Arte

articolul anterior articolul urmator

Paştele copilăriei, aşa cum şi-l amintesc scriitorii: „Era un prilej de socializare şi de fugit de acasă“

1
2 May 2021 10:58:25
Autor: Adelina Mărăcine, Dana Mischie
Foto Mediafax / Andreea Alexandru
Foto Mediafax / Andreea Alexandru

Nouă scriitori povestesc câteva momente de neuitat din perioada Paştelui, de pe vremea când erau nişte copii lipsiţi de orice grijă. Pe atunci, cele mai mari preocupări erau cine bătea la ciocnitul ouălelor roşii sau dacă primeau ori nu pantofi noi.

Este al doilea Paşte pe care îl vom petrece în condiţiile impuse de pandemie. Dacă anul trecut, noaptea Învierii ne prindea izolaţi acasă, anul acesta putem merge la Biserică sau pleca în vacanţe. Totuşi, recomandarea de a rămâne în case rămâne valabilă. Prilejul este, însă, numai bun pentru a lua o pauză şi a scotoci prin sertarele memoriei după amintiri din vremurile apuse ale copilăriei, când, de pildă, pe la vârsta de 8-9 ani, Paştele era doar un prilej de socializare ori chiar de fugit de acasă. Pentru tineri, biserica devenea un soi de club social, cu muzică dramatică şi discuţii interminabile, după cum povesteşte scriitorul Bogdan Răileanu. Ce amintiri le mai stârnesc şi acum râsul intervievaţilor noştri, cum era Paştele la ţară, într-un sat colectivizat şi sărac, din perioada comunistă, şi ce jocuri puteau fi inventate cu ouăle roşii, vopsite cu trudă de bunici şi mame, vă invităm să citiţi în rândurile ce urmează. 
 

Revolta fripturii de miel

de Iulian Tănase
 
   Mama mi-a aruncat o privire mustrătoare când i-am spus că mi-e foame. Era unsprezece noaptea şi ne pregăteam să mergem la slujba de Înviere. 
– Nu vrei să aştepţi să mâncăm când ne întoarcem de la biserică? m-a întrebat mama.
– Nu, mi-e foame.
Ea nu mâncase „de frupt“ întreaga perioadă a postului, dar eu eram copil. Nu aveam cine ştie ce păcate, în afară de micile obrăznicii absolut normale pentru vârsta aceea, aşa că nu aveam de ce să ţin post şi nici nu prea mă interesa că urma să merg la slujba de Înviere cu burta plină.
Mama a scos din cuptor o tavă cu friptură de miel, mi-am luat câteva bucăţi, mi le-am pus într-o farfurie şi am mâncat cât am putut de repede. Nu e sigur totuşi că nu am mâncat direct din tavă. 
Nu mai ştiu dacă, în timp ce mâncam, mama mi-a spus sau nu că sunt un păcătos. Posibil să-mi fi spus, după cum e posibil şi să nu-mi fi spus. Oricum, astea sunt detalii care e şi normal să se fi pierdut între timp în ceaţa memoriei. Au trecut de atunci mai bine de treizeci şi cinci de ani.

De acasă şi până la biserică făceam, de regulă, cam douăzeci de minute, mergeam pe jos, şi am rămas cu amintirea tremurului care îmi acompania primii paşi, până când corpul se acomoda cu răcoarea de afară, deşi la Înviere mergeam de fiecare dată îmbrăcat. Probabil că atunci am tremurat mai puţin decât de obicei, friptura de miel îmi ţinea de cald. Mamei îi ţinea de cald credinţa şi, poate, aşteptarea momentului când, la finalul slujbei, urma să primească împărtăşania, iar surorii mele, cu doi ani mai mare decât mine, habar n-am dacă îi ţinea ceva de cald.
May be an image of 1 person, beard and outerwear
Am ajuns la biserică cu vreo zece minute înainte de miezul nopţii, era ora la care ajungeam de obicei în noaptea de Înviere, curtea era plină de oameni, printre ei mulţi prieteni şi colegi de-ai mei. Mereu mi-a plăcut faza asta: curtea bisericii transformându-se, în noaptea de Înviere, într-un fel de curte a şcolii plină de adulţi şi copii, adulţii nu mă interesau, doar copiii de vârsta mea cu care puteam să stau la taclale în voie, în timp ce adulţii cîntau în biserică Hristos a înviat cu moartea pe moartea călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le. Copii fiind, noi eram nemuritori şi Învierea nu ne privea, nici nu înţelegeam mare lucru din ce se spunea. Pentru noi, înviere era atunci cînd ne jucam, cînd râdeam, era o teologie a inocenţei pe care nici măcar nu o gândeam, o trăiam pur şi simplu.

