentransport im Houthulster Wald, 1924

Marele Război de acum o sută de ani şi cancerul care i-a urmat, al Republicii de la Weimar, sunt descrise ca nicăieri altundeva în opera grafică a germanului Otto Dix.

Până pe 25 mai, adică încă o săptămână, mai este deschisă la Muzeul Naţional de Artă expoziţia „Otto Dix – O lume în ruine. Grafică 1920-1924“, care n-ar trebui ratată de oricine este interesat atât de istoria artei, cât şi de istorie pur şi simplu. În această seară, de la ora 22.00, cu ocazia Nopţii albe a muzeelor, în curtea Muzeului are loc performance-ul „Fantoma. In memoriam 1914“, susţinut de participanţii la atelierele de desen organizate în cadrul expoziţiei „Otto Dix. O lume în ruine“.

Războiul care trebuia să fie ultimul

Un astfel de eveniment expoziţional este extraordinar de nimerit în acest 2014, anul în care se împlinesc fix o sută de ani de la începerea primului război mondial, rămas multă vreme în conştiinţa celor care i-au supravieţuit ca Marele Război, eclipsat ulterior de ceea ce s-a dovedit a fi o nouă conflagraţie cu un număr şi mai mare de victime, dar poate nu cu acelaşi impact, cu aceeaşi semnificaţie la nivelul psihismului colectiv.

Marele Război, „războiul care trebuia să pună capăt tuturor războaielor“, înseamnă, practic, sfârşitul civilizaţiei europene clasice – „la belle epoque“, aşa cum o numim acum, post festum –, evenimentul care fracturează Istoria în două, dincolo de care nu a mai existat cale de întoarcere. Şi aceasta pentru că, după 1914-1918, nicio iluzie nu a mai fost posibilă. Concepte precum „progres“, „evoluţie“, „civilizaţie“ şi-au pierdut sensul şi conţinutul pentru gândire, fie ea filosofică sau artistică, ele rămânând doar ca instrumente de manipulare la nivelul vulgului.

1914-2014

Este un teribil moment comemorativ căruia ni se pare că nu i se dă suficientă importanţă, poate pentru că nu este, din punct de vedere istoric, conştientizat aşa cum trebuie. Aceasta cu toată uluitoarea revitalizare a discursului războinic, revanşard la care asistăm de câteva luni încoace şi care ar trebui să ne pună serios pe gânduri asupra schimbărilor reale de care este capabilă specia umană.

Cu toate acestea, expoziţia dedicată operei grafice a germanului Otto Dix, care va rămâne deschisă în Sălile Kretzulescu ale Muzeului Naţional de Artă al României (MNAR) până pe 25 mai, adică până duminica viitoare, este inclusă în seria de evenimente a Programului „1914-2014“, prin care Muzeul marchează, la rândul său, centenarul Primului Război Mondial.

Experienţă a frontului

Organizată împreună cu Goethe-Institut Bucureşti, expoziţia „Otto Dix – O lume în ruine“ prezintă 86 de gravuri şi litografii realizate de Otto Dix (1891-1969), unul dintre cei mai importanţi artişti germani ai secolului XX, în perioada 1920-1924. În 1914, Dix se înrolează voluntar în armata germană şi participă până în 1918 la luptele de pe fronturile din Franţa, Flandra şi Rusia. Sunt ani care îi vor influenţa decisiv atât biografia, cât şi creaţia artistică.

Expoziţia deschisă la MNAR cuprinde două secţiuni, una mai relevantă ca cealaltă. În primul rând, este vorba despre seria de cincizeci de gravuri intitulată „Războiul“ („Der Krieg“), datând din 1923-1924. Punct culminant al operei sale grafice, seria este creată în urma experienţei trăite direct de artist pe front, în tranşeele Marelui Război, şi are la origine cele aproximativ 500 de desene executate în acea perioadă.

Enorm şi monstruos

Lucrările lui Dix redau toată recuzita, oarecum bine-cunoscută, a celor patru ani de război: tranşee, noroi, sârmă ghimpată, mitraliera, gazul chimic (iperită), bombardamente, bizarele uniforme prusace etc. Imaginea unui cal doborât, încurcat în propriile picioare, este la fel de dramatică şi de impresionantă în orice război (a se vedea cât de des a fost folosită şi de cinema).

Specifică lui Otto Dix este, însă, hiperbolizarea tuturor acestor imagini şi a tuturor acestor teribile suferinţe. Totul este privit de aproape, printr-o lentilă care deformează realitatea, pentru a o reda, de fapt, cât mai veridic, în adevărata ei semnificaţie. Gros-planurile răniţilor şi ale muribunzilor, ba chiar şi ale cadavrelor, au un efect pregnant asupra privitorului, pentru că individualizează suferinţa, o apropie, o fac să nu mai fie doar statistică. Totul este deformat, grotesc şi monstruos, pentru că altfel nici nu putea fi redată corect această lume a absurdului.

Marea Prostituată

La fel de instructivă este şi cea de-a doua secţiune a expoziţiei, care foloseşte aceleaşi procedee stilistice ca şi „Der Krieg“, astfel încât mare parte din ceea ce am spus mai sus rămâne la fel de valabil. Este vorba despre o serie de gravuri în acvaforte şi litografii, realizate în general în 1921-1922, reprezentând imagini tipice, exemplare ale primilor ani de după război, mărturisind cumplita degringoladă care cuprinsese fostul imperiu german.

Prostituata este figura tutelară a acestei lumi, însoţită de clienţii ei, în general marinari unsuroşi sau zdrahoni certaţi cu legea. Îi stau alături cerşetori, bătrâni, soţii de muncitori, invalizi de război, expresii traumatizate de recentele orori ale acestuia, personaje din lumea circului – figuri, tipologii pe care ne-am obişnuit, mai târziu, să le numim „felliniene“.

Weimar, mon amour

Este vorba însă de complexa realitate a Republicii de la Weimar, fascinantă, cosmopolită dar şi plină de contradicţii; este creuzetul din care s-a născut, peste câţiva ani, fascismul şi venirea la putere a nazismului, „oul de şarpe“ care clocea în intestinele Germaniei interbelice.

Grafica lui Otto Dix se alătură, astfel, altor opere majore care descriu acea lume atât de contradictorie, a aşa-numitei Republici weimariene: „Berlin Alexanderplatz“ al lui A. Döblin şi R.W. Fassbinder, „Cabaret“ al lui Bob Fosse, „Oul de şarpe“ al lui Ingmar Bergman etc. Şi aici totul este grotesc şi monstruos – ca şi în opera din aceeaşi perioadă a congenerului lui Dix, George Grosz –, până şi portretele prietenilor artistului şi autoportretul însuşi al acestuia.

Voluptatea goyescă a dezastrului

Cu toate că se încadrează în stilul postbelic care se va numi Noua Obiectivitate (Neue Sachlichkeit), sorgintea acestor lucrări este, evident, expresionistă, dar nu un expresionism care exprimă angoasa şi anticipă catastrofa (precum cel al lui Munch sau Trakl), ci unul mai puţin febril, mai înţelept, trecut deja prin aceasta, al unei „lumi în ruine“.

O oarecare voluptate a dezastrului se percepe în ambele serii de lucrări. Cu siguranţă, Otto Dix îl aminteşte pe Goya, cel din „Dezastrele războiului“, respectiv „Capricii“, prin urmare artistul ar putea fi considerat un Goya german al secolului XX; lui Dix îi lipseşte totuşi, cred, capacitatea de generalizare şi universalizare a geniului spaniol.