Arte

articolul anterior articolul urmator

Poveştile „dilematicilor“. Ana Maria Sandu: „Ne cunoaştem de o jumătate de viaţă“

0
31 Jan 2013 13:27:47
Autor: Anamaria Sandu
Ana Maria Sandu este redactor la „Dilema veche“   Foto: Mircea Struţeanu
Ana Maria Sandu este redactor la „Dilema veche“   Foto: Mircea Struţeanu

Am citit Dilema din liceu, am continuat şi-n facultate, cînd i-am şi cunoscut pe unii dintre cei care scriau la revistă şi predau la Literele bucureştene. Am trimis şi scrisori la poşta redacţiei şi am publicat nişte mici articole la diverse teme.

În perioada în care urmam cursurile masteratului de literatură contemporană a început prima mea aventură jurnalistică: Vineri, suplimentul cultural şi lunar al Dilemei. Chiar dacă de atunci au urmat alte reviste la care am pus umărul, am rămas extrem de ataşată de lunarul nonconformist, progresist şi deloc mainstream la care am participat şi de care nu ştiu cîtă lume îşi mai aminteşte. Pentru mine a fost important. Uneori, cînd fac curat, scot colecţia de Vineri-uri din cutia de sub pat în care o păstrez şi mi se pare că făceam o ceva foarte tare pentru vremurile acelea. Încercam să fim inventivi, ne jucam şi mergeam mereu pe graniţe. Revistele de atunci, privite azi, par nişte jucărele livreşti şi relaxate.

Cu „seniorii” Dilemei, cu care împărţeam lună de lună redacţia, aveam o relaţie ciudată. Mă simţeam invizibilă, mică şi necoaptă, aveam senzaţia că, atunci cînd îi salutam, se uitau prin mine. A fost o mare mirare şi bucurie cînd mi-am dat seama că mă recunoşteau şi în afara redacţiei, ba ştiau şi cum mă cheamă…

Vorbim despre anii 1995-1996, cînd redacţia era în clădirea impunătoare de pe Aleea Alexandru. O masă mare, scaune de jur împrejur, locuri clare, nimeni nu se aşeza în altă parte. Îmi făceam de lucru în cămăruţa unde se tehnoredacta şi Vineri, în care se intra din sala principală. Dilematicii păreau extrem de serioşi şi mă intimidau. Apoi, le auzeam prin uşa deschisă schimbul de replici, un ping pong vioi şi amuzant, rîsetele, şi mă binedispuneam. Zîmbeam, cu ochii în ecran, lîngă un Dan Stanciu impunător şi sclipitor, şi mă gîndeam că ar trebui să mă simt norocoasă.

Ieşeam doar după ce se termina oficial şedinţa de redacţie de vineri de la prînz, şi ea devenită între timp o instituţie. Mă amestecam printre frînturile de conversaţii dintre Tita Chiper şi Alex. Leo Şerban, Magdalena Boiangiu şi Radu Cosaşu, vorbeam cu Simona Sora pe care o ştiam de la Cenaclul din facultate.

Dilematicii păreau extrem de serioşi şi mă intimidau. Apoi, le auzeam prin uşa deschisă schimbul de replici, un ping pong vioi şi amuzant, rîsetele, şi mă binedispuneam. Zîmbeam, cu ochii în ecran, lîngă un Dan Stanciu impunător şi sclipitor, şi mă gîndeam că ar trebui să mă simt norocoasă.

Într-o zi, la masa aceea lungă, ne-a chemat Mircea Vasilescu şi pe noi, cei de la Vineri, şi ne-a zis că Augustin Buzura nu mai vrea să scoată suplimentul. Aventura s-a încheiat brusc, aşa cum aveam să descopăr mai tîrziu că se termină vieţile celor mai multe reviste.

Am continuat să scriu la Dilema, am crescut, am publicat cărţi, am citit recenzii despre ele în paginile revistei şi, ca o fiică risipitoare, în urmă cu aproape trei ani, m-am “reîntors” în redacţie.

Nu mai e aceeaşi masă şi nici nu mai avem scaunele personalizate, dar ne face plăcere să ne întîlnim şi să vorbim unii cu alţii. Ne contrazicem, ne entuziasmăm, ne temperăm, dezbatem şi mergem mai departe. Ştiu că e important ce facem. Şi mă emoţionez de fiecare dată cînd cineva îmi mărturiseşte că nu-şi imaginează viaţa fără Dilema. 20 de ani e o istorie lungă. Pe orice planetă au loc schimbări. Mulţi dintre seniori au dispărut. Dar i-am citit şi asta ne-a ajutat, probabil, să devenim nişte jurnalişti mai buni şi mai atenţi la nuanţe.

 

 

 

 

Foto

Adauga Comentariu

Pentru a comenta, alege una din optiunile de mai jos

Varianta 1

Autentificare cu contul adevarul.ro
Creeare cont

Varianta 2

Autentificare cu contul de Facebook
Logare cu pseudonim

0 Comentarii

Modifică Setările