După ce am înconjurat biserica de trei ori cu friptura de miel în stomac, am intrat în biserică împreună cu mama şi sora mea, urmând să mă revăd mai târziu cu prietenii mei în curtea bisericii. Înăuntru era înghesuială şi un aer irespirabil. Mama s-a pus să cânte laolaltă cu preotul şi ceilalţi, mama are o voce foarte frumoasă, ar fi putut să fie cântăreaţă, dar n-a fost decât mamă. La un moment dat, am simţit că mielul începe să se agite în stomac, puţin probabil că friptura se apucase şi ea să cânte vrăjită de vocea de soprană a mamei. I-am spus mamei că mi-e rău. Mama mi-a aruncat o privire care părea să spună: „OK, nici aici nu mă laşi să-mi tihnească“. Mama m-a luat de mână. „Hai să mergem afară, să iei o gură de aer!“ N-a fost atât de simplu. Abia puteam înainta prin marea de enoriaşi, plus că eram destul de departe de ieşire. Abia mă mai ţineam pe picioare. Cu vreo zece metri înainte de ieşire, friptura de miel a ţâşnit din mine ca o şampanie agitată aiurea-n tramvai. Mi-a părut rău de femeile alea în vârstă ale căror haine bune, de biserică, au făcut cunoştinţă în acea noapte cu friptura de miel. A fost ca şi cum aş fi fost chemat să sting un incendiu. Am văzut ca prin ceaţă feţele acelea oripilate şi scandalizate de ceea ce tocmai se întâmplase. N-am întors capul, am continuat să merg împleticit spre ieşire. Când am ajuns afară, eram singur. Mama rămăsese în biserică să-şi ceară scuze. Pe vremea aceea nu existau şerveţele umede.
      
 

„Genocidul“ din postavă 

de Robert Şerban
 
     Am crescut cu cheia de gât printre blocurile din Turnu Severin şi mi-am petrecut toate vacanţele la ţară, în mod democratic: jumătate dintre ele la Drincea, un sat din Mehedinţi, jumătate la Turcineşti, un sat din Gorj. Iar asta de mic, de la... cămin (un fel de grădiniţă cu program prelungit), până în anii de facultate. Inclusiv Sărbătorile de Paşte le-am făcut la ţară – de cele mai multe ori la Drincea, sat colectivizat şi sărac, dar în care lumea era veselă şi glumeaţă, făcea zaibăr şi ţuică, fura din avutul obştesc ca să supravieţuiască epocii de aur pe care comuniştii, în frunte cu tovarăşii Ceauşescu, o făureau, în care nunţile ţineau patru zile, inclusiv lunea (dacă mai rămânea mâncare şi băutură), iar înmormântările sfârşeau cu o masă la care rudele şi prietenii răposatului îl pomeneau cu gura până la urechi, fiindcă fusese om bun şi îi cam plăcuse să se şi cinstească. 
     Orăşenii, ca noi, se întorceau de unde plecaseră şi sărbătoreau cu familia reunită Învierea Domnului. Mergeau la biserica din sat inclusiv membrii de partid, fiindcă sperau că măcar acolo nu-i va turna nimeni că-şi făceau cruce şi se rugau la Bunul Dumnezeu. Când n-au mai sperat şi le-a fost teamă  că o să se afle şi o să rămână fără servicii, n-au mai mers. S-au rugat şi şi-au făcut crucile în casele şi bătăturile părinteşti.
    Era horă în sat de Paşte, iar lăutarii – fanfare de prin zonă, încropite din mai mulţi suflători în alămuri şi doi tobari, unul la toba mare, altul la una mai mică şi mai rapidă –  cântau de mama focului. Ridicau oltenii, cu sârbele lor, praful până-n cer, încât avioanele care treceau, de regulă, pe deasupra, spre Orient ori Occident, trebuiau să schimbe ruta, ca să nu rătăcească drumul. Când hora se spărgea, seara, iar lumea pornea spre case, rămânea un cerc de coji de ouă, ca un inel uriaş, în mijlocul căruia drincenii înviaseră şi ei odată cu Domnul şi întru slava Lui. 
    Dacă cei mari se întreceau în jocuri şi chiote, în săltat hora la mai sus de-un metru deasupra pământului colectivizat, noi, ăia, mai micii, ne duelam în ouă. Turnirul trebuia să-l desemneze câştigător pe cel care avea cel mai tare ou roşu, cu care aduna, de la cei cu care ciocnise, prada – adică ouăle ce nu rezistaseră confruntării cap în cap. Tradiţia aşa era: luai şi oul pe care-l spărgeai, nu numai gloria. Luai prizonieri şi îi mâncai fie acolo, la horă, fie acasă, după ce-i dezbrăcai de armura roşie, îi sărai şi îi flancai cu un fir de ceapă ori de usturoi, ca să nu fie sec.  
    Făcusem 6 şi pornisem spre 7 ani când am conştientizat că venise vremea mea. Şi asta trebuia să o dovedesc nu cu un ou de câţă, mic şi ascuţit ca un creion, cu care, oricum, n-ar fi vrut niciun alt copil să ciocnească, fiindcă rezultatul era scris în istoria Paştelor de până atunci, nici cu unul de lemn, camuflat bine într-un roşu carmin, dar care putea să trădeze şi pentru care riscam să o încasez fără prea multă milă, ci cu un ou din poporul găinilor de curte. Curtea bunicilor. 
    Mama-mare vopsise, când am ajuns noi de la Severin, în Sâmbăta Mare, vreo 60-70 de ouă şi le pusese la răcoare, în beci, într-o postavă. O parte dintre ele erau destinate datului de pomană, împreună cu un colac, o lumânare, o bucată de brânză şi-o prăjitură, cum e tradiţia acolo. Le-am descoperit întâmplător şi le-am privit admirativ: stăteau ca o grămadă de soldăţei, gata să se rostgolească-n luptă, în sat. Dar eu trebuia să-l găsesc pe comandantul lor, cel mai tare dintre ei, invincibilul, cel cu care urma să dau, apoi, marile lovituri de la hora de duminică, ce mă transformau în învingătorul acelui Paşte. Şi cum puteam să aflu dacă nu pe-ncercatelea? 
    Aşa că m-am aşezat în fund şi am ciocnit, calm şi atent, zicând „Hristos a Înviat!“ şi replicând, spăşit, „Adevărat a Înviat!“, unul câte unul, ouăle între ele. Cel mai tare dintr-o confruntare se califica în următoarea. Iar învingătorul mergea mai departe, într-o altă luptă fratricidă în care nu putea câştiga decât unul singur. Comandantul!     
    Mama-mare Ana m-a găsit foarte aproape de confruntarea finală, şi-a dat seama dintr-o privire de genocidul din postavă şi m-a întrebat retoric, cu un nod în gât mai mare decât un ou de struţ: Muică, copilu’ meu, ce făcuşi?  
 
 

Deschideţi, boieri, porţile!

de Ana Blandiana
 
   Una dintre marile surprize pe care le-am trăit după mutarea în Bucureşti a fost felul în care se desfăşura aici slujba de Înviere, faptul că se deosebea de cea pe care o ţineam eu minte din copilărie. 
Ţineam minte – cu toată intensitatea memoriei primilor ani de viaţă – noaptea de Înviere ca pe un scenariu complicat de mister medieval, care se desfăşura cu o emoţie crescândă în mai multe episoade, de la mersul pe jos spre biserică, grăbit, pe întuneric, în şiruri tot mai numeroase, care se vărsau în piaţa tot mai plină de oameni, până la momentul în care ascultam cu sufletul la gură cele trei bătăi răsunând înfundat în poarta bisericii, aproape nevăzută în noapte, în timp ce o voce profudă de bas striga: „Deschideţi, boieri, porţile să intre Împăratul Măririi“. Din interior îi răspundea o voce la fel de groasă, dar venind parcă din adâncul pământului: „Dar cine este acela Împăratul Măririi?“ şi prima voce răspundea „Domnul cel mare şi puternic, Domnul cel tare în războaie, acela este Împăratul Măririi“. Apoi se auzeau din nou bătăile în poartă şi schimbul de replici se repeta de trei ori, într-o escaladare a emoţiei până în clipa în care poarta se deschidea şi lumina se revărsa din interior şi se răspândea, din lumânare în luminare, în timp ce din sutele de piepturi exploda cântarea „Christos a înviat!“
    Acest fragment de dramaturgie religioasă, aşteptat şi repetat an după an la Oradea şi la Cluj, lipsea într-un mod de necrezut la Bucureşti. În primul an când nu l-am mai descoperit am crezut că era vorba de o inexplicabilă greşeală şi în al doilea an am mers la altă biserică, unde nu mi-a venit să cred că, de asemenea, nu l-am descoperit. Dar ceea ce se întâmpla după „Christos a înviat” era şi mai neaşteptat, şi mai deosebit. În timp ce la Oradea, cântând ca într-o descărcare de bucurie după momentul gotic al portilor închise, mulţimea intra în biserică, la Bucureşti, în punctul culminant de la miezul nopţii, pe când clopotele băteau, lumânările aprinse se răspândeau pe străzi în şiruri de steluţe duse în căuşul palmei sau apărate de parbriz, într-o veselie tot mai puţin religioasă, tot mai aproape de fiesta.
    Poate că – fără mirarea în faţa acestor diferenţe, care se înscriau printre dificultăţile adaptării ardelenismului nostru la exuberanţele sudului metropolitan – nu aş fi păstrat, atât de minuţios conservată în nostalgie, amintirea nopţii de Înviere din copilărie, cu desfăşurarea ei transilvană şi încărcătura ei mistică. Aşa însă mi-a rămas, pentru toată viaţa, icoana tainică, asemenea unui mister pe care l-am primit în dar şi l-am păstrat cu bucuria lui înfricoţată, cu atat mai viu cu cât nu reuşeam să-l mai găsesc în realitate: „Deschideţi, boieri, porţile să intre Împăratul Măririi!“
 
 

Paştele la clubul social

de Bogdan Răileanu
 
    Prima oară când am fost la biserică la o slujbă de Paşte a fost pe la 8-9 ani. M-a dus tataie şi mi-a spus că urma să stăm acolo toată noaptea. Extraordinar. O noapte treaz, în biserică. O noapte departe de casă. Am stat la slujbă câteva ore, dar nu am înţeles nimic din ce spuneau popii. Mă pierdeam în picturile de pe pereţii bisericii, era ca o carte 3D foarte dramatică în care intrasem şi puteam să urmăresc câteva episoade dintr-o poveste mult mai mare despre care mi se povestise în treacăt acasă. Din când în când corul predominant format din femei sfâşia contemplarea scenelor biblice, nişte schelălăieli paroxistice ţineau enoriaşii treji. Nu am stat toată noaptea, dar după această slujbă m-am prins că Paştele poate fi o evadare pe timp de noapte. Aşa că în anii următori am început să mă cer să merg la slujba de Paşte, să fiu eu cel care aduce Paştele acasă. Mergeam cu frate-miu şi cu verişoarele mele. Uneori făceam un tur al bisericilor, erau două biserici principale, cea din centru şi cea din Flămânzeni. La Flămânzeni era mult mai intens Paştele, aici preotul venea mereu împărtăşit bine cu vin, uneori întârzia ore bune la slujbă, alteori cântecul lui suna precum cel al unui bondar somnoros, aducea cocoşi să cânte sosirea dimineţii, corul avea o octavă în plus şi făcea totul mult mai sfâşietor, iar noi ne spărgeam de râs. 
May be a black-and-white image of 1 person, beard and indoor    Biserica din Flămânzeni era chiar pe malul unui lac de acumulare format pe râul Colentina, înconjurată de un cimitir în care aveam câteva rude. Lumea era obişnuită cu imprevizibilul aici, îl aşteptau liniştiţi să se întâmple. Tinerii stăteau mai mult prin jurul bisericii, bătrânii erau înăuntru. Se discuta mult, se bârfea mult. Pe măsura ce înaintam spre adolescenţă în curtea bisericii mi se părea că se pot înfiripa cele mai frumoase poveşti de dragoste, urmăream feţele fetelor care străluceau în lumina lumânărilor, dar evident că totul era doar un vis care se destrăma în notele înalte pe care le lua corul atunci când se cânta Christos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând. Paştele era un prilej de socializare şi de fugit de acasă, iar biserica un club social cu muzică dramatică şi discuţii interminabile într-o atmosferă misterioasă de semiîntuneric, printre cruci şi morminte. Picturile de pe pereţi rămâneau neschimbate, oamenii care veneau la slujbă an după an se tot schimbau. 
    A doua zi de Paşte era întotdeauna o zi plină de soare, mergeam la masă la bunici, casa mirosea a păscuţe, a cozonac şi a prospeţime. Ne luam anafura şi ne făceam o cruce uitându-ne la aceeaşi icoană veche de ani de zile cu Sfântul Nicolaie, apoi începeam să mâncăm. Întâmplările nopţii de Înviere rămâneau cu mine toată ziua, era linişte, nu se mişca nimic în jur. Ca la o mare carantină. Nu ştiam noi atunci ce înseamnă liniştea asta şi că vom fugi cândva de ea ca apucaţii spre polurile aglomeraţiei.
 
 

Dumnezeu în vis

de Dan Coman
 
    Alexă era şeful nostru. Nu doar pentru că era cel mai mare din gaşcă (singurul dintre noi care terminase deja şcoala generală şi făcea naveta la profesionala din Năsăud), ci pentru că avea mereu cele mai neaşteptate şi mai trăznite idei, iar jocurile pe care ni le propunea spărgeau de fiecare dată plictiseala în bucăţi, pulverizând-o. O plictiseală care, în absenţa lui, ne acoperea ca o pâclă uleioasă mişcările şi gândurile, jocurile şi întâlnirile de la sediul nostru secret, de pe uliţa Răcănesei. 
    În anul acela (ultimul în care Alexă avea să se alăture găştii), de Paşti, ne-am întâlnit ca de obicei în capătul uliţei, la nuc. Trecuserăm cu toţii, rând pe rând, pe lângă casa Răcănesei, reluând, ca de fiecare dată, ritualul impus de Alexă, izbind cu picioarele în portiţa de tablă a bătrânei care locuia singură în casa din mijlocul uliţei, râzând în hohote la ţipetele ei, imitându-i gesturile de ameninţare, luând-o la fugă imediat ce femeia deschidea geamul şi se apuca să arunce după noi cu lemne, ouă roşii, bucăţi de fier ruginit, cizme de gumă, cărbuni. 
   A fost singura dată când am câştigat, detaşat, la un joc. Desigur, mai câştigasem şi înainte, dar exclusiv la jocurile de echipă – la cele individuale pierdeam mereu, devenise o obişnuinţă. Cu atât mai mare surprinderea celorlalţi: în ziua aceea aveam să iau tot în mai puţin de o oră – motiv pentru care, ca niciodată de Paşti, gaşca s-a spart neaşteptat de repede. 
May be an image of 1 person
   Alexă ne spusese încă din noaptea precedentă, când ne-am întâlnit la slujba de Înviere, imediat ce ne-am aşezat pe două rânduri în biserică, pentru sfinţirea coşurilor cu pască, ouă şi cozonac. Mâine, la 1 jumate, la nuc. Aduceţi cât mai multe tractoare, ne-a spus. Câte, am şoptit eu. Cam câte?, au întrebat şi ceilalţi. Măcar un pumn plin, cu vârf, a zis Alexă, trăgându-ne cu ochiul. 
   Tractoare – aşa le spuneam monedelor de 25 de bani pe care le foloseam de obicei ca să jucăm Ruble, Perete sau Magnet.
    Însă în ziua aceea de Paşti le-am folosit la Dumnezeu în vis. 
    E prea plictisitor să dăm Cioca-Boca. Iar şi iar acelaşi lucru, ca moşnegii. M-am săturat să tot ciocnim ouăle ca nişte fraieri. Gata, începând de-acum trecem la alt nivel, ne-a spus Alexă. 
   Ţineţi oul în pumn, ne-a dat el indicaţiile cu privire la noul joc. Dar trebuie să rămână la vedere partea de sus, măcar cât să aibă pe unde să intre moneda, aşaaa, aşa, bun!
   Cel care aruncă moneda, trebuie să strige: Dumnezeu în vis! 
   Cel care ţine oul în pumn, răspunde: În veci, amin. 
   Trebuia să ne asumăm durerea ca nişte bărbaţi adevăraţi. Cel care arunca, nu nimerea de fiecare data oul, ci ba o unghie, ba încheietura sau oasele degetelor, acolo unde durerea era cea mai violentă.     Aruncam cu toată puterea. Dacă moneda rămânea înfiptă în ou, banul şi oul erau câştigate. Dacă aruncam şi moneda ricoşa, câştiga celălalt. 
   Jocul cel nou, început cu entuziasm şi violenţă, n-a durat nici măcar o oră. Tractoarele mele intrau trei sferturi în ou, ca nişte suliţe. Cum dracu faci? l-am tot auzit pe Alexa. Habar n-aveam. Închideam ochii şi aruncam – ţinta era de fiecare dată perfectă.
   Am plecat primul, cu aroganţa câştigătorului, cu buzunarele pline de tractoare, sub privirile pline de ură ale celorlalţi. 
   Începând de atunci, Alexă avea să nu ni se mai alăture, iar absenţa sa a făcut ca gaşca noastră să se spargă-n bucăţi, risipindu-se pentru totdeauna.   
    
 

„Pentru un alt început, ai nevoie de pantofi noi, care să te poarte prin lume“

de Ana Maria Sandu
 
 
   Întotdeauna mi-a plăcut momentul din an când „pica“ Paştele. Copilăria mi-am petrecut-o la casă, unde aveam curte şi grădină. Înflorea totul şi mirosea dumnezeişte în cartierul de la marginea Târgu-Jiului. Masa o aranjam afară şi bunica avea grijă să fie de toate pe ea. Şi drob de miel, din care n-am gustat niciodată, spre supărarea ei, şi salată boeuf, cu carne de pui (preferata mea!) şi coşul cu ouă roşii, pe care le vopsea vineri seara, şi cozonacii la care era artistă. În câte un an, când avea timp, ne apucam să învelim ouăle în nişte bucăţi de dresuri, în care strecuram cîte o frunză de leuştean, ca să fie cât mai frumoase. Uneori ne ieşeau, alteori se mîzgăleau de la foile de ceapă în care le fierbeam, dar toată munca noastră şi aşteptarea în faţa oalei care bolborosea seara, pe aragaz, le făcea să mi se pară cele mai frumoase ouă de pe pămînt. Niciodată n-au existat la noi alte culori la ouă, în afară de cele roşii. 
May be an image of Ana Maria Sandu
   Mama Livia se născuse într-un sat din Ardeal, unde obiceiurile erau mult mai puternice decât în Oltenia citadină, unde venise şi se stabilise la 17 ani. Nici măcar nu ştiu dacă bunica era cu adevărat credincioasă, dar avea o cultură a religiosului integrată în stilul ei de viaţă. Sărbătoarea era sărbătoare şi trebuia respectată cu sfinţenie. Poate de asta m-am raportat mereu la miracolul Învierii de Paşti ca la cea mai frumoasă poveste din câte s-au spus, scris sau auzit vreodată. Şi aşa a rămas pînă în ziua de azi. 
   Mergeam cu bunica şi la biserică. Ea voia să stăm până dimineaţa, să luăm „paşti“. Adormea de multe ori în strană, răpusă de oboseala de peste zi. O priveam cum îi cădea bărbia în piept şi ascultam în continuare slujba, fără s-o trezesc. 
   Acum, când ea nu mai e, mă gîndesc intens la somnul acela al ei, liniştit, pe care i-l vegheam. „Pentru un alt început, ai nevoie de pantofi noi, care să te poarte prin lume“, îmi spunea. Şi la fiecare Paşti aveau grijă să îmi cumpere cîte o pereche de încălţări. Adoram balerinii de lac şi, cîteodată, o păcăleam pe mama că-mi sunt buni, doar ca să mi-i cumpere pe cei pe care îi alesesem. Mă băteau apoi îngrozitor, dar asta conta mai puţin. „Suferă baba la frumuseţe“, mai spunea bunica şi îmi obloja rănile.       Nişte picioare de fetiţă, cu şosete albe, pînă la genunchi, încălţată în nişte pantofi negri, cu baretă, încă ţopăie, pe o alee care străbate o curte în care a înflorit liliacul şi regina nopţii. Şi îşi doreşte să fi găsit oul cel mai tare din coş.  
 

Linişte 

De Diana Bădica
 
       Când eram copil, aş fi vrut să merg la bunici de Paşte. Am puţine amintiri legate de sărbătoarea Paştelui. Unele trebuie să fie blocate, dar altele sunt sigur şterse pentru totdeauna, pentru că tata avea prostul obicei de a trage beţii pe cinste în săptămâna patimilor, iar asta ne stresa atât de tare încât nu ne stătea gândul la nici o sărbătoare. De fapt, tata fura startul tuturor sărbătorilor, de asta aş fi vrut să plec la bunici. Poate nu mereu, poate nu cu toată familia, dar aş fi vrut să fiu acolo. Oricum nimeni nu sărbătoarea Paştele în mod deosebit la bloc. 
    Cu toţii ne îmbrăcam frumos duminică dimineaţa şi plecam să luăm lumină şi Paşte. Hainele noi nu se vedeau prea bine – era mereu întuneric afară şi străbăteam jumătate de oraş ca să ajungem la biserica unde am fost botezată. Mergeam pe jos şi ne întâlneam pe drum cu vecini şi cunoştinţe. Asta era plăcut – deşi abia se crăpa de ziua, cineva afla astfel că ai haine noi. După amiaza se auzea ceva muzică populară de la vreun vecin care dădea o petrecere, ceva gălăgie de la copiii care se jucau pe afară, dar cam atât. La ţară era diferit. La ţară eram întotdeauna fata cel mai frumos îmbrăcată. Bunica nu mă lua cu ea la slujba de înviere, pentru că acolo nu aveau ce să caute fetele de oraş, spunea. Acolo tinerii beau, se urcau de garduri, băieţii se luau de fete, fetele râdeau.
May be an image of 1 person
     Tot de asta nu m-a lăsat nici la discotecă. Dar mă lua cu ea la denii. Mă lua cu ea să curăţăm mormintele străbunicilor mei, să le săpăm, să punem flori. Mă plimba prin tot cimitirul ca să-mi prezinte nişte rude prea îndepărtate ca să le cunosc sau mă trimitea la câte o femeie, câteva cruci distanţă, ca să mă vadă mai bine. Îmi povestea a nu ştiu câta oară cum au murit oamenii aşezaţi lângă străbunicii mei şi mă certa când călcam pe vreun mormânt străin. De fapt, pentru ea nimic nu era străin acolo. Pentru bunica şi pentru toate femeile care se aflau acolo, cimitirul era un loc unde se venea cu treabă. Lor nu le era străin nimic din ritualul care mie-mi displăcea.   Mi se părea lung, mult prea lung, stăteam prea mult acolo, în linişte. Apoi mai era şi faptul că bunica avea voce, dar nu ştia să jelească. Zicea de câteva ori mămică, tăticule şi renunţa. Dădea cu var pe pietrele dimprejurul mormintelor, aranja lumânările, apoi relua un cântec inventat de ea. Nu mi-a spus niciodată că nu-i plăcea să facă asta, dar astăzi cred că o plictisea exteriorizarea. Bunica nu ar fi plâns niciodată pentru ceva ce nu s-a întâmplat. Sau pentru ceva ce a durat prea puţin. Bunica ar fi dat lecţii de mindfulness oricui. 
    Nu ştiu nici ce însemna Paştele pentru bunica, îmi pare rău că nu am întrebat-o niciodată, dar sper că se gândea la ce mă gândesc şi eu: că, dincolo de ouă roşii, e momentul în care rămâi un pic cu tine. În care taci puţin ca să-ţi aminteşti de cei cărora nu li se va face niciodată slujbă de înviere. De cei care au o parte din ADN-ul tău, deşi ţi se pare increbil să fi trăit evenimentele alea despre care ai învăţat la istorie – răscoale, foamete, războaie. Oricum îţi era greu să reţii toate datele. Viaţa ta e atât de uşoară acum. Şi e bine, acum e atât de multă linişte câtă vrei să fie. 
     
 

Icoana, „instrumentul burgheziei mondiale“

de Iulian Ciocan
 
   În ziua de Paşti, părinţii se duceau la o biserică de la celălalt capăt al Chişinăului. În epoca brejnevistă, erau doar vreo două-trei biserici în urbea de pe malurile Bîcului. Pe mine mă lăsau acasă deoarece eram un pionier care considera că religia e o „unealtă a imperialismului”. Acum îmi dau seama, fireşte, că teama lor de a mă duce la biserică şi de a-mi vorbi despre religie şi Dumnezeu era un soi de protejare. Nu voiau să mă ia gura pe dinainte la şcoală. Dar ziua de Paşti era minunată pentru pionierul Iulian: mama făcea un cozonac foarte gustos! Mai puţin mă interesau ouăle vopsite. 
 
May be an image of 1 person, standing and outerwear   Ei bine, anume într-o zi de Paşti părinţii s-au întors acasă cu o icoană. Era primăvara anului 1979 sau poate a anului 1980. Îmi amintesc foarte bine că mama o atârnase pe un perete din camera mea, provocându-mi o strângere de inimă. Eram exasperat, stresat.     M-am pus în cruciş şi în curmeziş, am invocat manualele care înfierau religia, am lăcrimat şi chiar i-am ameninţat pe părinţi că nu voi mânca atâta timp cât instrumentul burgheziei mondiale nu este aruncat la tomberon. Mama a încercat să mă înduplece să fiu mai înţelegător, zicând că icoana e un soi de tablou. Dar nu voiam s-o ascult. În cele din urmă, tata îmi arătă pumnul şi răcni: „Tacă-ţi gura, mucosule! Nu e casa ta că să iei decizii!” Apoi mă obligă să-mi fac lecţiile, adică să citesc chiar manualele care îmi alimentau ateismul. M-am simţit foarte prost câteva zile după aceea. Nu aveam poftă de mâncare, mă zvârcoleam noaptea în pat, imaginându-mi cum, la şcoală, mă iau în derâdere învăţătorii şi colegii. Văzând că gluma se îngroaşă, că mă transform într-un copil speriat-nevricos, părinţii au cedat şi au dus icoana la ţară. Nu am mai discutat apoi niciodată despre icoana aceea, de parcă ei n-o aduseseră, de parcă n-a existat împotrivirea mea prostească. Acum, după trecerea atâtor ani, simt o jenă imensă când îmi amintesc de ziua de Paşti a anului 1979 sau poate a anului 1980. 
 

Botez de Paşte în FZN

de Tudor Ganea 
 
  Când m-am mutat în cartierul Faleză Nord din Constanţa aveam opt ani. Eu şi ai mei părinţi fusesem timp de o iarnă întreagă unicii locatari care-şi luaseră în posesie apartamentul dintr-un bloc nou, construit pe marginea falezei. Abia spre primăvară au început să apară vecinii. Întâmplarea pe care vreau să o povestesc s-a întâmplat fix în acea perioadă, mai precis – în ziua de Paşte din 1992.
   Exploram de ceva vreme în singurătate cartierul. Eram nou în peisaj şi peste măsură de timid, aşa că abia peste multe luni, când a dat căldura, mi-am făcut curaj să interacţionez cu ceilalţi copii. Contactul s-a produs pe şantierul abandonat de pe faleză, acolo unde descoperisem câteva imense săpături în pământ, în care urmau să se toarne fundaţiile unor blocuri ce nu au mai fost construite niciodată. Săpăturile erau de forma şi adâncimea unor bazine de înot olimpice. Ploile din acea primăvară le umpluseră cu apă pănă sus, în buză. Era o apă pământie, plină de mizerie, un fel de noroi mai diluat. Sosul acela de argilă lichidă băltea în marginile gropilor şi făcea un clăbuc tulbure, care mirosea a mlaştină şi a apă clocită. Prima mea baie în Constanţa nu am făcut-o în mare ci acolo, într-una din gropile de fundaţie pline cu apă murdară.
 
Cum în anii 90 nu exista excesul de grijă/supraveghere/control de acum, părinţii noştri erau mulţumiţi să ne vadă vii la sfârşitul zilei şi cam atât. Libertatea aceea de mişcare mă adusese în vecinătatea gropilor de fundaţie, acolo unde am găsit într-o zi trei băieţi uzi leoarcă, ce aveau să-mi devină în scurt timp cei mai buni prieteni. Aveau pe ei numai chiloţii, iar hainele şi le dezbrăcaseră şi aruncaseră alandala pe marginea gropii. Am ficţionalizat întâmplarea în ultima mea carte, dar lucrurile au stat un pic diferit în realitate, căci cei trei s-au năpustit asupra mea, m-au prins, m-au pus să mă dezbrac şi m-au obligat să sar în groapă împreună cu ei.
- Trebuie să-ţi dăm botezu! aşa şi-au justificat privarea mea de libertate.
Botezul. Fix în ziua de Paşti. Într-o groapă murdară. Un puşti timid încolţit de trei băştinaşi ce aveau toate semnalmentele unor sălbatici necreştinaţi. M-au prins în cerc, între braţele lor şi am sărit împreună, lipiţi într-o îmbrăţişare strânsă, ca o singură fiinţă cu patru capete.
   Cu toate că apa era rece şi opacă, cu toate că fusesem obligat să fac ceva împotriva voinţei mele, cu toate că am înotat ca nişte şobolani, în cercuri, până am găsit un loc prin care să ieşim din apă, am simţit un fior atât de plăcut, căruia abia când am ieşit din apă i-am depistat sursa: fericirea. Eram fericit. Fusesem aruncat cu forţa în apă şi eu eram fericit. Poate şi din cauză că îi văzusem râzând. Mă strânseseră între ei şi râseseră. Atunci mi se risipise teama. Râdeau în timp ce cădeam spre apă. Râdeau când am ieşit la suprafaţă. Rîdeau când am făcut cunoştinţă la câteva minute după ce ne-am îmbrăcat cu hainele direct peste pielea udă. Şi căldura, căldura trupurilor lor ce s-au lipit de trupul meu în momentul săriturii. Am fost botezat în apele cleioase ale FZN-ului de o triadă machedonească. Apoi am tot sărit împreună în groapă pănă în iunie, când s-a încălzit apa în mare şi ne-am mutat pe digul din golfuleţ. 
   Aşa că: Iţă, Tete, Tase, habar nu am pe unde mai sunteţi acum, iar dacă se nimereşte să citiţi cumva rândurile astea vă mulţumesc şi vă zic doar atât: Ti multsa-anji Pashtili! Hristolu-nye!
 
 
 
 

 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

1 Comentariu

Adrian Foangǎ
2.05.2021, 12:17:00

Citeam si plangeam. Ce capodopere! Mi-ati facut Pastile mai fericit, mai oameni buni!

-4 (4 voturi)
Modifică Setările