Arte

articolul anterior articolul urmator

PORTRET Nemuritoarea Mihaela Runceanu. „Piesele ei n-au vârstă. Sound-ul e de anii ’80, dar valoarea rămâne“

2
8 Aug 2020 13:53:54
Autor: Medeea Stan
Artista Mihaela Runceanu, în 1987. Sursa foto: Arhiva familiei Runceanu şi arhiva Mircea Nicolau
Artista Mihaela Runceanu, în 1987. Sursa foto: Arhiva familiei Runceanu şi arhiva Mircea Nicolau

Mihaela Runceanu n-a fost doar una dintre cântăreţele optzeciste ale României comuniste – o altă voce de aur, cum se spunea. A fost o artistă liberă, o prezenţă aproape occidentală şi o profesoară dedicată studenţilor ei. A murit prematur şi tragic, într-un episod violent care a şocat toată ţara, dar, după 30 de ani, muzica ei încă răsună din boxele tinerei generaţii. Mihaela Runceanu rămâne fenomenală.

„La glorie nu se ajunge bătând din palme, chiar dacă aplauzele pot fi, la o adică, primul semn că publicul te apreciază“, spunea Mihaela Runceanu într-un interviu din 1988. Artista a murit un an mai târziu, dar interpretările ei nu şi-au pierdut din vitalitate. După trei decenii, tinerii născuţi la Revoluţie şi după ’90 încă îi lasă mesaje de apreciere pe YouTube, deşi n-au avut şansa s-o asculte într-un concert live. Pe canelele de YouTube se găsesc şi piesele originale, dar şi unele remixate, căci pe mai mulţi DJ i-a impresionat vocea ei. Mihaela Runceanu a reuşit ce şi-a propus la începutul carierei: să aducă publicul pe scenă, alături de ea, să plângă şi să râdă împreună, să afle toţi fericirea.
 
Admiratorii publică frecvent melodii şi fotografii pe conturile de Facebook dedicate artistei şi, de două ori pe an, familia, foştii elevi şi fanii se strâng să cânte în amintirea ei. Mihaela Runceanu a fost ucisă la 34 de ani, cu o lună înainte de Revoluţie şi n-a mai apucat să se bucure de libertatea pe care şi-ar fi dorit-o, spune Andreea Runceanu, vara Mihaelei şi fondatoarea trupei Amadeus. Andreea crede că, în această perioadă dificilă pentru noi toţi, tinerii privesc adesea spre trecut ca să afle mai multe despre cine suntem; iar unele răspunsuri s-ar putea regăsi chiar în muzica şi în viaţa Mihaelei Runceanu. Povestea ei a vrut să o descopere şi Gabriel Sandu, regizor şi scenarist născut în 1988, aşa că a început să se documenteze de anul trecut cu scopul să monteze un spectacol de teatru. Repetiţiile vor începe în septembrie.

O vioară mică 
Pentru Mihaela Runceanu, care s-a născut pe 4 mai 1955, la Buzău, muzica a fost o bucurie încă din copilărie. Odată, când a întrebat-o, într-un magazin, ce păpuşă şi-ar dori, fetei i-au căzut ochii pe o vioară şi asta a ales, a povestit mama artistei cu ani în urmă. Viaţa şi-a urmat apoi cursul firesc: a studiat muzică la şcoala elementară şi a fost elevă la Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Buzău. Atunci a avut şansa să cânte cu Orchestra Simfonică din oraş atât acasă, cât şi pe scenele din Ungaria şi Cehoslovacia. Mihaela le-a atras atenţia altor muzicieni, dar şi publicului încă din timpul liceului, din 1972, când a participat la concursul „Tinereţea Buzoiană“. În acea seară a obţinut premiul I şi aplauze nesfârşite pentru interpretarea piesei „Anilor“, scrisă de Petre Magdin.
 
Doi ani mai târziu, în 1974, a fost şefă de promoţie la absolvirea liceului şi în acelaşi an a fost admisă la Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu“, la Facultatea de Compoziţie, Muzicologie şi Pedagogie, în clasa profesorului Victor Giuleanu. Interesul pentru muzica uşoară a determinat-o să frecventeze, în acelaşi timp, cursurile Şcolii Populare de Artă din Bucureşti, unde a îndrumat-o profesoara Nina Bercaru. „De la ea am deprins dragostea pentru cântecul frumos, pentru melodia generoasă, stilul sincer şi direct de interpretare. Şi tot de la ea, vocaţia pedagogică“, îşi amintea Mihaela Runceanu în 1985. Succesele s-au ţinut lanţ în anii studenţiei, când a luat premii la festivaluri din toată ţara, de la Constanţa, Râmnicu Vâlcea şi Galaţi la Bucureşti. 
 
Adrian Enache şi Mădălina Manole i-au fost elevi 
După absolvirea Conservatorului, în 1978, cu lucrarea „Muzica uşoară românească şi rolul său în societatea contemporană“, a lucrat ca profesoară de vioară la Şcoala Generală de Muzică din Brăila. În această perioada, cânta uneori în oraş cu formaţii locale. După aceea,a revenit o vreme la Buzău ca profesoară de vioară chiar la liceul în care învăţase, iar posibilitatea să se dezvolte profesional a sosit la scurt timp: în 1980 a devenit profesoară la Şcoala Populară de Artă din Bucureşti. De-atunci a pregătit cu entuziasm mulţi artişti: i-au fost elevi Adrian Enache, Mădălina Manole, Silvia Dumitrescu şi Nicola (Nicoleta Alexandru). 
 
Nu doar vocea o diferenţia pe Mihaela Runceanu de alte interprete ale vremii, ci şi alegerile vestimentare. Costumele variate, glasul şi prezenţa scenică o apropiau de solistele din Occident, cu toate că se lovea, ca toţi ceilalţi artişti, de limitele regimului comunist.  
 
A fost „un cântec norocos pentru mine, căci interpretându-l în această vară la Festivalul internaţio-
nal de muzică uşoară din Cuba am avut un succes deosebit“, declara ea într-un interviu din februarie 1985 despre piesa „Să crezi în dragostea mea“. Interpretarea fără cusur, în ciuda emoţiilor, la concursul „Melodii ’84“, i-a adus premiul întâi. Treptat, de atunci i-a crescut popularitatea şi era recunoscută drept una dintre cântăreţele preferate de publicul din România comunistă. Avea des spectacole în Bucureşti, la Sala Radio, şi, în plus, ţinea concerte la diverse restaurante din Capitală, precum Intercontinental şi Dorobanţi, dar şi din Sinaia şi de pe litoral.
 

Repere muzicale: Whitney Houston
şi Ioana Radu
Mihaela Runceanu a plecat în turnee în străinătate doar de câteva ori, după experienţele din adolescenţă a mai ajuns în Bulgaria, URSS, RDG şi Cuba. Alte oportunităţi de-a ajunge pe scena internaţională n-a avut. Dar în ţările unde a fost, la fel ca acasă, piesele ei au emoţionat publicul. Şi acum cântăreţe românce, precum Delia şi Andra, interpretează cover-uri după şlagărele Mihaelei Runceanu. „E-adevărat, iubirea mea“ – versiunea românească a piesei „Paradise“, scrisă de L. Russell Brown –, „Iartă“, „Fericirea are chipul tău“ şi „De-ar fi să vii“ sunt câteva dintre ele. 
 
Până în 1989 a reuşit să scoată trei discuri, iar postum au mai apărut câteva albume, la Electrecord, cu piesele înregistrate în anii ’80. De la începutul carierei Mihaela Runceanu şi-a păstrat preferinţa pentru muzica lentă, dar prin 1988 era deja atrasă, de asemenea, de melodiile mai ritmate; a şi cântat câteva, de pildă: „Oameni“ şi „Vara“, de Alexandru Simu. 
 
De obicei, îşi organiza puţinul timp liber astfel încât să profite de el pe deplin: făcea jogging şi gimanstică, învăţa limba engleză şi încerca să rămână la curent cu scena muzicală internaţională. Deseori, urmărea casete cu artişti de peste hotare, ca să mai înveţe trucuri de la ei. „Whitney Houston mi se pare cea mai marcantă printr-o tinereţe a stilului interpretării îmbinată cu o maturitate clasică în exprimarea sa artistică“, spunea Mihaela Runceanu într-un interviu. „Cred că se poate învăţa mereu de la artişti precum Stevie Wonder, Al Jareau, Eros Ramazzotti, Keith Bush şi Tina Turner.“ Cât despre solistele din România, le aprecia pe Mirabela Dauer, Angela Similea şi Corina Chiriac, iar interpreta de muzică populară Ioana Radu era idolul ei. 
 
