CRONICĂ Prea târziu – „Bacalaureat“, filmul de care avea nevoie România VIDEO

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Faţă în faţă, un tată şi fiica sa:
Romeo Aldea (Adrian Titieni) şi
Eliza (Maria Drăguş)
Faţă în faţă, un tată şi fiica sa: Romeo Aldea (Adrian Titieni) şi Eliza (Maria Drăguş)

DUŞ RECE Noul film al lui Cristian Mungiu, „Bacalaureat“, ar trebui să aibă menirea să-i trezească, dacă mai este posibil, pe toţi cei aflaţi la vârsta de „40 şi ceva“, generaţia regizorului, foştii aşa-numiţi „decreţei“.

Ideea acestui „prea târziu“ (care era şi titlul filmului lui Lucian Pintilie din 1996) revine periodic în discuţiile dintre personajele noului film al lui Cristian Mungiu, „Bacalaureat“, mai ales în cele din interiorul familiei medicului Romeo Aldea (49 de ani, aproximativ vârsta regizorului), personajul central. Periodic, România resimte acut imposibilitatea oricărei schimbări, prăbuşirea totală a elanurilor melioriste anterioare.

Era situaţia şi în anii ’90 ai lui Pintilie, este, iată, şi acum, după încă 20 de ani (şi 10 ani de Uniune Europeană), şi despre acest moment dă seama noul film (cel de-al patrulea lungmetraj) al lui Mungiu. „Bacalaureat“ funcţionează ca o ireproşabilă radiografie a societăţii româneşti actuale, ca şi a tuturor problemelor cu care se poate confrunta aici un bărbat trecut de 40 de ani, aflat la mijloc de „crug al vieţii“, cum s-ar spune. Este filmul de care România avea nevoie în acest moment istoric, s-ar putea zice.

Lanţul slăbiciunilor

La începutul anilor ’90, cuplul Romeo şi Magda Aldea (Adrian Titieni şi Lia Bugnar) plecase din ţară, dar s-au întors în 1991 pentru „a schimba ceva aici“, aşa cum îşi amintesc acum. În prezent, conştienţi de imposibilitatea oricărei schimbări reale, tot ce-şi mai doresc este să o scoată din ţară pe fiica lor de 18 ani, Eliza (Maria Drăguş), pentru a nu se confrunta în viaţă cu ceea ce s-au confruntat ei aici. Fata a câştigat deja o bursă la o universitate din Anglia şi tot ce mai trebuie să facă este să-şi ia bacalaureatul, teoretic o simplă formalitate. Un accident grav suferit în preziua primului examen va face, însă, ca lucrurile să devină, treptat, din ce în ce mai complicate.

Bacalaureat

Romeo – personaj urmărit pe întreg parcursul filmului şi pentru care Adrian Titieni face un adevărat tur de forţă – consideră că este de datoria lui să se dea peste cap pentru a se asigura că Eliza va obţine nota necesară admiterii la bursa care-i permite plecarea din ţară. Apelează astfel la cercul de „pile, cunoştinţe şi relaţii“, cu care s-a confruntat toată viaţa sa în România de până acum. La fel ca pe vremea lui Caragiale, „lanţul slăbiciunilor“ funcţionează impecabil în acest „oraş de munte“ în care se desfăşoară acţiunea şi în care nimeni nu dă mită, dar toată lumea „serveşte“ pe toată lumea.

Situaţia se complică însă şi, în aceste 4-5 zile „din viaţa lui Romeo Aldea“, bărbatul simte că totul se prăbuşeşte în jurul lui şi pierde tot ceea ce avea: familia, relaţia cu soţia şi cu fiica sa, chiar şi cea cu amanta (Magda, interpretată de debutanta Mălina Manovici), integritatea profesională (ca într-o veritabilă „coborâre în infern“). Rădăcinile răului sunt însă mult mai vechi şi se află în toată viaţa de până acum a personajului.

Tată şi fiică, aşa cum ar fi spus Sokurov

În pofida a ce s-ar putea crede, „Bacalaureat“ nu este un film despre generaţia Elizei (chiar dacă filmul se încheie cu o fotografie de grup a promoţiei şi, în fundal, melodia „Ani de liceu“) – generaţie care nu este viitorul, ci deja prezentul României –, ci despre cea a lui Romeo, a celor trecuţi de 40 de ani (foştii numiţi atâta vreme cu dispreţ „decreţei“), care au ales „atunci“ să rămână în ţară pentru a putea schimba ceva. Treptat, filmul se transformă într-o meditaţie despre compromis şi într-un florilegiu al problemelor morale şi al eticii „de tranziţie“ (spre ce?).

Bacalaureat

Romeo vrea să determine viitorul „fără compromisuri“ al Elizei tocmai bazându-l pe un compromis, iar acest fapt este respins de soţia şi, mai ales, de fiica sa. La final, Eliza întreabă însă „M-am descurcat?“ – „a te descurca“, mizerabilul verb care ne defineşte destinele –, parcă într-un fel de acceptare a „blestemului valah“ care guvernează acest loc. „Părinţi şi copii” (cum ar fi spus Turgheniev), generaţii (de sacrificiu) după generaţii... Aici e locul în care nu se schimbă nimic.

