Poezie fără sfârşit VIDEO

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Unul dintre cele mai bune şi mai frumoase filme ale deceniului, „Paterson“, regizat de americanul Jim Jarmusch, intră pe ecranele noastre, chiar dacă cu oarecare întârziere, distribuit de Voodoo Films, compania de distribuţie a lui Cristian Mungiu.

Dacă nu aţi văzut „Paterson“ (film prezentat în premieră în competiţia Festivalului de la Cannes din 2016), trebuie să-l vedeţi neapărat la cinema, din această vineri, de când vine distribuit, e-adevărat la oarecare distanţă de momentul premierei, de Voodoo Films. Dacă aţi făcut-o deja, oricum este cazul să-l revedeţi în sala de cinematograf, pentru că nimic nu poate egala plăcerea vizionării în condiţii de calitate a unui film cu o cromatică şi o plastică, un aspect vizual în genere, de excepţie, aşa cum stau lucrurile aici.

Important este şi că „Paterson“, deja unul dintre marile succese ale americanului Jim Jarmusch, marchează şi o reîntoarcere a acestuia la stilul minimal şi bazal din anii ’80, ani în care a debutat şi s-a impus ca un nume important al cinematografului independent, stil pentru care-a ajuns atunci, în scurtă vreme, atât de îndrăgit de cinefilii din toată lumea. Este unul dintre cele mai bune filme ale regizorului american şi unul dintre cele mai importante ale deceniului în curs.

Poezia, „o fântână în mare“

În esenţă, „Paterson“ este o odă (în sens antic, singurul posibil de altfel) adusă poeziei şi capacităţii sale de supravieţuire, ca şi posibilităţii de a vedea frumuseţea acolo unde aparent ea nu există. Mircea Cărtărescu se referea la poezie ca la „o fântână în mare“, preluând o idee a lui Wittgenstein din „Tractatus...“ („Singurul lucru miraculos în ce priveşte lumea este că lumea există“), iar filmul lui Jarmusch ilustrează de minune această credinţă. Sunt (doar) şapte zile (număr simbolic, amintind de Geneză), de luni până sâmbătă, din viaţa unui banal şofer de autobuz din oraşul american Paterson, din statul New Jersey, personaj al cărui nume, întâmplător, este tot Paterson (o ironie neplanificată face ca numele de familie al lui Adam Driver, excelentul interpret principal, să însemne chiar „şofer“).

Paterson (omul, nu oraşul) este banal, şi nu prea. În timpul liber (de fapt, tot timpul el se gândeşte la acest lucru), şoferul scrie poezie, iar procesul de „geneză“ al versurilor ne este arătat, pe lângă vocea sa din off, şi de scrierea acestora cu cursive pe ecran. Paterson este un diletant, dar nu un veleitar. Oraşul din New Jersey este cel în care-a trăit toată viaţa William Carlos Williams (1883-1963), unul dintre cei mai importanţi poeţi americani (nu întâmplător idolul literar al şoferului Paterson), iar de localitate s-au mai „atins“, pentru diverse perioade, beatnik-ul Allen Ginsberg şi alţi autori relevanţi. Ar trebui ca traiul în Paterson (o paşnică localitate tipică pentru New England) să genereze automat poezie. Jarmusch nu face însă o „cântare“ flamboaiantă a acestui „oraş al poeţilor“, fiind mult mai interesat de a descompune mecanismele rutinei şi de-a afla eventualul mod al acestora de a produce poezie.

Mecanisme ale rutinei

Paterson este un personaj în linia lui Buster Keaton (Malec, „omul care nu a râs niciodată”); nimic, nicio veste, în niciun caz cele neplăcute, nu îi clintesc niciun muşchi de pe faţă, şi aceasta pentru că viaţa sa este în primul rând una interioară. Lumea nu este în exteriorul lui Paterson, ci în interiorul minţii sale. Pare că are o căsnicie fericită cu destul de insipida Laura (Golshifteh Farahani), pentru că de fapt nu îl interesează, ca orice ţine de realitatea obiectivă; astfel, are tăria să nu reacţioneze la costisitoarele încercări zilnice ale acesteia (Laura e casnică) de a fi „originală“ şi artistă cu orice preţ. Suportă chiar şi pierderea propriilor poezii („sunt doar cuvinte, scrise pe apă“, spune foarte frumos Paterson), dar din întâlnirea cu un poet japonez (Masatoshi Nagase), fan al lui W.C. Williams venit special în Paterson, îşi va găsi resursele să continue.

„Paterson“ (filmul) este o extraordinară analiză a mecanismelor rutinei, şi a felului în care acestea pot fi depăşite, pentru a găsi şi a crea frumuseţe şi poezie în şi din orice detaliu (iar pentru aceasta, cum spuneam, Jarmusch a re-apelat la stilul său atât de specific, rafinat de el în filmele anilor ’80). Zi de zi, de luni până vineri, Paterson se trezeşte la ora 6 (fără ceas deşteptător!) şi execută aceleaşi lucruri, într-un „ritual“ al rutinei căruia îi suntem tributari mulţi dintre noi. Poezia şi frumuseţea pot transpare însă în orice detaliu, cum ar fi o cutie de chibrituri cu literele scrise în formă de megafon, punct de plecare al unui „poem de dragoste“ (a cărui progresie, pe parcursul zilei, în mintea lui Paterson ne este redată minuţios). Poezia este, aşadar, „o fântână în mare“, ne demonstrează acest superb film, totodată un exerciţiu de reîntoarcere la poezie, de regăsire a acesteia, un imn adus supravieţuirii acestei arte de temelie.