Adevărata împlinire profesională
Ce-şi dorea Mihaela Runceanu la mijlocul anilor ’80, când ajunsese pe culmile gloriei: să interpreteze cântece noi, dar şi să aibă cât mai des ocazia să se bucure de succesele elevilor ei. „Prin cei dinaintea mea şi prin cei care-mi urmează în pasiunea pentru muzică mă simt într-o perpetuă «ştafetă» a generaţiilor“, observa cântăreaţa. 
 

 
Într-o cronică din 1985, Anca Romeci nota despre Mihaela Runceanu: „Ce îi învaţă pe elevii săi? Lucruri aparent simple, dar vai, cât de neştiute de alţii – necesitatea spiritului modern, autenticitatea, punerea în acord cu tot ceea ce este de actualitate în muzica uşoară universală şi ABC-ul muzicii – a descifra bine o partitură şi a se acompania singuri la pian. În rest, cum să-şi aleagă repertoriile potrivite – fiindcă ea a optat întotdeauna pentru muzica bună“. 
 
Mihaela Runceanu simţea uneori că muzica uşoară era, într-un fel, sub pregătirea ei, căci cei care alegeau drumul acesta n-aveau neapărat studii superioare. De aceea, când nu era pe scenă, găsea numeroase satisfacţii la catedră. „Adevărata mea împlinire profesională consider că este activitatea de pedagog, adică posibilitatea de a umple un gol existent în sistemul nostru de învăţământ“, zicea ea înainte de Revoluţie. În anii ’80, în special tinerii participau la cursurile ei şi erau în jur de 30 într-o clasă. Mulţi doar audiau lecţiile şi nu plăteau taxă de şcolarizare. 
 
„Cine nu are talent rămâne un imitator“
În pedagogie a ajutat-o propria experienţă ca solistă, diferită de a altor pedagogi care îşi adaptau tacticile pentru canto clasic la muzica uşoară. „Ştiu o grămadă de secrete care pot masca unele limite sau chiar defecţiuni ale vocii, transformându-le de fapt în plusuri de efect artistic“, spunea Mihaela. Considera că rolul profesorului era să valorifice vocea elevilor, precum şi personalitatea lor artistică, să le dea sfaturi privind mişcarea scenică şi alegerea repertoriului. „Trebuie să fii şi pedagog, dar şi psiholog. Trebuie să fii şi un bun modist, să poţi sfătui interpretul să-şi găsească acel costum de scenă care îl avantajează. Sunt atât de multe lucruri de făcut pentru lansarea lui pe scenă, încât nu reuşesc niciodată să mă plictisesc.“ Era permanent încântată de munca printre tineri. 
 
Cu elevii de la Şcoala Populară de Artă din Bucureşti   Foto Arhiva Radu Ion, Iuliana Creţu
 
La Festivalul de la Amara, din Ialomiţa, în 1986, după ce i-a privit cu atenţie pe tinerii concurenţi, i-a descris drept: „Talentaţi şi grăbiţi să se afirme“. Nimic neobişnuit la vârsta lor. A amintit atunci şi de atitudinea generaţiilor de artişti mai experimentaţi, care evitau să îi ajute cu sfaturi pe debutanţi, de teamă să nu le umbrească succesul. Dar asta n-o îngrijora pe Mihaela. „O vedetă trebuie să fie generoasă, gata oricând să dăruiască şi altora din experienţa ei“, explica ea. „Bucuriile mele sunt tinerii pe care îi pregătesc.“
 
Sfatul ei principal pentru noii muzicieni era să-şi exprime trăirile pe scenă. „Dacă eşti sincer şi ai puterea şi talentul să transmiţi o emoţie, nu îţi rămâne decât să aştepţi răsplata publicului. Cine vrea să aibă parte de succes – şi cine nu vrea? – trebuie să facă risipă de energie. Munca se află la baza muzicii.“ Selectarea repertoriului potrivit pentru vocea fiecăruia era un alt sfat. În plus, „să ai deschidere către nou şi să capeţi o inteligenţă artistică, în măsură să-ţi permită să te apropii de public“. Imitarea unor vedete în primii ani de carieră i se părea firească – asta făcuse şi ea –, dar, în timp, noii solişti, considera artista, trebuiau să-şi găsească propria voce. „Cine are talent se impune. Cine nu are rămâne un imitator.“ Directă, cum îi stătea în fire, sublinia şi că: „Ar trebui să fie înlăturat amatorismul. Să nu fie admişi în concursuri decât interpreţii care ştiu să descifreze o partitură, numai cei care au noţiuni de istorie şi teoria muzicii“. 
 
Sfârşitul, pentru un televizor şi un videocasetofon
Ultimul concert al Mihaelei Runceanu a fost pe 28 octombrie 1989, la Sala Radio, primul şi singurul în care a văzut-o Andreea, vara ei, care atunci avea 9 ani. Câteva zile mai târziu, în dimineaţa de 1 noiembrie, pe la 1.00, Mihaela a murit. Un bărbat, „o cunoştinţă“ – cum s-a prezentat chiar el în discuţiile cu reporterii, după eliberarea din închisoare la 17 ani de la crimă – a strangulat-o cu un cablu de la telefon, a stropit-o cu benzină şi i-a dat foc. 
 
În garsoniera solistei, de pe Şoseaua Mihai Bravu din Bucureşti, Mihaela Runceanu şi Daniel Cosmin Ştefănescu, care îi făcea rost de casete video şi pe care l-a cunoscut prin nişte prieteni comuni, au început să se uite la un film. Ea era indispusă din cauza unei probleme personale, aşa că a preferat să meargă la culcare şi stabilise cu bărbatul ca el să plece după ce se termină pelicula. Doar că Ştefănescu a profitat de faptul că Miahela adormise şi s-a apucat să fure bunuri din casă. Un videocasetofon Panasonic şi un televizor Telecolor ar fi fost printre obiectele pentru care bărbatul a omorât-o când ea s-a trezit din cauza zgomotelor. Mass-media a trivializat în postcomunism formularea: „O crimă care a şocat România“. Însă atunci, în noiembrie 1989, asta au simţit o mulţime de oameni: că solista a avut un sfârşit îngrozitor. Au ignorat restricţiile vremii şi s-au adunat în faţa caselor Mihaelei Runceanu din Bucureşti şi din Buzău ca să-şi ia rămas-bun. În 1991, în oraşul natal al artistei, s-a organizat, în memoria ei, prima ediţie a Festivalul de muzică uşoară „Mihaela Runceanu“. 
 
 

„Am studiat dosarul crimei, am avut coşmaruri de la el“

Povestea Mihaelei Runceanu a vrut să o afle şi Gabriel Sandu (foto dreapta, sursa: Adi Bulboacă), regizor şi scenarist din generaţia născută la finele anilor ’80, aşa că, în 2019, a început să se documenteze ca să monteze un spectacol de teatru, împreună cu regizoarea Catinca Drăgănescu. 
 
Gabriel explică pentru „Weekend Adevărul“ de ce şi cum i-a venit ideea să aducă pe scenă povestea artistei. „Catinca era interesată de a revizita istorii ale artiştilor care au creat în comunism, despre cum le-a afectat cenzura arta şi destinul şi, mai important, ce ne-a rămas de la ei nouă, artiştilor contemporani şi publicului. Povestea Mihaelei Runceanu a fost printre primele care mi-au venit în minte, pentru că destinul ei cred c-a marcat istoria Bucureştilor, a vieţii de cartier în blocurile comuniste. Istoria ei m-a fascinat încă din adolescenţă, de când am auzit prima dată despre ea, dar mi s-a părut întotdeauna că e o poveste incomplet spusă.“
 
„M-am îndrăgostit definitiv de Mihaela“
Pe Gabriel Sandu îl ajută şi experienţa în jurnalism, pe care, în spectacolele lui, o îmbină cu cea din dramaturgie şi regie. A vorbit şi în alte două spectacole despre „poveşti neterminate din spaţiul public“, pe care le-a completat „imaginativ în teatru“: „Uitasem“, jucat la Point, în Bucureşti, şi „Tatăl meu, preotul“, montat la Teatrul Naţional din Târgu Mureş şi, într-o versiune diferită, la Apollo111 din Capitală. 
Din poveştile tuturor, foşti prieteni sau chiar inamici, părea o tipă într-adevăr fascinantă, plină de energie, umor şi talent.
 
