Prima expoziţie românească la Luvru (2)

La începtul lunii iulie, 2017, domnul Jannic Durand a venit în România pentru o documentare care să-i permită proiectarea efectivă a expoziţiilor discutate de noi anterior.

La acel moment, ele erau incluse deja în programul Sezonului România-Franţa iar Institutul Francez, mai precis directoarea acestuia, doamna Irina Petrescu, făcuse, cu o eficienţă pe care-o invidiam, cele necesare pentru pregătirea acelei vizite.

La ora anunţată a sosirii l-am aşteptat la intrarea Galeriei de Artă Europeană din curtea de onoare, pe care o foloseam ca acces de protocol, nu numai pentru somptuozitatea sa reprezentativă dar şi pentru faptul că scutea musafirii de labirinticul acces al intrării de serviciu şi de „ambarasamentul” unei călătorii cu liftul. Deşi uşor obosit, domnul Durand era la fel de afabil, cu zîmbetul său discret şi conversaţia care n-a fost niciodată banală. Trec peste detaliile vizitei în Galeria de Artă Veche Românească, unde a revăzut cu interes broderiile din expunere şi discuţiile care au urmat.

Seara, am cinat împreună, rezervînd, dată fiind căldura instalată pînă la ore tîrzii a verilor bucureştene, o masă pe terasa restaurantului Doina, de la Şosea. Mai fusesem acolo şi remarcasem decenţa serviciului, ambianţa sonoră soft, clădirea de patrimoniu a restaurantului, contînd, în plus, pe meniul garnisit cu bucate româneşti. De data aceasta, un taraf conectat la amplificare, ne „astupa” urechile, făcînd conversaţia posibilă doar în momentele de pauză vocală, timp în care bruiajul sonor era preluat de fîntîna arteziană în proximitatea căreia fusesem, din nefericire, plasaţi.

În ce mă priveşte, obţinusem deja cîştig de cauză contestînd „evaluarea” abuzivă a Ministerului Culturii, care ar fi pus capăt mandatului meu, dar situaţia de perspectivă rămînea incertă, luînd în calcul următoarea „evaluare”. Cu toate acestea, deşi cred că era informat, domnul Durand, cu delicateţe, nu a abordat deloc această chestiune. Între timp, în caruselul miniştrilor culturii, cei mai (sic!) „flotanţi” de după 1990, urcase cel care i-a succedat lui Ionuţ Vulpescu, Lucian Romaşcanu.

În onoarea oaspetelui de la Luvru ambasada Franţei a oferit peste două zile, timp în care dl. Durand a prospectat cîteva mănăstiri bucovinene, o cină la... aceeaşi terasă Doina.

Ne-am reunit alături de doamna ambasadoare, directorul Muzeului Naţional de Istorie a României, comisarul român al Sezonului şi noul ministru al culturii, plasat vizavi de mine. Aveam deci, la distanţa unei lăţimi de masă, personificarea celui care îmi putea hotărî curînd destinul. Ne cunoscusem fugitiv anterior, la o altă cină restrînsă, cu prilejul primirii comisarilor Europalia, atunci în postura de preşedinte al Comisiei de cultură a Senatului României. Spre deosebire de predecesorul său, pe care l-am văzut doar în ipostaze low-profile, minat parcă de un complex ascuns, ministrul pe rol afişa o dezinvoltură naturală, exersată, probabil, ca urmare a unei disponibilităţi personale dar şi pentru că, speculam, provenea din industria tabloidelor, una din publicaţiile trustului respectiv numindu-se chiar Cancan. Contrar acestei supoziţii, de care m-am simţit curînd vinovat, era genul care destinde conversaţia fără frivolităţi dar şi fără acele artificii retorice, proprii celor care vor să-şi creeze un ascendent pe măsura funcţiei avute. Pe scurt, personajul mi-a dat speranţe de onestitate.

Cina a decurs pe acelaşi fond sonor etno-muzical indezirabil, spre sursa căruia, cel onorat, periodic întorcea uşor capul, parcă pentru a sesiza vreo ameninţare. Faţă de seara petrecută doar de noi, acum natura anturajului obliga la conversaţii continue, pentru care glasul trebuia considerabil ridicat. Plecarea ministrului, din care am înţeles că urma o noapte de lucru, a dat semnalul de încheiere şi ne-am despărţit cordial, domnul Durand urmînd ca a doua zi să-şi continue periplul mănăstiresc în Muntenia.

Finalul, însă, a venit după trei săptămîni. Vorbesc despre următoarea „evaluare”, în urma căreia mandatul meu de director s-a încheiat. Aceeaşi practică abuzivă a continuat, schimbîndu-se doar actanţii. Acel „pentru că putem” discreţionar a operat şi în acel caz. Nu au contat, în apreciere ministerului, nici cele 15 expoziţii deschise într-un singur an, nici proiectele primei retrospective Victor Brauner în România, a primelor expoziţii ale MNAR la Chişinău şi Roma, nici angajarea proiectului primei expoziţii româneşti de la Luvru, care se va deschide curînd.

Începînd de săptămîna trecută, presa a titrat referindu-se la expoziţia broderiilor postbizantine de la Luvru: premieră istorică. Da, este o premieră pe care România mi-o datorează şi mie!