„Patetica“ lui Ceaikovski la Ateneu, în viziunea lui Jin Wang, un dirijor de origine chineză
0
Joi şi vineri seară, de la ora 19.00, Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, condusă de dirijorul Jin Wang, va avea în program lucrări de Joseph Haydn (Simfonia nr. 6, în re major, Dimineaţa), Wolfgang Amadeus Mozart (Concertul în do major pentru flaut, harpă şi orchestră, KV 299), Piotr Ilici Ceaikovski (Simfonia nr. 6, în si minor, op. 74, „Patetica”). Solişti vor fi Ion BogdanŞtefănescu (flaut) şi Ion Ivan-Roncea(harpă).
Text de MIHAI COJOCARU, muzicolog
Piotr Ilici Ceaikovski ( 1840 – 1893). Simfonia nr. 6, în si minor, op. 74, „Patetica”. Ceaikovski aparţine astăzi tuturor. Acest adevăr banal constituie izbãvirea şi paradoxul destinului unei personalităţi care nu a aparþinut, în timpul vieþii, nimănui. În ce priveþte creatorul, inadecvarea s-a manifestat ubicuu. În Rusia, tânãrul Piotr Ilici s-a format la clasa de compoziþie a lui Anton Rubinstein, care încerca sã introducã în nou înfiinþatul conservator din Sankt Petersburg tradiþia teoretică germanã. Astfel, Ceaikovski a fost asociat adesea „reacţionarilor”, „fabricii de muzică” din capitala ţaristă, mai ales de către „grupul celor cinci”, care detesta academismul importat şi considera că singura muzică autohtonă autentică este cea cu profil indigen. Dacã naţionaliştii l-au respins din principiu (deşi caracterul maleabil şi deschis al lui Ceaikovski l-a fãcut ulterior acceptat, cel puþin de cãtre Balakirev þi Rimski-Korsakov), critica occidentală i-a reproşat tocmai abundenţa trăsăturilor „ruseşti”: sentimentalismul, expresia pateticã, psihologizarea excesivã în dauna construcţiei coerente, exacerbarea acumulărilor dinamice sunau în urechile publicului cultivat dezechilibrat şi inestetic, cu tuşe tenebroase şi haotice, aidoma spiritului rus portretizat în romanele proaspăt traduse din Tolstoi þi Dostoievski.
În ce priveşte omul, frământările spirituale şi natura homosexuală au modelat un temperament convulsiv þi un destin nefericit, într-o lume în care instituţiile, fie laice sau religioase, erau puse sub semnul întrebării în chiar esenþa lor doctrinarã, iar încãlcarea regulilor sociale ar fi fost sinonimã cu excluderea din viaþa publicã. Ceaikovski reflecta într-o scrisoare: „Tragedia omului înclinat spre scepticism constã tocmai în faptul cã, rupând cu tradiþiile þi cu credinþa þi cãutând ceva cu care sã înlocuiascã religia, se zbate zadarnic între o teorie filozoficã þi alta þi se zbuciumã încercând sã găseascã în aceste teorii o forţã invincibilă pe care sã se sprijine în lupta cu viaţa”. Pe de altă parte, ascunderea identităţii sale intime l-a împins într-un mariaj sfârşit dupã numai câteva luni cu o tentativă de sinucidere, iar angoasa posibilei pierderi a reputaţiei, chiar şi postume, a determinat, cãtre sfârşitul vieţii, distrugerea din propria voinţă a jurnalelor ţinute încă din adolescenţă.
Ca la mulţi alţi compozitori ai secolului al XIX-lea şi în urma celui mai caracteristic impuls filozofic şi existenţial romantic, eliberarea s-a produs prin artã. Aceastã nouã religie a omului modern a devenit la Ceaikovski terenul mãrturisirilor şi al disimulãrii experienţelor de neîmpãrtãşit, al consumãrii întregi a energiei vitale şi al „luptei cu viaþa”. Primul compozitor rus „profesionist” – aşa cum se considera el însuşi – este, în acelaþi timp, unul dintre muzicienii de geniu a cãror operã rãmâne de neînþeles în absenþa biografiei. Cel mai puternic exemplu îl constituie Simfonia nr. 6 – la doar nouã zile dupã prima audiþie dirijatã de compozitor, Ceaikovski a murit. A existat întotdeauna o fascinaþie pentru „ultimele cuvinte”, „la dernière pensée de”, ca şi cum acestea ar avea, prin proximitatea morţii, un conţinut de adevãr mai înalt decât toate realizãrile anterioare, un fel de cheie magicã înspre înþelegerea ultimã a personalitãþii vizate, þi chiar însoþirea cãtre un „dincolo” altfel insondabil. În cazul lui Ceaikovski, atracţia este cu atât mai mare, cu cât ultimele trei simfonii conţin indicaţii programatice care dezvãluie şi în acelaþi timp oculteazã biografia semnatarului. Întâlnim în acest veritabil triptic termeni precum: „destin”, „speranþã”, „deznãdejde”, „vis de fericire”, „disperare”, „luptã cu viaþa”, care apar în corespondenþa compozitorului şi în mãrturiile contemporanilor despre imaginile livrate de acesta. Pe cât de personale, pe cât de abstracte, indicaþiile nu reuþesc sã demonstreze decât cã muzica instrumentalã, sublimând emoþiile, le þterge contururile, þi cã arta sunetelor nu este chematã sã transmitã lucruri concrete. Dar titlul simfoniei? Neataþat de editor – ca în cazul sonatei omonime pentru pian de Beethoven – epitetul „Patetica” are girul compozitorului. Întrebat de Rimski-Korsakov, în seara premierei, dacã noul opus are un program, Ceaikovski a rãspuns însã: „Există unul, dar nu îl pot divulga”. Izbitoare ne apare nouã, astãzi, coincidenþa dintre moartea neaþteptatã a autorului þi încheierea simfoniei – pentru prima datã în istoria muzicii! – cu o parte lentã, resemnatã, ca un gest de adio. Controversele în jurul dispariþiei lui Ceaikovski în plinã putere creatoare au început încã de atunci, varianta oficialã a îmbolnãvirii de holerã pãrându-le multora implauzibilã. Sã ascundã, oare, programul simfoniei intenþia sinuciderii? În orice variantã de scenariu, muzica din „Patetica” vorbeþte de la sine. Lucrarea pe care Ceaikovski o considera „cea mai reuþitã a mea” atinge un grad de expresivitate copleþitor pentru adepþi, insuportabil pentru critici. Toate trãsãturile muzicii ceaikovskiene alcãtuiesc un limbaj care, dacã nu ar fi devenit semnul distinctiv al sfârşitului, ar fi constituit intrarea într-o etapã superioarã a creaţiei: suflul melodic conducãtor al tuturor pãrþilor, contrastele tematice violente, care articuleazã forma, ritmul dansului (într-un neobiþnuit vals în cinci timpi) þi ritmul culorilor (în partea a treia), şi adagio-ul final, de o sinceritate a scriiturii care transformã romantismul în expresionism. În acelaşi an, 1893, Edvard Munch picta „Strigãtul”. Forţa cu care fiecare sunet din „Patetica” reprezintã conþtiinţa a devenit pentru mulţi compozitori ai generaţiei urmãtoare un imperativ artistic þi moral. În cuvintele lui Leopold Stokowski: „Simfonia Patetica este atât de sincerã, încât parcă a fost scrisp cu sânge”. ( Mihai Cojocaru, muzicolog)
Dirijorul austriac de origine chineză Jin Wang, unul dintre cei mai apreciaţi din generaţia sa, a dirijat peste 600 de concerte şi spectacole de operă. A absolvit cursurile de măiestrie pentru dirijat la Conservatorul din Beijing şi apoi a urmat perfecţionarea la Academia de Muzică de la Viena cu profesorii Karl Österreicher şi Leopold Hager. A fost asistentul dirijorilor Vaclav Neumann şi Peter Eötvös şi a beneficiat de îndrumarea maeştrilor Leonard Bernstein şi Zubin Mehta. A fost dirijor invitat permanent la Opera Naţională din Finlanda şi a prezentat spectacole de operă la Opera Regală din Stockholm şi Opera de stat din Praga.
La Opera din Malmö a dirijat premiere de Schnittke şi Verdi. În perioada 2006-2008, când a deţinut funcţia de director muzical general la Mainfranken Theater Würzburg, a prezentat cu acest ansamblu Simfonia nr. 2 de Mahler şi Te Deum de Bruckner. În colaborare cu Societatea „Wagner” din Würzburg a lansat un concert de gală şi un alt concert cu muzică de Wagner, intitulat Ring in 1 Night, cu solişti vocali de la Bayreuth.
La pupitrul Orchestrei Naţionale din Taiwan a întreprins un turneu în Europa (Germania, Franţa, Luxemburg). Din anul 1993 Jin Wang este dirijor invitat permanent la Orchestra Naţională a Radiodifuziunii din Bucureşti, ansamblu pe care l-a dirijat la evenimentele din cadrul EXPO Shanghai.
Dirijorul Jin Wang este cunoscut şi în calitate de compozitor, printre lucrările sale de succes se numără Nokia Variations - a Travel through Music Styles, Tibet Impressionen - Song from the Roof of the World şi Romanian Dances.
În prezent, pe lângă postul de la Orchestra Naţională Radio (Bucureşti), Jin Wang este dirijor principal la Vaasa Philharmonic Orchestra (Finlanda), Eurasian Sinfonietta şi dirijor invitat la Filarmonica „George Enescu”.
Filarmonica „George Enescu“
Joi, 23 februarie 2017, ora 19.00
Vineri, 24 februarie 2017, ora 19.00
Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu”
Dirijor JIN WANG
Solişti
ION BOGDAN ŞTEFĂNESCU - flaut
ION IVAN-RONCEA - harpă
Program
Joseph Haydn - Simfonia nr. 6, în re major, Dimineaţa
Wolfgang Amadeus Mozart - Concertul în do major pentru flaut, harpă şi orchestră, KV 299
Piotr Ilici Ceaikovski - Simfonia nr. 6, în si minor, op. 74, „Patetica”
Se încarcă comentariile...