Artistul la maturitate

„Bacalaureat“ este şi un film despre relaţia dintre un tată şi fiica sa (aflată la vârsta critică a adolescenţei şi a purismului moral), relaţie pe care-o pierde şi o reface de câteva ori pe parcursul acestor zile. Stilistic, Mungiu reuşeşte să creeze o teribilă tensiune pe parcursul celor puţin peste două ore de film, şi nu neapărat prin racursiurile hanekiene pe care le practică ici-colo, ci prin pura expunere a faptelor care-alcătuiesc mecanismul corupţiei şi-al degradării morale.

Spre deosebire de „Un etaj mai jos“, de exemplu, filmul lui Mungiu este pentru toată lumea, poate fi înţeles de oricine, şi de aceea şi este atât de important (ca film social-politic). „Bacalaureat“ este, într-un fel, cel mai important şi necesar film al regizorului, în orice caz o operă de maturitate, a artistului „as an adult man“.

Info

Bacalaureat (România-Franţa-Belgia, 2016)
Regia: Cristian Mungiu
Cu: Adrian Titieni, Maria Drăguş, Lia Bugnar, Vlad Ivanov, Mălina Manovici

5 stele

PORTRET DE REGIZOR

Cristian Mungiu – primul cineast român premiat cu Palme d’Or


Cristian Mungiu

Chiar dacă se consideră că regizorul Cristi Puiu este cel care-a dat startul Noului Cinema Românesc al anilor 2000-2010, cu filmul său „Marfa şi banii“ din 2001, şi tot el este cel care-a deschis calea premiilor cinematografice importante, la Cannes şi aiurea, cu „Moartea domnului Lăzărescu“ (trofeul secţiunii Un certain regard, 2005), realitatea va rămâne întotdeauna că autorul Cristian Mungiu este primul cineast român (şi singurul, deocamdată) distins cu distincţia supremă a Festivalului de la Cannes, Palme d’Or (la care breasla autohtonă nici nu îndrăznea până atunci să viseze), în 2007 pentru filmul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“. Cei doi cineaşti sunt cam de aceeaşi vârstă (Puiu are 49 de ani, iar Mungiu, fiind născut în Iaşi pe 27 aprilie 1968, a împlinit 48 de ani) şi, deşi Cristi Puiu declara de curând că „o parte din Palme d’Or-ul lui Mungiu este şi al meu“, lucrurile nu sunt de fapt atât de simple.

Un foarte bun autor de scurtmetraje

Cristi Puiu a irumpt în cinemaul românesc în 2001 cu „Marfa şi banii“, după ce făcuse studiile de film la Şcoala de Arte Vizuale din Geneva, unde realizase scurtmetrajul de şcoală „Before Breakfast“ (după O’Neill). A fost un fel de OZN. În acest timp, însă, Cristian Mungiu, absolvent al ATF Bucureşti în 1998, a realizat câteva scurtmetraje excepţionale, extrem de solide, punând de fapt fundamentele a ceea ce se va numi „noul val“ românesc şi al stilului său ulterior: „Corul pompierilor“ (cu o subtilă estetică de şaizecism ceh), „Zapping“ şi „Nici o întâmplare“ sunt câteva exemple. La fel şi în „Occident“ (2002), într-un fel primul film (cronologic) din „noul val“, pentru că, spre deosebire de cel al lui Puiu, a fost un succes.

Nimic din „Occident“, o comedie à la Tarantino cu „poveşti întretăiate“, nu anunţa însă lovitura pe care-avea s-o dea în 2007 cu „432“ (foto), o profundă dramă umană care depăşeşte încadrarea istorică în perioada comunismului, pentru care îi va fi decernat Palme d’Or. Îi va urma, în aceeaşi linie, „După dealuri“ (2012, premii pentru scenariu şi interpretare feminină la Cannes), despre episodul Tanacu, şi acum acest excelent „Bacalaureat“, pentru prima oară centrat pe un personaj masculin. De data aceasta, Mungiu concurează împreună cu Puiu în competiţia oficială de la Cannes, acesta din urmă cu „Sieranevada“.

Top 5 filme importante

1. 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (România, 2007)
2. Occident (România, 2002)
3. Bacalaureat (România-Franţa-Belgia, 2016)
4. După dealuri (România-Franţa-Belgia, 2012)
5. Corul pompierilor (România, 2000) şi celelalte scurtmetraje

432
432
432

Cadru iconic din “432”, cu minunata Anamaria Marinca în centru

Reiau aici cronica mea la filmul „După dealuri“, din 2012, care nu mai există nicăieri pe net:

Iadul bunelor intenţii


SIMETRIE În „După dealuri”, primul său lungmetraj de după palmedorizatul „432”, regizorul Cristian Mungiu nu se îndepărtează prea mult de cercul infernului pe care l-a explorat în acel film.

