Penny Lane, regizoare: „Nu-mi venea să cred că o melodie a lui Kenny G este coloana sonoră de la finalul fiecărei zi a 1,4 miliarde de oameni“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Penny Lane (dreapta) alături de saxofonistul Kenny G. Fotografii: profimedia, HBO
Penny Lane (dreapta) alături de saxofonistul Kenny G. Fotografii: profimedia, HBO

Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“, prin intermediul HBO, regizoarea Penny Lane vorbeşte despre motivaţia ei de a face un film documentar, supus criticii, despre saxofonistul Kenny G, şi anume să descopere „felul în care muzica este atât de legată de felul în care ne vedem identitatea personală şi socială, mai mult decât cu orice altă formă de artă“.

Tot ea povesteşte cum a fost să lucreze cu marele artist, dar şi despre dorinţa ca filmele pe care le face să aibă vocea ei. Documentarul „Listening to Kenny G“, parte a seriei „Music Box“, a fost lansat la începutul lunii decembrie 2021, şi poate fi urmărit pe platforma de streaming HBO GO.

HBO: Acest proiect a început după ce ai fost abordată de fondatorul Ringer Films, Bill Simmons, care ţi-a propus să faci un lungmetraj documentar pe o temă muzicală. Ce ţi-a spus şi ce ai răspuns?

Penny Lane: Bill m-a rugat să îi dau câteva idei pentru documentare muzicale, pentru că pregătea o serie pentru HBO numită „Music Box“. Mi-a dat iniţial câteva idei şi eu i-am spus: „Da, poate, nu ştiu…“. Am fost foarte sinceră cu el – i-am zis că nu mă prea omor după documentarele muzicale, nu mă uit niciodată la ele, nu m-am gândit niciodată să fac unul. Dar mi-a plăcut mult de Bill şi chiar îmi doream acest job şi voiam să lucrez cu el, fiind un fan mare al lui. Ce făcuse cu serialul documentar despre sporturi „30 for 30“ a fost grozav şi i-am admirat mereu filosofia. Unul dintre lucrurile pe care le-a spus a fost că acest format este dificil pentru că cineaştii simt presiunea de a face filme biografice complete, de aceea proiectele devin atât de lungi, alambicate şi hagiografice.

Cum ţi-a venit ideea de a face documentarul despre Kenny G?

A venit din experienţa mea de profesor de artă de peste un deceniu. Exista mereu un curs aproape de începutul semestrului, la care aveam o prezentare despre cum nu există criterii obiective după care poţi judeca arta. Putem face o listă cu criteriile, nu-i aşa? Dar apoi trebuie să recunoşti că la baza oricărui criteriu de pe listă există tot opinii subiective. Era foarte important pentru mine să discut asta cu studenţii. Eram interesată de felul în care muzica este atât de legată de felul în care ne vedem identitatea personală şi socială, mai mult decât cu orice altă formă de artă. Dacă stai să te gândeşti puţin la asta: dacă îţi place muzica gotică, atunci eşti gotic. Poate îţi plac filmele Marvel, dar nu există o identitate completă pe care s-o poţi construi în jurul iubirii tale de filme Marvel, indiferent de cât de mult le iubeşti.

Aşadar, cum judecăm arta şi faptul că muzica are ceva care se leagă de identitatea noastră într-un fel foarte profund te-au dus la Kenny G.

Da, acest lucru era în capul meu. Am vrut să mă gândesc la cineva sau ceva care mi-ar permite să explorez aceste două lucruri. Şi de acolo am ajuns destul de rapid la Kenny – cred că pentru că am crescut ca adolescentă în anii ’90. Era epoca rockului anticorporatist, punk rock, fenomenul „riot girl“, genul acela de lucruri. Era foarte legat de ideea de a nu te „vinde“, ideea de autenticitate. Între timp, exista acest tip, Kenny G, a cărui muzică era complet dominantă în orice parte a lumii! N-aveai cum să scapi de el! Era peste tot în jurul tău, fie că-ţi plăcea sau nu. Şi-mi aduc aminte cât de supăraţi erau oamenii din cauza asta. Când era în culmea succesului lui, a dominaţiei lui mondiale, nu numai că îi făcea pe oameni nefericiţi, dar îi făcea furioşi! Deci, întrebarea de cercetare a acestui film este: De ce? De ce ar face această muzică complet inofensivă să fiarbă sângele oamenilor? Aşa i-am prezentat ideea lui Bill, un film care ar explora această întrebare – şi apoi ar aduce elemente biografice, după caz, care să sprijine şi să ajute la înţelegerea acestei întrebări.

