Povestea lui Turandot de Puccini. Spectacolul de operă al lui Andrei Şerban este reluat la Covent Garden, după 33 de ani de la premieră VIDEO

Dupa 33 de ani de la premieră, a avut loc la Royal Opera din Londra a şaisprezecea reluare a spectacolului „Turandot“  de Puccini in regia lui Andrei Şerban. Montarea regizorului român se bucură în continuare de un succes remarcabil  de public, toate cele şapte reprezentaţii următoare, care au loc din 8 până pe 16 iulie, fiind complet vândute la Covent Gaden.

Spectacolul Turandot, de Giacomo  Puccini, pus în scenă  în 1984 de Andrei Şerban la Royal Opera House din Londra, are noi reprezentaţii, începând de pe 8 iulie. Sopranele Christine Goerke şi Lise Lindstrom  sunt, alternativ, în rolul Turandot pe scena celebrei opere londoneze.

Cronicile elogioase şi recomandările apărute printre altele, în London Times, The Independent, Metro, subliniază că  producţia lui Andrei Şerban are, după 33 de ani, cea mai impresionantă longevitate din istoria recentă a faimoasei Opere Covent Garden.

INFO spectacol din  8 iulie

Lise Linstrom şi Roberto Alagna, în distribuţie

TURANDOT

Orchestra şi Corul Royal Opera House

Muzica: Giacomo Puccini

Libret: Giuseppe Adami şi Renato Simoni

Regizor: Andrei Serban

Coregrafie: Kate Flatt

Dirijor:Dan Ettinger

Turandot:Lise Lindstrom

Calaf: Roberto Alagna

Liù: Aleksandra Kurzak

Timur: Brindley Sherratt

Ping: Leon Košavić

Pang: Samuel Sakker

Pong:David Junghoon Kim

Împăratul Altoum: Robin Leggate

Mandarin: Yuriy Yurchuk

Concertmaistru:Peter Schulmeister

Adevărul.ro vă spune povestea acestui spectacol, aşa cum apare aceasta scrisă în volumul "O biografie", volum scris de Andrei Şerban şi publicat de Editura Polirom.

John Toolley, directorul general de la Covent Garden, mă cheamă de urgenţă la Londra. Îmi propune să montez Turandot, dar trebuie să încep repetiţiile imediat. The Royal Opera House primise o invitaţie de ultimă clipă să prezinte în premieră

Turandot la Festivalul Artelor de la Los Angeles, în cadrul Olimpiadei din 1984.
„Eşti familiarizat cu Turandot, sper ? !“, mă asaltează grăbit, oferindu-mi să semnez pe loc contractul.

„Cum avem puţin timp, e nevoie de decizii rapide.“ Mi-a fost ruşine să-i spun că deşi aveam deja o „carieră“ în operă, nu eram un erudit al acestui gen. Şi ruşinea a luat proporţii o oră mai târziu, când, întrebând în magazinul de discuri :
230„Aveţi Turandot de Verdi ?“, vânzătorul s-a uitat lung la mine şi după ce l-a consultat pe şeful lui („A scris Verdi un Turandot ? !“), m-a `ntrebat ezitând : „Vreţi să spuneţi că-i de Puccini, nu ? ? ! ! !“. Semn rău pentru un început la Covent Garden, mi-am zis, am confundat compozitorul... După mulţi ani, trecând, în Londra, prin faţa acelei prăvălii, am apreciat că semnul nu a fost chiar rău, privind în vitrină afişul spectacolului meu cu Turandot, care continua încă să fie jucat la Covent Garden deşi au trecut zeci de ani de la premiera la Los Angeles ! Între timp am făcut cunoştinţă şi cu Verdi, căci am montat mai multe dintre operele lui, deci pot garanta azi că Puccini nu a scris Rigoletto ! Deruta din seara aceea s-a agravat când, ascultând la hotel Turandot, nu eram prea convins că era pentru mine. Muzica mi se părea cam exagerat retorică, în contrast cu Boema (despre care ştiam că nu era de Verdi !), în care vedeam un exemplu de poveste naturală, simplă, cu oameni obişnuiţi ca noi, care îşi exprimă sentimentele nu vorbind, ci cântând. Cu cât mă gândeam mai mult la Boema, cu atât mi se părea mai vie, ca o piesă de teatru cu muzică, şi aş fi preferat s-o facem în loc de Turandot, dar era imposibil. Placido Domingo fusese contractat să-l cânte pe Calaf, eroul care trebuie să treacă prin încercările celebrelor enigme ca să o câştige pe Prinţesă, Turandot avea să fie Gwyneth Jones, pe care o văzusem în Tetralogia montată de Chéreau la Bayreuth, iar Sir Colin Davis,
pe atunci director muzical la Covent Garden, urma să dirijeze.

Nu mai puteam să refuz şi am început să prind curaj când mi-am dat seama că pentru libretul lui Turandot, Puccini a preluat piesa lui Carlo Gozzi. Aflasem despre Gozzi studiindu-l pe Meyerhold, care, ca şi Vahtangov (care a regizat un spectacol istoric cu Turandot în teatru, înainte să moară), avea un cult deosebit pentru Gozzi, fabulistul magician al teatrului, reinventator al commediei dell’arte.

Dacă la Puritanii am început prin a pune în scenă muzica pentru a ajunge să dau personajelor un adevăr, cu Turandot, dimpotrivă, am fost captivat de partea teatrală, iar muzica m-a cucerit treptat în timpul repetiţiilor.

Astăzi iubesc Turandot şi o ascult plin de bucurie.

Dar cum presiunea timpului ne obliga la decizii prompte, primul pas a fost să apelez la Sally Jacobs, autoarea scenografiei care revoluţionase teatrul anilor ’70 – acea cutie albă cu trapeze suspendate din Visul unei nopţi de vară al lui Peter Brook. Uneori e avantajos să te afli sub presiune, pentru că ajungi să-ţi canalizezi intuiţia să lucreze în direcţia esenţială, fără prea multe ocolişuri inutile. Ideea noastră a fost să înlocuim obişnuitele panouri tradiţionale pictate, prin care adesea se sugera la operă o Chină fantezistă (acţiunea având loc la Pekin), cu o structură solidă a unei lumi reale : un teatru în teatru – o construcţie impozantă din lemn pe mai multe niveluri, inspirată din arhitectura asiatică veche.

Corul se adună în lojile teatrului pentru a asista la spectacolul piesei Turandot. Kate Flatt, o tânără coregrafă londoneză reîntoarsă întâmplător tocmai din Maramureş, unde luase lecţii de dans folcloric, ni s-a alăturat pentru a dezvolta împreună un limbaj de mişcare stilizat, corespunzător imaginaţiei exotice a poveştii. Ca şi basmul lui Gozzi, acţiunea scenic trebuia să deschidă porţile spre fantastic.
La repetiţii, Gwyneth Jones a sosit prima, îmbrăcată nu în rochiile ei haute couture de mare star, ci în trening, capabilă să cânte în orice poziţie, curajoasă peste aşteptări, gata de orice risc. Gwyneth nu numai că îşi dezvoltase vocea ca pe un instrument de o forţă uriaşă, dar era şi o actriţă total devotată artei teatrale. Căuta cu aceeaşi seriozitate şi pasiune intensitatea dramatică şi perfecţiunea muzicală.
 

Era impresionant în special momentul în care Calaf găseşte răspuns la ultima dintre enigmele cu care Turandot reuşea să-i distrugă pe toţi cei ce cutezau să o peţească. Ghicind, Calaf triumfa, şi Turandot-Gwyneth, care se apropia până la doi centimetri de gâtul celui pe care îl sugruma de obicei imediat ce nu găsea răspuns, de data asta se prăbuşea la picioarele tenorului şocată, învinsă şi îndrăgostită pe loc de el. Concentrarea lui Gwyneth în repetiţii ne-a tăiat tuturor respiraţia.

Dar tenorul încă nu apăruse. Domingo era „indisponibil“ până la o anumită dată, cel puţin aşa era marcat pe buletinul de repetiţie. „Unde e ?“, l-am întrebat pe Jeremy, asistentul cel mai de încredere de la Covent Garden. „Azi e la Buenos Aires. Cântă Radames, iar mâine are o înregistrare cu Solti la  Hamburg, care va dura câteva zile, dar săptămâna viitoare sigur e aici.“ Între timp, regizorul de culise era fericit să stea cu partitura în braţe şi să fie în pericol de a fi sugrumat de Gwyneth pe post de Calaf, în absenţa lui Placido. Când marele tenor şi-a făcut în fine apariţia printre noi, muncind cu totală
dăruire, a învăţat în trei zile toate mişcările stilizate şi şi-a însuşit ca prin minune rolul, acceptând fără nici o rezistenţă toate ideile mele aşa-zis novatoare şi executând fără urmă de capriciu tot ce i-am cerut.

Dar nu orice tenor are generozitatea lui Domingo. Un an mai târziu, după ce a fost primit cu entuziasm la Olimpiada din Los Angeles, spectacolul a fost reluat la Londra pentru a fi televizat de BBC.
Cum Domingo era acum indisponibil pe o durată nedeterminată, Franco Bonisolli a fost contactat să-l înlocuiască. Împreună cu Gwyneth, îl aşteptam în sala de repetiţie. Auzisem despre el că ar avea un temperament exagerat de meridional, dar cum cântase rolul în diverse teatre italiene, ne gândeam că era bine pregătit să preia de la Domingo costumul lui Calaf. Deşi era început de septembrie, Franco a apărut la Londra îmbrăcat într-o blană de astrahan şi cizme de eschimos. Printre noi, toţi în jeanşi şi tricouri, era clar că dorea să facă notă aparte, să arate că el e „star“ : „Eu când cânt, nu am nevoie să mă mişc de colo-colo ca la balet !“. Gwyneth intervine prompt : „Caro Franco, încearcă doar şi ai să vezi ce bine o să te simţi. Tot spectacolul e conceput pe mişcare, e stilizat ca în kabuki. Placido s-a încadrat perfect“. Comparaţia l-a scos din sărite pe Franco : „Să n-aud de Domingo. |la nu ia acutele şi se mişcă prea mult, ca să compenseze că nu poate să cânte. Dar eu îl iau pe A chiar şi în somn !“. {i scoate un urlet de verificare ce ne trezeşte admiraţia, dar (aflându-ne în spaţiul strâmt al studioului) ne şi pune în pericol urechile. „Aţi auzit ce pot, ei bine, până la premieră eu n-am să cânt mai mult.

Credeam că la Covent Garden e operă, nu circ. Ori vă schimbaţi concepţia, ori la revedere !“ Franco îşi ia ceremonios astrahanul şi se îndreaptă câţiva paşi spre ieşire. Nimeni nu se mişca, tăceam cu toţii şocaţi şi neputincioşi. Franco, simţindu-se important, adăugă : „Al diavolo cu kabuki-ul vostru. Cazzo ! ! !Viva Italia, viva l’opera italiana !“.

Noi, nici o reacţie. Gwyneth totuşi nu se dă bătută, încearcă să-l momească invocând familia regală : „Dacă ai şti ce primire am avut în Los Angeles, a fost şi prinţesa Anne ! Si aici sunt aşteptaţi la premieră Diana cu Charles“. Franco se opreşte în uşă, părând ademenit.

Se întoarce, ne priveşte de la înălţime. Aşteaptă să ne punem în genunchi în faţa lui, să-l implorăm să nu ne părăsească. Noi, nimic. Toată lumea e îngheţată. Brusc, Bonissolli îşi scoate hlamida, redevine Calaf şi chiar acceptă să se mişte, lăsându-ne cu gura căscată. Totul merge bine, până la scena enigmelor din actul II. Când Gwyneth se îndreaptă spre el cu braţele întinse să-l strângă de gât, Franco vociferează : „Ma non è possibile. Vreau spaţiu, nu pot să cânt acuta dacă te apropii de mine“. „Dar, Franco, ai răbdare. N-o să te strâng de gât. Îţi cad la picioare imediat cum aflu că tu ai ghicit ghicitoarea !“ „Dar e momentul meu favorit. Toată presa a scris laudativ ! Non mi piacce, anzi, mi dispiacce completamente.“

Pe moment, Franco a avut câştig de cauză, din teama generală să nu fim iar în pericol să ne pierdem tenorul. Dar, în seara premierei, Gwyneth s-a repezit ca o tigroaică spre gâtul lui Calaf şi săracul Franco a trebuit să-şi cânte nota aproape gâtuit de emoţia surprizei. În pauza de dinaintea ultimului act m-am dus să-l văd în cabina lui. Curios, nu părea afectat de incident. Mi-a spus : „Dacă-i aşa, păi am şi eu o surpriză !“. Nessun dorma e universal celebră în repertoriul operei ca aria de încercare a oricărui tenor. Dacă ajunge să ia nota finală, e aplaudat frenetic chiar în timp ce orchestra continuă să cânte. Surpriza a fost că Bonissolli nu numai că s-a căţărat pe pagoda centrală din grădina actului III, ceea ce nici vorbă să fi vrut să încerce măcar în repetiţie, dar la momentul notei cu pricina, a făcut o săritură ca Barişnikov şi, după ce a cântat suspendat în aer cel mai dificil sunet posibil, a aterizat pe podeaua scenei, lucru pe care nici măcar Domingo nu îndrăznise să-l facă !

Ovaţiile publicului au inclus elita regală, iar la sfârşit Franco, extenuat, dar surâzător, a venit drept la mine ca să afle dacă l-a întrecut sau nu pe Domingo. L-am îmbrăţişat, asigurându-l că da. Nu l-am revăzut de atunci. Recent am aflat de moartea lui. Sper că îşi cântă nota favorită printre îngeri. (Copyright Editura Polirom)

Următoarea premieră  a regizorului Andrei Şerban va fi ,,Don Giovanni” de W.A. Mozart, ce va deschide la ONB stagiunea 2017-2018, pe 1 septembrie.