„Zeii urzesc nefericiri pentru ca oamenii să aibă ce povesti”, spuneau anticii, şi e valabil şi în cazul controversatei drame de la Tanacu, survenită pe plaiurile vasluiene în Anno Domini 2005. În realitate una dintre cele mai stupide şi fără sens întâmplări de după 1989, o tipică „moarte care nu dovedeşte nimic”, impactul fatal dintre destinul Irinei Cornici şi cel al călugărului Daniel Corogeanu s-a grăbit a fi interpretat de presă într-un fel sau altul, în funcţie de interesele sau de prostia celor care se exprimau. Mai fertilă s-a dovedit a fi tragedia, pe măsura trecerii vremii, pentru domeniul artistic.

Din punct de vedere al transpunerii în ficţiune, moartea Irinei Cornici şi ceea ce i-a urmat a dus, mai întâi, la două romane ale Tatianei Niculescu-Bran. Acestea au stat, acum câţiva ani, la baza unui atelier teatral condus de Andrei Şerban şi rezultat într-un excelent spectacol. A venit acum rândul transpunerii cinematografice, pe care scenaristul şi regizorul Cristian Mungiu a realizat-o plecând de la aceleaşi două romane, într-un film distins cu două premii la Cannes, în festivalul care-l consacrase pe Mungiu în urmă cu 5 ani: acum, pentru scenariu şi pentru interpretare feminină.

Nici înger, nici demon

“432” nu era un film despre avort, au insistat la premiera de acum 5 ani regizorul şi comentatorii pertinenţi ai peliculei. La fel, acum, Mungiu repetă, de câte ori e nevoie, că filmul său nu este despre religie sau despre situaţia din Biserica Ortodoxă Română. Scenaristul-regizor nu face greşeala să îl demonizeze pe preotul-exorcist, aşa cum atât de des l-am văzut prezentat în anii scurşi de la întâmplare.

Dacă preotul din film nu mai este un campion al fanatismului, el nu e nici un “atlet” spiritual, încleştat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu (ceea ce crede el a fi) demonul. Personajul lui Valeriu Andriuţă este complet lipsit de vreo flacără, oricare ar fi ea, în bine sau în rău. Filmului lui Mungiu îi lipseşte orice dimensiune religioasă/spirituală, ceea ce face ca personajul-cheie al exorcistului să fie unul plat şi banal (nu e vina actorului, aşa e construit stareţul din scenariu). Exorcistul nu ia aici decizii conform propriei voinţe, el este aproape împins de la spate de bunele intenţii ale celorlalţi şi de mecanismul implacabil al unei situaţii fără ieşire.

Enigma Voichiţei

Atunci despre ce este “După dealuri”? În primul rând, este despre dragoste (sentiment intens şi răscumpărător, pe care un artist nu îl reduce la contactul fizic, aşa cum cred nătărăii că trebuie) – aici, cea dintre Voichiţa şi Alina – şi despre imposibilitatea suportării singurătăţii. Este evident că, dacă Alina nu ar fi insistat că nu poate trăi decât alături de Voichiţa, fie înăuntrul, fie în afara mănăstirii, nimic din ceea ce se întâmplă nu s-ar fi întâmplat.

“4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, atât ar fi putut dura şi calvarul Alinei între zidurile schitului, iar paralelele dintre cele două filme sunt numeroase. Aşa cum “432” era filmul Otiliei, acesta este filmul Voichiţei, martor mut şi umil al tragediei, pe figura căreia se răsfrânge, treptat, totul (cele două actriţe îşi merită pe deplin premiul de interpretare, dar mai ales jocul Cosminei Stratan este de o intensitate uluitoare). Din păcate, aşa cum spuneam, cel care ar fi trebuit să aibă aici rostul lui “domnul Bebe”, de agent al neantului, adică preotul, este mult mai slab conturat. Tema este şi aici banalitatea răului, dar ea nu mai are un exponent atât de memorabil precum în “432”.

În plin soare

Recunoaştem multe din procedeele stilistice folosite în “432”: camera fixă, cadrul larg cu un personaj colectiv în ritmul unei activităţi cotidiene (acolo căministele, aici măicuţele), personajul filmat din spate (acolo Otilia, aici Voichiţa, la începutul filmului). Lipseşte însă, ca şi în “432”, acea senzaţie de Ochi care priveşte totul, de prezenţă din afara cadrului, care face ca un cinematograf să fie transcendental.

Mungiu filmează totul (împreună cu minunatul operator Oleg Mutu), de la primul la ultimul cadru, într-o lumină puternică, albă (spre deosebire de filmul precedent, care utiliza clarobscurul şi imagini întunecate). Putem glosa că este vorba de acea “lumină tăcută”, de o imanenţă a divinului. Realitatea este, însă, că cinemaul lui Mungiu – deşi extraordinar – nu este unul transcendental, precum cel al lui Kieslowski, Ozu, Sokurov sau, mai nou, Carlos Reygadas.

Info

După dealuri (România, 2012)
Regia: Cristian Mungiu
Cu: Cosmina Stratan, Cristina Flutur, Valeriu Andriuţă, Dana Tapalagă

4 stele

432

Laura Vasiliu şi Vlad Ivanov, în “432”

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite