Premieră la Opera Maghiară clujeană, „Samson şi Dalila”

Opusul lui Camille Saint-Saëns se reprezintă rar în România. În municipiul de pe Someş, la Opera Română, a existat o producţie acum cca cinci decenii, la Iaşi acum peste 30 de ani, la Bucureşti, imediat după Revoluţie. Niciuna nu mai este, în momentul de faţă, „pe rol”.

Montarea poate fi pretenţioasă, la fel redarea din punct de vedere stilistic a muzicii, rolul principal masculin reclamă o voce eroică, greu de găsit.

          Opera Maghiară din Cluj-Napoca a trecut peste toate acestea şi, recent, a realizat o nouă producţie a cunoscutului titlu, într-o distribuţie remarcabilă. În frunte, ca Samson, s-a situat tenorul Marius Vlad Budoiu, solist al Operei Naţionale Române din municipiu, glasul care în aceste zile este, la noi în ţară, valorosul tălmăcitor al rolurilor de extracţie lirică - spintă şi dramatică dintr-un larg repertoriu italian romantic, verist, mergând până la drama muzicală wagneriană sau opera contemporană. Cultura de stil şi tehnica vocală sunt atributele care l-au condus pe artistul clujean către o spectaculoasă evoluţie în cariera care a pornit de la rolurile lirice pure. Un progres remarcabil şi pilduitor.

          Inteligenţa în construirea psihologică a personajului, interpretarea adecvată a desenului melodic francez, cu stăpânirea perfectă a pronunţiei în limba originală, cântul eroic pe frază şi declamaţie, accentele dramatice, energia, omogenitatea de glas pe întregul ambitus, sonorităţile învăluitoare ale unei timbralităţi specifice, cu nuanţări până la mezzavoce, au fost calităţile cu care Budoiu l-a conturat pe biblicul Samson, atât cât este el redat prin gândirea regizorală.

Marius Vlad Budoiu şi Orsolya Veress         

Vocal, frumoasa Orsolya Veress (Dalila) a sedus în primul rând prin calitatea timbrului plăcut colorat şi mai apoi prin unduirea frazelor în legato. Comunicarea a venit în acest mod. Prima arie „Printemps qui commence” a avut o articulare oarecum timidă, iar amploarea de glas s-a dovedit remarcabilă în cea de-a doua „Amour, viens aider ma faiblesse”, în duetul cu Marele Preot şi în marea scenă cu Samson, ce include aria „Mon coeur s’ouvre à ta voix”, în care implicarea a crescut. Sunetele acute au avut forţă, „éclat” şi pătrundere; spre pildă, Si bemol-urile din aria secundă şi „Lâche!”, adresat lui Samson.  

          Interpreţi de calitate au fost distribuiţi în rolurile Abimélech (basul János Szilágyi, glas puternic, masiv), Marele Preot al lui Dagon (excelentul bariton Sándor Balla, cu remarcabile tirade dramatice), Bătrânul evreu (basul profund Sándor Köpeczi). Opera Maghiară dispune de un important rezervor de voci grave masculine, care ar trebui să fie auzite şi în alte teatre din ţară.

          Alte personaje, cu intervenţii de mai mică dimensiune, au revenit artiştilor Zsombor Rétyi (Mesagerul), István Rigmányi (Primul filistean), Tamás Ottó Peti (Al doilea filistean).

          Cu competenţă, preciziune şi bun echilibru între sonorităţile fosei şi scenei, dirijorul József Horváth a condus inspirat ansamblurile teatrului. Chiar dacă partida „cordarilor” nu a sunat consistent la început sau un pasager accident la corn a prefigurat Bacanala din actul ultim, instrumentiştii au asigurat în „tutti” o bună susţinere a pasajelor dramatice, cu forţă. O „bilă foarte albă” pentru corul pregătit de Szabolcs Kulcsár.

     Mizanscena a fost încredinţată regizorului budapestan György Korcsmáros, un profesionist experimentat în operă, operetă, teatru, care nu se află la prima colaborare cu scenele lirice din România. Pentru „Samson şi Dalila” i-a cooptat în echipa de realizatori pe scenograful Gyula Lörincz, pe creatoarea costumelor Amalia Judea şi pe coregrafa Melinda Jakab. Toţi au abordat o idee conceptuală cu decoruri simple şi stilizate, cu respectarea simbolurilor.

Costumele definesc mai greu o epocă anume, oricum modernă, încercând să inducă mai degrabă ideea de atemporalitate. Neaşteptat de greoaie mi s-au părut cele ale Dalilei, inclusiv... capotul de mătase de un roşu aprins din scena seducţiei (actul secund), contrastant cu costumaţia sumară a dansatoarelor. Trebuie notat în mod obligatoriu că trupa de balet şi-a făcut pe deplin datoria, într-o coregrafie bogată, cu mişcări de la cele lascive, super - sexy din primele două acte la ritualurile sălbatice din ultimul.

          De altfel, dinamica în scenă a fost remarcabilă. A existat o continuă palpitaţie, s-a jucat intens şi convingător.

Toate bune şi frumoase, numai că, precum atâţia alţi regizori contemporani, Korcsmáros a dorit, din nefericire, să şocheze şi să aducă trama în actualitatea unui tragic secol XXI, în contradicţie cu spiritul muzicii. Mă întreb. Oare de ce, pentru a dărâma templul lui Dagon şi a-şi ucide duşmanii, Samson s-a autodetonat cu o centură ticsită de explozibil? Şi, mergând mai înapoi. De ce era nevoie ca Samson să lucreze la laptop în primul act şi să-şi salveze secretele pe un stick de memorie, devenit ţinta Dalilei? Sau de ce filistenii trebuiau să-şi facă selfie-uri cu smartphone-urile când pregăteau dezmăţul final?

Au fost elemente care puteau foarte bine să lipsească.