Gabriel Sandu
regizor şi scenarist
S-a documentat pentru spectacolul despre Mihaela Runceanu anul trecut şi i-a intervievat pe oamenii care au cunoscut-o: membrii familiei, foşti elevi şi prieteni. A vorbit şi cu tatăl artistei când a fost la Buzău. „Am pus mâna pe hainele ei de scenă şi, cel mai intens, am studiat câteva zile pline dosarul crimei de la Tribunalul Bucureşti, într-o încăpere mică. Am fost complet prins de asta şi am avut coşmaruri noaptea de la el“, spune Gabriel. „Este o documentare complicată, pentru că au trecut 30 de ani de când crima a avut loc şi mulţi oameni spun lucruri contradictorii – în primul rând, pentru că e firesc. Memoria le joacă feste sau îi face să-şi amintească mai mult ce le convine decât ceea ce s-a întâmplat.“ Datorită experienţei din alte proiecte a putut să găsească, pe baza răspunsurilor tuturor, o pers-pectivă echilibrată. „Cel mai dureros la această documentare este că pe parcurs m-am îndrăgostit definitiv de Mihaela. Din poveştile tuturor, foşti prieteni sau chiar inamici, părea o tipă într-adevăr fascinantă, plină de energie, umor şi talent.“ Şi mai dureros i s-a părut felul în care s-a desfăşurat procesul – „Expeditiv, lăsând prea mult loc unor teorii ale conspiraţiei care fac mai mult rău decât bine“ –, în contextul anului 1990, când ţara era cuprinsă de haos.
 

Un remix care dă dependenţă
Gabriel a dat de muzica Mihaelei Runceanu când avea cam 15-16 ani, prin 2003 sau 2004. „Cu adevărat conştient poate că am descoperit-o într-o tabără de muzică în care am fost acum 12 ani, unde nişte băieţi realizau remix-uri după muzica ei. Ştiu că auzeam obsesiv acel refren de la «Iartă» şi am întrebat cine cântă“, îşi aminteşte el. „Tipii care remixau erau fascinaţi de durerea din vocea ei şi am stat o după-amiază întreagă cu ei în studio, ascultând acelaşi refren. Apoi am început să ascult în particular şi ştiu că mi s-a părut un stil aparte de cântat pentru o solistă optzecistă, extrem de sensibil şi cumva cu influenţe vestice în voce.“
 
În ce priveşte generaţiile născute după Revoluţie, Gabriel speră să le atragă atenţia spectacolul datorită poveştii sau pentru că au mai auzit înainte melodii de-ale ei. Repetiţiile vor începe în septembrie. În funcţie de res-tricţiile viitoare, se vor organiza ca să-i prezinte spectacolul şi publicului. Se va juca la Apollo111, iar din distribuţie fac parte Oana Puşcatu – o va interpreta pe Mihaela Runceanu – Silvana Negruţiu, Istvan Teglaş, Vlad Galer şi Cristina Drăghici, care au fost selectaţi în urma unui casting de o săptămână, la care s-au înscris în jur de 250 de persoane. 

 

Andreea Runceanu, vara Mihaelei:

„Era un om liber, în comunism a fost foarte încorsetată“

Andreea Runceanu   Foto Mircea Netea
 
Violonista Andreea Runceanu (40 de ani), membră a trupei Amadeus, povesteşte într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ despre „zvăpăiata, fascinanta şi haioasa“ ei verişoară, Mihaela Runceanu. Este convinsă că, dacă ar fi avut şansa, celebra cântăreaţă s-ar fi bucurat enorm de căderea comunismului, care o sufoca şi nu-i permitea să se bucure din plin de succesul ei. Andreea era doar un copil când Mihaela a murit, la doar câteva zile după ce o văzuse pentru prima dată într-un concert live, însă mărturiseşte că pe sfatul pe care artista i l-a dat atunci, în culise, şi-a clădit întreaga carieră. 
   
„Weekend Adevărul“: Acum, când vorbim despre Mihaela Runceanu, ce amintiri cu ea îţi vin în gând?
Andreea Runceanu: Am amintiri foarte puternice în ceea ce o priveşte, de când venea pe la noi şi de la concertul ei – am fost doar la unul. Întotdeauna m-am simţit norocoasă că m-am născut în aceeaşi familie cu Mihaela. Mama a fost prietenă din primii ani de şcoală cu Mihaela, dormeau una pe la alta şi aşa l-a cunoscut mama pe tata, unchiul Mihaelei. Când mă prezentam undeva şi spuneam că mă cheamă Runceanu, lumea mă întreba dacă există vreo legătură cu ea. Am purtat cu mândrie numele şi am încercat să învăţ cât mai multe de la ea chiar şi când eram copil. Era o persoană fascinantă, inteligentă şi haioasă. Când venea în vizită la noi, rămânea până dimineaţa, iar la un moment dat părinţii ne trimiteau la culcare pe mine şi pe fratele meu. Cred că atunci începeau bancurile şi povestirile picante, iar noi stăteam lipiţi cu urechile de uşă, ca în desenele animate, şi ascultam ce povestea din lumea artistică şi întâmplările cu fanii, care nouă ni se păreau extraordinare. Fanilor le zicea „fănei“. Şi în ce priveşte ţinutele a fost un trendsetter. Mi-a arătat tatăl ei recent hainele de la Buzău, lucra cu doi designeri, iar un artist plastic îi făcea printurile. 
 
Cum a fost pentru tine experienţa singurului concert al Mihaelei la care ai participat?
Am fost la ultimul ei concert, la Sala Radio. Aveam să aflu repede că n-o să mai am ocazia s-o văd pe scenă decât filmată. Am fost impresionată şi am plâns în sală de emoţie. Am simţit măreţia momentului în care oamenii te aplaudă şi sunt recunoscători pentru bucuria pe care le-o oferi. Îmi aduc aminte şi că nu era un om comod. Nu spunea ceea ce voiai să auzi, ci era foarte directă. În culise m-am aşezat la ea în braţe şi m-a întrebat ce vreau să mă fac atunci când o să fiu mare. I-am răspuns: „Vreau să mă fac artistă ca tine“. S-a burzuluit şi mi-a spus: „Nu te face artistă ca mine, vezi-ţi de vioara ta. Să nu renunţi niciodată la vioară“. Atunci m-am întrebat de ce zice asta. Am impresia că a şi spus că nu e o lume neapărat bună. Mă gândesc că poate în sensul că în lumea muzicii clasice oamenii sunt mai puţin răi unii cu alţii. 
 
Aşadar, i-ai urmat sfatul şi ai continuat să studiezi vioara.
Da, am avut mare încredere în vorbele ei de atunci, mai ales că nu a mai apucat să-mi spună alte lucruri. Apoi, ca adult, am învăţat de la ea să fiu sinceră cu publicul, dar şi faţă de ceea ce cânt. 
 

A cântat muzica trăind-o
Îi plăcea să interacţioneze cu fanii?
Era dedicată fanilor. Sunt 30 de ani de când ea nu mai este şi cel puţin de două ori pe an, la Casa de Cultură a Studenţilor, se întruneşte fan clubul Mihaelei Runceanu într-un concert. Când nu sunt plecată din ţară şi nu am concert în altă parte, cânt cu fratele meu acolo. Se adună fanii, iar câţiva foşti elevi cântă piesele ei sau alte piese, în jurul datelor când s-a născut şi când a plecat. Iubea oamenii, asta vă pot confirma elevii ei. Nu a avut copii, dar pe elevi îi trezea dimineaţa să-i ia la jogging, le ducea covrigi, îi certa, îşi dorea să le fie bine şi să-i ajute. 
 
Ai aflat dacă îşi dorea copii?
Îşi dorea o familie, era încântată de noi, o întreba mereu pe mama cum stăm cu şcoala. Familia ei a fost clasa de canto de la Şcoala Populară de Arte. 
 
Ai piese preferate de-ale Mihaelei?
Dincolo de hituri ca „De-ar fi să vii“ şi „Iartă“, îmi plac şi piese pe care le-a preluat, precum „Plouă“. Ea nu doar a cântat nişte piese frumoase, ci le-a trăit. N-a cântat piese care să nu-i placă sau care să nu spună nimic, de asta a şi avut mici conflicte cu unii compozitori. Şi tocmai pentru că le-a cântat cu tot sufletul cred că piesele ei n-au vârstă, normal că sound-ul este de anii ’80, dar valoarea rămâne. Cred că muzica ei poate să fie contemporană cu noi ca suflu, pentru că vine din nişte momente de zbateri care se potrivesc cu ce trăim acum. Pentru a înţelege cine suntem noi, cei care s-au născut la Revoluţie simt nevoia să se întoarcă puţin în timp şi să vadă cine eram noi atunci, înainte de Revoluţie, când şi-a găsit sfârşitul şi Mihaela.
 
Ea nu doar a cântat nişte piese frumoase, ci le-a trăit. N-a cântat piese care să nu-i placă sau care să nu spună nimic, de asta a şi avut mici conflicte cu unii compozitori. Şi tocmai pentru că le-a cântat cu tot sufletul cred că piesele ei n-au vârstă, normal că sound-ul este de anii ’80, dar valoarea rămâne. Cred că muzica ei poate să fie contemporană cu noi ca suflu, pentru că vine din nişte momente de zbateri care se potrivesc cu ce trăim acum. 
 
Andreea Runceanu
vara Mihaelei Runceanu
 
„Cazul a fost tratat cu superficialitate“
Crezi că s-ar fi bucurat de căderea comunismului?
Sunt sigură că s-ar fi bucurat enorm. Era un om liber, în comunism a fost foarte încorsetată. Un artist, pe vremea aia, nu putea să se bucure de succesul lui. Ea era plătită bine, dar nu putea să strângă bani să-şi cumpere o casă mai mare. Era foarte zvăpăiată şi îi plăcea mult să danseze, iar pe scenă nu avea voie să se exprime şi prin limbajul corpului. 
 
Cum îţi aminteşti primele zile de după moartea ei?
A fost tulburător. Eram în clasa a II-a, a venit mama la şcoală, a vorbit ceva cu învăţătoarea şi m-a luat. Am întrebat ce s-a întâmplat, mama mi-a spus că Mihaela a avut un accident de maşină şi că e bine. Ea şi tata m-au lăsat acasă şi au plecat la tatăl Mihaelei. În timpul ăsta, a sunat telefonul încontinuu. În cartea de telefoane existau doar trei nume de familie Runceanu. Cum atunci circulau zvonurile pe loc, a circulat şi ăsta şi toată lumea suna să întrebe dacă Mihaela a murit. Eu spuneam că a avut un accident, dar e bine. La un moment dat, a sunat o fostă colegă de-ale ei, plângea şi mi-a zis ce s-a întâmplat. Se înserase, dar m-am dus spre tatăl Mihaelei. Când am intrat pe bulevard, am văzut o mare de oameni. Am încercat să intru în bloc, dar nu am putut pentru că oamenii se înghesuiau. Pe vremea lui Ceauşescu nu se strângeau niciodată atâţia oameni. Norocul meu a fost că m-a văzut cineva – nu mai ştiu dacă tata – şi m-a luat înăuntru. Toată lumea era distrusă. Pentru noi a fost un coşmar, nu am înţeles ce s-a întâmplat, nu am înţeles procesul. Cazul a fost tratat cu superficialitate. 
 
„N-am putut să-i mai ascult piesele“
Îl cunoşteai pe bărbatul care a ucis-o?
Nu, şi m-am ţinut departe de poveştile care s-au iscat în jurul acestui om, pentru că frustrarea e prea mare. Am evitat să mă uit la emisiunile de divertisment făcute despre el. A devenit vedetă pentru că a omorât o vedetă. Mi se pare macabru, dar aşa e curiozitatea oamenilor... 
 
Aveai 9 ani când a murit Mihaela. Cât de greu a fost să accepţi pierderea? 
După ce s-a dus, imaginea mea despre ea a fost ca cea pe care o ai despre un înger. A fost prima dată când m-am întâlnit cu moartea şi n-am crezut multă vreme că a murit. Mă gândeam că nu mai este cu mine, dar că este undeva. Îmi era îngrozitor de greu să ascult orice melodie cântată de ea. Până acum câţiva ani n-am putut să-i mai ascult piesele, mă buşea plânsul şi nu mă mai puteam opri. Am hotărât să trec peste starea asta care vine din copilărie şi le-am ascultat după ce ne-am hotărât să organizăm un concert mare în memoria Mihaelei. Voiam să-l facem în luna mai, dar o să-l amânăm pentru anul viitor. 
 

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

2 Comentarii

Alexandru Preda
8.08.2020, 15:28:13

Într-adevăr, a fost originala, a avut un stil propriu și o voce deosebita. În plus, o prezenta scenica eleganta, plăcută, apropiata de public. Ambițioasă, muncea mult pentru pregătirea pieselor muzicale, talentata, plina de energie și perfecționista. Păcat ca a murit prematur și atât de groaznic.

+1 (1 vot)
Andrei Tirighie
9.08.2020, 10:56:59

prin interpretare, mihaela runceanu inspiră multă feminitate, este chiar foarte senzuală, îmi place mult s-o ascult. mare păcat.

+1 (1 vot)
Modifică Setările