Acest film, cred eu, este cel mai «eu» din toate filmele pe care le-am făcut până acum. Vreau ca filmele să dea impresia că au vocea mea. Şi acesta cred că e cel mai mare succes al meu din punctul ăsta de vedere.

Deci acesta a fost scopul tău cu acest documentar. Care ai zice că a fost scopul pentru Kenny?

Nu prea ştiu. I-am propus proiectul lui Bill, lui i-a plăcut, l-am contactat amândoi pe Kenny pentru a vedea dacă vrea să participe. L-am cunoscut la începutul procesului. Dar iniţial i-am spus lui Bill că filmul nici nu depinde de accesul la Kenny. Puteam face un film despre subiectul acesta fără ca el să fie implicat. Evident, filmul ar fi ieşit mai bine dacă era implicat. Kenny, însă, a fost entuziasmat să facă asta. Cred că m-a plăcut şi a avut încredere în mine. Şi-a dat seama că eram sinceră şi corectă şi că nu l-aş păcăli să facă ceva jenant. Nu aveam de gând să-l trag pe sfoară. Dar nu pot să zic exact de ce şi-a dorit să facă asta, dincolo de faptul că i s-a părut că sună grozav. Suna ca o idee bună, dar şi distractivă.

Critică constructivă

Cum s-a simţit atunci când l-ai pus faţă în faţă cu toată negativitatea – cu articolele din ziare pline de sarcasm, felul în care e luat în derâdere în cultura populară, criticii de jazz pe soclurile lor şi profesorii universitari care se amuză?

penny lane

Este surprinzător de imun la critică, la un nivel pe care nu l-am mai văzut până acum şi pe care nu-l voi mai vedea la cineva vreodată. Şi ăsta a fost un element-cheie la început. La un nivel de business, înţelege că orice mediatizare este de fapt ceva pozitiv – acesta e primul lucru la care se gândeşte. E foarte deştept într-un context de afaceri. Când i-am arătat filmul, părerea lui a fost: „Îmi place mult! E grozav!“. Dacă l-a deranjat ceva, a ascuns asta foarte bine, dar sincer, nu cred că l-a deranjat nimic. Filmul meu nu e reţinut când vine vorba de critică, dar de asemenea nu am căutat experţi care să vină să-şi bată joc de el cu cruzime, fără rezerve. Oamenii aleşi de mine şi-au dat interesul să fie „în conversaţie“ cu opera lui.

Kenny spune, pe la începutul filmului, că el este „un sunet, nu o personalitate“. După ce ai petrecut multe, multe ore în compania lui şi în lumea lui, ce părere ai despre asta?

Sună cumva prea evident, dar nu m-am gândit prea mult atunci când am început proiectul, despre cum voi ajunge să-i înţeleg muzica atunci când voi ajunge să-l cunosc ca persoană şi ca artist. Mă gândeam mai degrabă: „Iată acest obiect media“. Şi mă gândeam mult la felul în care alţi oameni se gândesc la acel obiect. Dar nu am stat prea mult să încerc să înţeleg cum se gândeşte el la asta. Nu mi-a trecut în viaţa mea prin cap să-mi închipui cum se gândeşte Kenny G la arta lui! Din cauza succesului lui şi din cauza frecvenţei cu care sunetul lui e ascultat în lume, are un fel de a-ţi apărea în cale după ce a fost lansat de Kenny G, de parcă s-ar fi născut în laboratorul unei case de discuri pentru a avea succes, pentru a fi ubicuu în zona muzicală pentru lifturi. Când vezi ceva care are succes în halul ăla, e un fel de presupunere ciudată, naturală, neexaminată, că aşa s-a întâmplat: că a fost inventat de o casă de discuri pentru a face bani. Astfel, cred că are dreptate, că oamenii nu ştiu prea multe despre el ca personalitate. Dar cred că filmul schimbă asta pentru că, sincer, cred că actul de a-l cunoaşte ca om şi ca artist m-a făcut să înţeleg muzica aia mult mai bine decât aş fi putut s-o fac doar vorbind cu alţi oameni despre el – chiar şi cu fani! Fanii îi iubesc muzica, dar nici ei nu ştiu de ce. Asta e adevărat pentru noi toţi. Iubim arta pe care o iubim. Dar abilitatea noastră de a articula motivele pentru care facem asta e foarte limitată.

Un film care provoacă

Cât de important a fost umorul în acest film?

A fost esenţial. Cel mai important lucru a fost să obţinem tonul potrivit. Care e echilibrul? Nu vrei să faci mişto, nu vrei să fii crud. Şi chiar cred asta, în atât de multe direcţii diferite. Oamenii care-l iubesc pe Kenny, oamenii care se simt ofensaţi pe bune de muzica lui Kenny, Kenny însuşi, cu toţii trebuiau trataţi cu respect. Întreaga poveste este cât se poate de delicată. Dar să ai simţul umorului despre toate lucrurile astea e extrem de important. În filmele mele, încerc să le fac solicitante, în sensul că te provoacă să-ţi examinezi ideile preconcepute sau anumite crezuri pe parcursul filmului. Ai putea folosi cuvântul „provocator“, încerc să provoc un răspuns în public şi să-i fac să iasă de la cinema punându-şi întrebări despre ceva ce credeau că cunosc cu adevărat. Deci e foarte diferit. Dacă poţi face asta cu zâmbetul pe buze, cred că poţi ajunge la rezultate foarte interesante şi minunate. Dar atunci când eu spun asta, nu zic că fac asta într-un mod calculat. E vorba pur şi simplu de a mă exprima pe mine ca persoană. Acest film, cred eu, este cel mai „eu“ din toate filmele pe care le-am făcut până acum. Cred că devin mai bună ca regizoare, cu fiecare proiect, pentru că pot exprima ceva care e foarte reprezentativ pentru mine. Vreau ca filmele să dea impresia că au vocea mea. Şi acesta cred că e cel mai mare succes al meu din punctul ăsta de vedere.

„Going Home“, coloana sonoră pentru finalul zilei a 1,4 miliarde de persoane

Există un citat grozav din Ben Ratliff: „Este muzica lui Kenny G o armă a consimţământului? Îi face pe oameni să fie de acord să se supună? Şi dacă da, de ce?“. Ai ajuns la un răspuns?

penny lane

Cred că singurul răspuns la el este: o mare parte din film este despre felul în care muzica este utilizată. Asta pentru mine a ajuns să fie un element-cheie pentru a-i înţelege muzica. Nu doar muzica într-un sens formal, dar muzica într-un fel utilitar: unde apare în această lume? Nu e irelevant că muzica e folosită în birouri, lifturi, în aeroporturi, la nunţi, pentru a-i ajuta pe oameni să adoarmă, să înveţe, să facă sex, să golească un mall, să trimită oamenii acasă la finalul zilei, în China. Deci e foarte relevant să înţelegi muzica şi cum e primită. Muzica, iarăşi, este atât de specifică pentru că există atât de multe cazuri diferite de utilizare a muzicii. Nu e la fel cu tablourile, de exemplu. Nu ai un tablou pentru un scop sau altul. Muzica e în vieţile noastre în atât de multe moduri diferite. Şi muzica lui, mi-am dat eu seama, era foarte folositoare. Kenny îşi doreşte ca muzica lui să fie folositoare în vieţile oamenilor. Deci, în măsura în care el a făcut posibil ca muzica lui să fie folosită drept o armă a consimţământului, răspunsul e da, bănuiesc! Dacă nu ar fi funcţionat, oamenii nu ar fi folosit-o astfel. Dar, desigur, Kenny nu se gândeşte aşa la fenomen. Asta ar fi ridicol şi desigur că Ben nu crede nici el asta. Dar există ceva folositor la muzica asta, pentru şefi şi guverne! Şi există o întreagă istorie pe care nu am explorat-o prea mult în film, care este muzak: acest întreg gen şi brand muzical care e creat specific pentru medii de lucru şi pentru a menţine oamenii calmi în situaţii stresante.

„Muzica reduce stresul

Tu ai experimentat o astfel de utilizare a muzicii lui Kenny?