„Ştim că există epoci ciudate în care oamenii, specia îşi uită propria poezie, se îndepărtează de la aceasta“, spunea cândva poeta română Simona Popescu (cu referire la perioada post-revoluţionară, dar valabil în general pentru finalul de secol XX), în „Gellu Naum sau despre salvarea speciei“, iar „Paterson“ al lui Jim Jarmusch, o pledoarie pentru regăsirea tocmai a acestei poezii, este dovada că, întotdeauna, acest lucru este doar temporar. Poeziile din „Paterson“ au fost scrise special pentru film, în stilul lui Williams, de Ron Padgett, unul dintre poeţii preferaţi ai lui Jim Jarmusch. Cu excepţia unuia dintre poeme („Water Falls“), cel al fetei de 10 ani întâlnite de Paterson, care îi aparţine însuşi regizorului, iar unul dintre poemele celebre din antologia lui W.C. Williams este citat, la masă, de Paterson şi de Laura.

Info

Paterson (SUA-Franţa-Germania, 2016)
Regia: Jim Jarmusch
Cu: Adam Driver, Golshifteh Farahani, câinele Nellie

5 stele

PORTRET DE REGIZOR

Jim Jarmusch – „zeul“ cinemaului independent american

image



Greu de crezut că există cineva, în lumea cât de cât cultivată, fie el cinefil sau nu, care să nu fi auzit de numele cineastului american Jim Jarmusch, indiferent câte filme ale acestuia a văzut până acum. Este o onoare, de a fi unul dintre cei mai cunoscuţi regizori de pe planetă, pe care Jarmusch o împarte cu puţini, după 37 de ani de carieră şi aflat acum la vârsta de 65 de ani. Am folosit în titlu sintagma „zeu“, şi nu degeaba, referindu-mă la înţelesul demiurgic al termenului, pentru că Jarmusch, în generaţia sa, este cel care a creat şi consolidat, la începutul anilor ’80, cinematograful independent american, în linia sa newyorkeză (nu e chiar primul, pentru că mai înainte a fost John Cassavetes).

Un cineast rock

S-a născut, sub numele de James R. Jarmusch şi pe 22 ianuarie 1953, în localitatea americană Akron, Ohio, dar la vârsta de 17 ani se mută la New York. În 1975, absolvă engleza la Columbia University şi, fără experienţă anterioară în cinema, este acceptat să studieze filmul la şcoala newyorkeză de arte, dar adevărata ucenicie avea să şi-o facă la Cinemateca Franceză din Paris. Lucrează ca asistent la „Lightning Over Water“ (1980), emoţionantul documentar al lui Wim Wenders despre stingerea din viaţă a regizorului Nicholas Ray, iar în acelaşi an regizează primul său film, „Permanent Vacation“ (75 min.), făcut cu doar 15.000 de dolari (este filmul cu care, stilistic, se înrudeşte cel mai mult acest nou „Paterson“).

Întâlnirea cu un producător german generos îi permite să turneze „Stranger Than Paradise“ (1984), un film cu care, cum se spune, „rupe gura târgului“ cinefil. Filmul câştigă Camera d’Or, premiul pentru debut de la Cannes, şi îi consolidează statutul de cineast independent, neinteresat de lucrul cu studiourile. Restul este istorie. Pe lângă binecunoscutele sale filme, este şi autorul a numeroase videoclipuri, pentru nume importante, cum ar fi Talking Heads, Tom Waits, Neil Young (& Crazy Horse) sau The Raconteurs. Se autodefineşte drept un cineast rock, şi acest lucru trebuie înţeles – dincolo de lucrul cu staruri rock precum Tom Waits sau Iggy Pop, ori semnarea de documentare muzicale („Year of the Horse“, 1997) – şi ca o apetenţă către (o anume) poezie, pe care acest „Paterson“ o demonstrează încă o dată.

Top 5 filme importante

1. Dead Man (SUA-Germania-Japonia, 1995)
2. Ghost Dog: The Way of the Samurai (coproducţie, 1999)
3. Stranger Than Paradise (SUA-RFG, 1984)
4. Coffee and Cigarettes (SUA-Japonia-Italia, 2003)
5. Only Lovers Left Alive / Îndrăgostiţii mor ultimii (coproducţie, 2013)

image
image
image

Citeşte şi: „O poveste cu vampiri“ – cronica la „Only Lovers Left Alive / Îndrăgostiţii mor ultimii“ (2013), precedentul film al lui Jim Jarmusch

image

Johnny Depp, în „Dead Man“ (1995)

image
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite