Pictorul miop care îşi desenează visele. Interviu cu George Cristian Alexandru

Atunci când l-am cunoscut, George era un copil de şaptesprezece ani, slăbuţ, cu ochelari şi mereu îmbrăcat la sacou. Locuia de foarte mulţi ani la Asociaţia Umanitară Concordia, era elev în ultimul an la liceu şi făcea parte din prima generaţie care a studiat la Şcoala de ucenici, un proiect privat de educaţie profesională din cadrul asociaţiei al cărui prim director am fost.

Era şi pictor şi ghid pentru străinii care ne vizitau, în marea lor majoritate vorbitori de limba germană. L-am revăzut după câţiva ani şi am povestit într-o seară, la câteva pahare de vin, ceea ce veţi citi aici. Povestea vieţii unui învingător, care a plecat în viaţă cu o mulţime de handicapuri, dar a reuşit într-un fel încântător să îşi găsească un rost.

George este astăzi un tânăr de 26 de ani, artist plastic şi cadru didactic, absolvent de studii universitare şi coleg cu foştii săi profesori. Matur sau înţelept, ezit între cele două cuvinte, el mi-a oferit un spectacol de autoreflexivitate cum rar am văzut. Sau am citit. Călător pe un drum pe care şi l-a săpat singur în indiferenţa societăţii, ducând în spate nişte greutăţi moştenite, sprijinindu-se de nişte oameni care i-au fost alături în momentele potrivite. Dar nu le datorează acestora reuşita. Artizanul este doar el.

Cum a reuşit un copil cu miopie severă, fără familie şi cu o educaţie precară să ajungă un profesor elegant şi puternic, la vârsta la care alţii, printre care şi eu, de-abia deschideam ochii asupra vieţii, aceasta este miza acestui interviu. În care se împletesc şi amintirile mele din acea perioadă. 

Ciprian Apetrei: De ce vrei să îţi scriu povestea, George?

George Alexandru: Pentru că este un exemplu că se poate. Tu ai stat puţin timp printre noi, cei de la casa de copii, cum ni se spunea. Am fost crescuţi cu refrenul: Voi nu puteţi. Nu vă veţi descurca în viaţă. Nu veţi ajunge nicăieri fără noi. Vreau să se se ştie că nu este aşa, că se poate.

Cine ţi-a spus că nu?

G.A.: Cam toată lumea, în special cei din Concordia. Am fost educaţi să fim dependenţi de ei, să nu avem curajul să ne luăm viaţa pe cont propriu. Dacă nu găseam curajul să plec de acolo şi nu aveam alături nişte oameni inimoşi care să mă ajute, să îmi dea încredere, nu aş fi ajuns nicăieri.

În şcoala generală, ca să îţi dau un exemplu, ni se spunea „cei de la cămin“. Eram o categorie aparte. Îmi amintesc de profesoara de română, pentru care nu puteam trece de nota 8, oricât am fi învăţat. La liceu nu am spus nimănui, până în clasa a XII-a, unde stau. Până într-o zi când cineva m-a întrebat la ce instrument cânt în orchestra Concordia şi toată lumea şi-a dat seama că sunt de acolo, din acel grup necunoscut.

Din acea zi şi-au schimbat optica faţă de mine, m-au reevaluat retroactiv, au devenit grijulii. Nu era nimic rău în intenţia lor, dar aceasta categorisire îmi displăcea profund.

*

Nota autorului: Era alienant, îmi trece prin minte. Copiii de la Concordia erau mereu foarte aranjaţi când plecau la şcoală sau în oraş. Din donaţiile sponsorilor şi din micile lor economii, reuşeau să aibă o garderobă de stradă foarte „şmecheră“. Dintre toţi, George pleca mereu cu pantalonii călcaţi la dungă, cravată şi sacou. Mi-era drag să îi privesc când ieşeau pe uşă în viteză, parfumaţi şi daţi cu gel, într-o hărmălaie teribilă. Lumea de afară. O mică evadare în fiecare zi. Libertatea de a uita unde locuieşti.

*

Să o luăm de la început. Tu ai crescut la Concordia.

G.A.: Da, am fost adus acolo când aveam patru ani. Întâi la ferma din Ariceştii Rahtivani, apoi la centrul din Ploieşti. Am terminat în acest timp şcoala profesională şi am început liceul. Am învăţat germană, pictură, ceramică şi să cânt la clarinet. Să mă şi laud, am luat premiul întâi la Olimpiada de meserii de la Baia Mare, tehnica servirii mesei. Am fost acolo sub îndrumarea doamnei profesoare Dana Păunoiu, cu care am fost apoi coleg.

Toate aceste activităţi aveau însă un scop lucrativ. Toate erau gândite pentru a atrage sponsorizări, erau forme de impresionare a musafirilor, austrieci în special. Am înţeles târziu acest lucru, este unul din motivele pentru care am revenit ca profesor în Concordia, pentru a îndrepta ce nu mergea acolo când eram elev.

De altfel, eu când te-am cunoscut erai distribuit în multe roluri, simultan.

G.A.: Da, eram ghid pentru sponsori şi traducător din limba germană. Le arătam tablourile mele cu temă religioasă, le prezentam sediul şi atelierele de instruire. Îi serveam apoi la masă, după ce vedeau programele artistice: taraful, dansurile populare, orchestra de cameră, din care făceam şi eu parte.

*

Nota autorului: Atunci când plecau sponsorii, marea lor majoritate austrieci, copiii erau învăţaţi să îi ia în braţe, să îi pupe, să li se agaţe de picioare. Era şi un concurs informal, „Cine pupă mai mulţi sponsori primeşte ciocolată". Înainte ca ei să vină, aleile erau măturate, buruienile strânse cu mâna, tot ce se putea vopsi era vopsit. „Vin sponsorii" era semnalul care strângea tot ce nu era bine sub covoare şi trimitea toţi copiii, oricât de mici, la munca de înfrumuseţare a locurilor. Fiecare avea apoi rolul lui. Scopul era unul singur: musafirii trebuiau să plece cu ochii în lacrimi şi cu buzunarele cât mai goale. Mulţumiţi că şi-au dat banii pe mâini bune. Pentru asta, se foloseau atât stimuli pozitivi, cât şi negativi. Copiii îşi spuneau poveştile, adevărate şi teribile, prin care trecuseră, apoi arătau ce minunată este noua viaţă pe care asociaţia le-a oferit-o. Pentru ei era un spectacol. Ştiau că trebuie să atragă bani cu asta şi îşi jucau rolurile.

R era o batistă de om, mai mult suflet decât muşchi. L-aş fi putut pune într-un rucsac. Vorbea fluent germana. Urca pe scenă şi povestea cum a trăit în canalele din Bucureşti, de unde a fost salvat de fondatorul asociaţiei, un preot austriac. Doi dintre fraţii lui nu au avut această şansă şi au murit acolo. Povestea lui frângea orice inimă. Apoi le cânta la clarinet, lucru posibil datorită asociaţiei care plătea profesorii de muzică.

*

Când ai ochii în lacrimi, nu mai vezi bine ce sumă scrii pe un cec.

Cum ai plecat din Concordia?

G.A.: Am avut un înger păzitor. O doctoriţă stomatolog din Italia, Gabriella. Venise la noi într-o misiune umanitară. Este prima persoană care mi-a cumpărat un tablou. Mi-a spus să ascund banii, observase cum se întâmplau lucrurile în organizaţie. Pot spune că m-a adoptat. Pentru examenul de terminare de şcolii, mi-a trimis un costum impecabil, a fost o surpriză. Una şi mai mare a fost când a venit, fără să îmi spună, la majoratul meu. Apoi mi-a platit chiria unei garsoniere şi m-a ajutat, împreună cu soţul ei, Danilo, să învăţ să mă descurc singur. Să am grijă de un buget, să iau singur decizii. Să fiu autonom. Mi-a prins foarte bine această lecţie, pentru toată viaţa.

În acea perioadă mi-am luat examenul de bacalaureat. Am vrut apoi să fiu independent, am mai împrumutat bani de la ei, dar i-am dat înapoi. M-au tratat ca nişte părinţi, m-am simţit adoptat în această familie frumoasă ca şi cum aş fi fost unul dintre băieţii lor. Dacă mă hotărăsc să mă însor, ea o să fie soacra mare.

A fost greu să pleci din Concordia, după atâţia ani?

G.A.: Am fost foarte dezamăgit la plecare. Am avut mari dificultăţi în a-mi recupera dosarul, iar ce am văzut scris acolo m-a şocat. Vorbe urâte, aruncate pe hârtie de nişte oameni nepricepuţi în educaţie, care ne-au folosit cât au putut şi ne-au repetat în permanenţă că ceva nu este bine cu noi. Că dacă ieşim din dependenţa faţă de ei, nu ne va fi bine. I-a deranjat faptul că încercăm să trăiesc pe cont propriu. Să reuşesc prin puterile mele. A fost mai mult o evadare.

Mi-au făcut şi bine, le mulţumesc pentru asta. O parte dintre educatori, dintre sponsori. Nu sistemul.

*

Nota autorului: O mare problemă era lipsa de calitate a educatorilor, cei care lucrau zilnic cu elevii. Marea majoritate nu aveau deloc studii pedagogice, erau mai mult paznici. Şeful unei părţi dintre ei îmi era, într-un fel, subordonat. Această frază confuză reflectă şi ierarhia ambiguă din organizaţie. De fapt, nu aveam nici o autoritate asupra lui. Am încercat să îl sancţionez atunci când a lovit un copil. Nu era o practică rară. Făcea parte dintr-un mod de a îi vedea pe cei mai puţin dotaţi intelectual. Erau doar buni de muncă, inclusiv la casa unora dintre angajaţi. Nu a păţit nimic, ba chiar s-a oferit să îmi dea şi mie o palmă. Cum eram mult mai solid decât el, a renunţat. Era obişnuit să fie agresiv doar cu cei vulnerabili, copiii şi subordonaţii lui direcţi.

Deşi nici el nu avea studii relevante, trecea oficial drept „specialist în educaţie". Într-o zi, un profesor de muzică i-a spus că este foarte supărat că elevii au pierdut diezii şi bemolii, care sunt foarte scumpi. A luat treaba în serios. A certat tot grupul şi a căutat pe internet să cumpere diezi şi bemoli. Altă dată, i s-a spus că elevii au scăpat pe jos partiturile şi au trebuit să strângă de pe jos şi să care octavele. Iarăşi a luat-o în serios.

*

Era un interes permanent atragerea de fonduri. De asta se încetau proiecte funcţionale, doar ca să înceapă altele şi să putem cere alţi bani. De asta nici nu aveam nevoie de elevi prea instruiţi.

G.A.: Da, multe activităţi erau, de fapt, munca mascată, nu educaţie. Am văzut asta şi la centrul din Tichindel, unde a fost replicat modul de lucru din Concordia, de către Ruth Zenker, în altă organizaţie umanitară, după ce a fost înlăturată de acolo. Eu am fost chemat pentru a coordona un atelier de ceramică, care era, de fapt, o făbricuţă. Cu copii care lucrau, în loc de adulţi. Deloc pedagogic. Acolo am înţeles cel mai bine acest mod manipulator de lucru.

*

Nota autorului: Da, banii erau în centrul atenţiei. Am organizat la un moment, în parteneriat cu un supermarket, o zi de prezentare a şcolii de meserii unde eram director. O iniţiativă a celui care conducea magazinul, parte a politicii de CSR al firmei austriece de care aparţinea. În interiorul magazinului, aveam expuse produse realizate de elevi în atelierele de tâmplărie şi brutărie. Micii artizani salutau persoanele care treceau prin magazin, le ofereau mici cadouri, în special produse de panificaţie după reţete austriece, şi le povesteau despre şcoală. Am avut şi o trupă improvizată de street-dance, care din când în când făcea să vibreze tot magazinul. Clienţii magazinului erau mai mult speriaţi în prima instanţă. Trupa veselă de handralăi nu le inspiră încredere, iar ideea de cadou nici atât. Majoritatea o lua la fugă cu tot cu chifla cu seminţe sau bretzel-ul primit. Cei cu care reuşeam să vorbim ne-au apreciat. O parte dintre ei au lăsat mici donaţii pentru asociaţie. Hârtii, cele mai multe, de un leu. Pe care le-au lăsat într-o urnă, realizată şi ea, prin forţe proprii, la atelierul de tâmplărie. A fost o după-amiază amuzantă şi obositoare. Ca orice ieşire în lume, a prins bine. Ca popularizare a proiectului umanitar din care făceam parte, iarăşi nu a fost rău. Reacţiile amestecate ale publicului mai puţin. Mult mai puţin.

Dar vedeta zilei a devenit urna. A doua zi s-a pus problema micii sume de bani din interior. M-am gândit că ar trebui răsplătit efortul tuturor, dar dacă aş fi împărţit banii nu rămâneau nici de un pachet de ţigări fiecăruia. Am găsit altă soluţie, improvizând, ca de obicei. Printr-o relaţie personală a unui profesor al şcolii, am obţinut o sponsorizare în servicii din partea unei ferme de echitaţie din apropierea Ploieştiului. Care ne oferea o zi de călărie, la un preţ modic, pentru tot grupul. Foarte bucuros de această derulare a evenimentelor, i-am anunţat pe copii şi conducerea asociaţiei. Aveam nevoie de aprobarea lor ca să îi scot din incintă. Aici, partea frumoasă se termină. Directoarea economică, când a auzit că avem bani, a luat foc.

- Orice, dar copiii nu au voie să aibă banii lor. Trebuie predaţi asociaţiei.

- Este o sumă simbolică, pentru care au muncit.

- Nu contează. Toţi banii care intră în asociaţie sunt ai conducerii. Şi nu trebuie să îi obişnuim cu o viaţă prea frumoasă. Nu aveţi ce căuta la călărie, nu se justifică consumul de motorină al microbuzului până acolo. Vin să îmi daţi banii.

Am crezut că glumeşte. Nu a fost cazul. S-a urcat în maşină şi a venit, de la Bucureşti, după bani. În aceeaşi zi. În agitaţia zilei precedente, se rătăcise cheia de la urnă. Nici o problemă, a luat-o cu totul.

*

Ce ai făcut după terminarea liceului?

G.A.: Am lucrat la fundaţia lui Ruth şi ca pictor, proiecte particulare. Am multe întâmplări amuzante din acea perioadă. Cea mai haioasă a fost casa enormă a unui cioban, pe lângă Sibiu. I-am desenat pe ea nişte palmieri uriaşi. Îmi trimitea câte un pahar de palincă sus pe schelă, cu scripetele. Acolo eram când am primit un telefon care mi-a schimbat viaţa. Eram chemat pentru un interviu la Ploieşti. Am avut acolo şansa unui angajator care mi-a acordat din primul moment încredere, Iulia Coadă, patronul restaurantelor Davinci. Care a crezut în mine şi mi-a permis să mă exprim, ca artist. Aici mă ocup de design interior, planşe meniu, picturile pereţilor, sunt prezentator şi decorator de evenimente.

M-am înscris apoi la facultate, Pedagogie Arte Plastice. Am stat la hostel şi apoi am închiriat o cameră ieftină în ţigănie, cum se spune pe aici. Cel mai ieftin cartier, mă cam speriam noaptea când veneam acasă, dar nu îmi permiteam mai mult. Am continuat să lucrez în acest timp. Practic, doi ani nu am văzut pe nimeni, am învăţat şi am lucrat. Când mi-am permis, mi-am închiriat un apartament în centru.

Cum reuşeşti să lucrezi? Văd că ai aceiaşi ochelari mari, ştiu că ai avut mereu probleme de vedere.

G.A.: Da, cu ochiul stâng văd doar zece la sută. Toxoplasmoză se cheamă, cu medicamente reuşesc să o ţin sub control, dar cu risc de agravare la bătrâneţe. Este o moştenire a problemelor de igienă ale mamei mele, sora mea geamănă este oarbă. Mama şi-a abandonat toţi copiii. Nu există soluţie chirurgicală, Gabriella a fost cu mine la profesori din Italia, care nu au reuşit să o rezolve. Au fost şocaţi, diferenţa dintre o vedere normală şi cea ca a mea este de simplă igienă.

Lucrez în meseria mea cu ochii, dar mai mult cu ochii minţii.

Iar acum eşti profesor, prin altele.

G.A.: Sunt artist plastic la Centru educaţional after school Familia ta, desenator artistic la restaurantul Davinci, profesor la Concordia, artist independent: picturi case particulare, grădiniţe. Am pictat chiar şi  liceul la care am învăţat, UCECOM. În plus, am de curând o linie de design vestimentar, primul pas este o colecţie de 15 tricouri pictate manual.

Mă simt împlinit, sufleteşte şi social. Nu simt că am mers o zi la serviciu, deşi muncesc foarte mult în fiecare zi. Sunt apreciat, respectat, munca mea este plătită şi generează profit. Am ajuns la nivelul în care să îmi fac din hobby profesie şi să fiu şi profesionist în asta.

Să ne întoarcem la mesajul tău de la început. Ce ai să transmiţi celor care îşi încep viaţa în condiţii defavorabile?

G.A.: Că nu există nu pot, nu există nu vreau, să nu fii ipocrit, să nu încerci să fii geniu, să fii profesionist în ceea ce faci. Mi-a plăcut mult o vorbă a domnului Sorescu, director restaurantului Central, unde am fost în practică: dacă îţi place ceva, excelează în asta. Dacă îţi place să strângi gunoiul, să nu strângă nimeni gunoiul ca tine.

Şi să nu renunţi la visele tale, să nu îi laşi pe alţii să ţi le aleagă. Mi s-a tot spus că nu voi reuşi singur, că voi muri de foame că artist. Am intrat la liceul de artă cu brio, la una dintre probe cu zece. Cei de la Concordia m-au înscris însă la şcoala profesională, nu au avut încredere în mine. Eu am avut şi, până la urmă, am reuşit în cariera artistică, chiar dacă cu ocolişuri. Acum am vernisaje împreună cu doamna profesoară Milea Lucreţia, de la acest liceu. Să aibă încredere în ei.