Mai există o utilizare pe care nu am inclus-o în film, pur şi simplu nu am găsit unde s-o includ: o mulţime de medici anesteziologi care se folosesc de muzica lui Kenny G pentru a-i ajuta pe oameni să se relaxeze înainte de operaţii. Am încercat să filmăm asta, dar aveam de-a face cu spitale în lumea COVID. Deci o altă utilizare – pentru reducerea stresului! Într-o după-amiază ascultam un playlist de jazz pe care l-a făcut cineva pentru mine, şi împătuream haine proaspăt spălate. Şi s-a terminat, iar următorul cântec care a început a fost Kenny G, pentru că-l ascultam foarte des pe Spotify. Şi mi-am dat seama: wow, muzica de până acum era stresantă! Nu-mi dădusem seama cât de stresată fusesem de acest jazz sălbatic pe care îl ascultam! Apoi Kenny a început să se audă şi m-am gândit: „Oh, asta e o muzică mult mai drăguţă pentru împăturitul hainelor!“. A fost o lecţie atât de specifică şi plină de însemnătate! Am învăţat ceva foarte important: muzica asta reduce stresul.

Experienţa unui film personal

Faci, de asemenea, şi muncă de teren pentru a obţine interviuri surprinzătoare, mai ales cum e cel cu Yin Zhi Yuan de la Asociaţia Muzicală de Stat din China. Prin el spui povestea în care, în China, piesa lui Kenny „Going Home“ e coloana sonoră pentru finalul zilei a 1,4 miliarde de persoane, pentru că e redată în birouri, malluri, şcoli, pe stradă, în cluburi de arte marţiale, pentru a semnaliza că e timpul ca toată lumea să meargă acasă. Cum ai reuşit să obţii acel interviu şi cum l-ai făcut?

Era încă în timpul pandemiei, deci am avut un echipaj de teren în China. Nu ne-am trimis echipa noastră acolo, deşi asta îmi dorisem atunci când am început proiectul. Aşa că am angajat o producătoare locală, care a fost incredibilă. S-a dus cu echipajul şi a căutat locaţii pentru noi. Iar eu am făcut interviul prin Skype, cu un traducător. Ştiam povestea, că asta chiar se întâmplă şi oameni din China mi-au spus că chiar aşa e. Dar mie pur şi simplu nu-mi venea să cred! Asta până când am angajat acest echipaj să îmi aducă exemple din viaţa reală. Au avut două zile la dispoziţie să-mi aducă imagini şi mă gândeam că rămâne să văd ce obţin. Şi s-au întors cu literalmente 50 de exemple într-un singur oraş, în 48 de ore! Imaginile pe care nu am apucat să le folosesc, cele mai bune de altfel, erau la un club punk. La finalul concertelor punk mereu dau drumul la „Going Home“, la finalul serii, să trimită lumea acasă. Dar nu am putut să folosesc imaginile pentru că păreau atât de scoase din context, gen: „Ce se petrece?”. Chiar eu, ştiind că asta îi trimiteam să obţină, am fost absolut uimită de cât de omniprezent e lucrul ăla.

penny lane

Care e următorul tău proiect de documentar?

E ceva complet diferit. Se numeşte „Confessions of a Good Samaritan/ Mărturisirile unui bun samaritean“ şi e despre experienţa mea atunci când am donat unul dintre rinichii mei unui străin acum câţiva ani. E despre etica şi ştiinţa şi istoria transplantului de organe, dar în mod specific ideea de a dona organe unor străini. Cum am zis mai devreme, să faci un film despre tine pare mult mai dificil – şi chiar este!

Membră a Academiei de Film

Nume: Penny Lane

Data şi locul naşterii: 6 martie 1978, Lynn, Massachusetts, SUA

Studiile şi cariera:

În 2001 a absolvit cursurile de licenţă la Colegiul Vasaar, la specializarea Cultură americană şi studii media.

În 2005 a obţinut diploma de master pentru specializarea Integrated Electronic Arts, în cadrul Institutului politehnic Rensselaer.

Este profesor de Artă şi Istoria Artei la Universitatea Colgate, New York.

Din 2020 este cercetător în cadrul Institutului Guggenheim.

Din 2017 este membră a Academiei Americane a Artelor şi Ştiinţelor Filmului.

De aproape 20 de ani este regizor de documentare (scurtmetraje şi lungmetraje), dintre cele mai cunoscute fiind „The Abortion Diaries“ (2005), „Our Nixon“ (2013), „Nuts!“ (2016) şi „Hail Satan?“ (2019).

De-a lungul timpului, documentarele sale au fost premiate în cadrul festivalurilor prestigioase de profil, precum Sundance.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite