Primăvara de la începutul toamnei

Să fie pianistul Mihai Ritivoiu, care atacă bucuros, cu zvâc, partitura, de parcă nişte nişte muguri s-ar desface aievea, cu forţă şi cu chef de viaţă, în faţa spectatorilor din Sala Mare a Ateneului Român? Sau dialogul vesel, continuu, dintre vioară şi violoncel? Sau poate rochia de-un verde crud a Annei Tifu...?

Un lucru e cert: Triplul Concert pentru pian, vioară şi violoncel în Do Major al lui Ludwig van Beethoven – care-a deschis ediţia de anul acesta a Concursului Enescu – a avut aşa un aer proaspăt şi primăvăratic, de parcă sub cupola Ateneului s-ar fi ivit pe nesimţite o grădină. Alegerea concertului în sine a fost o dovadă de prospeţime – lucrarea e dintre cele neglijate; o disertaţie de master, de la Universitatea Rice, din august 2006, arăta, de pildă, că Beethoven era compozitorul „cel mai interpretat în Statele Unite” de către cele 103 orchestre cercetate – dar că, din cele 677 reprezentaţii ale lucrărilor beethoveniene în stagiunea 2004-2005, concertul acesta anume fusese interpretat de exact 7 ori. Şi, potrivit aceleiaşi cercetări, concertul nu s-a bucurat de prea multă simpatie nici în timpul vieţii compozitorului, nici după aceea, anumiţi critici incluzându-l într-o listă a „Cenuşăreselor şi răţuştelor urâte” ale lui Beethoven.

Judecând după reacţia publicului prezent în Sala Mare a Ateneului Român pe 3 septembrie, acest Triplu Concert a fost o bucurie. Un triplu festin, dacă vreţi – căci i-a avut în centrul scenei şi al atenţiei pe trei dintre laureaţii ediţiilor trecute ale Concursului Internaţional George Enescu: violonista Anna Tifu (câştigătoarea ediţiei din 2007), pianistul Mihai Ritivoiu (premiul III, premiul special pentru cea mai bună interpretare a unei sonate de George Enescu şi premiul „Constanţa Erbiceanu” la ediţia 2011 a concursului) şi violoncelistul Valentin Răduţiu (premiul II în acelaşi an 2011).

Ascultându-i, ai pe rând un şir de revelaţii: Beethoven a iubit violoncelul – căci violoncelul conduce, pare-se, balul! Ba a iubit vioara! Ba pianul! Într-atât de vii, de inspirate par să fie părţile rezervate celor trei instrumente – iar compozitorul s-a aflat el însuşi la pian la repetiţiile şi la prima reprezentaţie a concertului, în mai sau iunie 1804, la palatul Prinţului Lobkowitz, apropiat al lui Beethoven şi susţinător financiar al acestuia.

Cum se-aude concertul din loja regală

La Bucureşti, la început de toamnă, concertului cel neglijat i s-a făcut dreptate – şi nici că se putea închipui o mai potrivită introducere pentru Concursul Enescu, alta decât aceea de a aduce în faţa spectatorilor această frumoasă echipă de solişti, excelent puşi în evidenţă de Orchestra Filarmonicii „George Enescu”, cu Horia Andreescu la pupitru.

Iar mie concertul acesta mi-a oferit prilejul să-mi joc jocul favorit – ce-a vrut să spună, oare, autorul? Ştiţi voi, ca-n comentariile literare din şcoala generală şi liceu, dar fără „sursele de inspiraţie” de-atunci... În mintea mea – a mea şi-a altora, desigur – muzica creează imagini; şi mi se pare minunat să încerci să reconstitui drumul creaţiei venind din partea opusă, dinspre receptor. Triplul Concert pentru pian, vioară şi violoncel a adus în faţa mea o grădină de primăvară, cu sunetele, bucuria, verdele, explozia unei asemenea grădini. Şi mă-ntreb ce-a văzut cu ochii minţii domnul din stânga mea, care-a ascultat cu-atâta atenţie violoncelul. Nici nu putea face altfel Philippe Müller: proaspăt sosit din Australia, de la o altă competiţie probabil, artistul născut în Alsacia evaluează anul acesta violonceliştii participanţi la Concursul Enescu, şi şi-a intrat deja în rol – la Universitatea de Muzică se desfăşoară etapa I a acestei secţiuni.

E drept, atunci când ajungi, nici tu nu ştii cum, în primul rând al lojei regale şi-asculţi concertul cot la cot cu o parte a juraţilor secţiunii Violoncel – Alexandra Guţu, Marin Cazacu, Mirel Iancovici, Philippe Müller – iei mina sobră a celor din jurul tău, şi-aproape că nu-ţi vine să respiri ca să nu faci vreo greşeală. Te contaminează însă modul lor de-a recepta concertul, urmărind anumite pasaje solistice cu implicare, cu mişcări hotărâte ale mâinii, ale capului, aşa că la final de concert dai şi tu din picior, cum faci de obicei. Şi nu trebuie să te mire dacă, la partea a doua, o doamnă te confundă cu un jurat şi-ţi cere voie, cu voce şoptită, să consulte programul din faţa ta: „May I...?”. You may.

Cupola Ateneului, ea însăşi o coroană

Îmi petrec primele minute ale părţii a doua ascultând tumultul de sunete al universului care se naşte – Orchestra Filarmonicii „George Enescu” interpretează în primă audiţie „Tektonum”, lucrarea cu care Sebastian Androne a câştigat Marele Premiu la secţiunea Compoziţie a Concursului Enescu, ediţia 2014 – şi mai fac ceva: îl caut, printre membrii orchestrei, chiar pe compozitor; ştiu că ar trebui să fie pe scenă, controlând volumul sintetizatorului. Dar nu, nu e: tânărul de 27 de ani a decis să rămână în public şi, din rândul 4, încremenit, concentrat, e numai urechi – şi controlează şi sintetizatorul.

De la înălţimea lojei, văd cea mai mare parte a mării de capete scufundată în poveste. Desigur, pentru vizitatorii ocazionali ai Ateneului „Tektonum” nu e o lucrare uşor de digerat şi, la final, vreo câţiva se grăbesc spre ieşire. Sunt puţini aceştia – majoritatea aplaudă cu convingere istoria muzicală a naşterii universului, efortul compozitorului şi al orchestrei; şi, invitat pe scenă de Horia Andreescu, Sebastian Androne aproape că nu-şi mai încape în piele. Ar ţopăi de entuziasm, dar rămâne sobru; se ridică doar ritmic pe vârfuri şi zâmbeşte bucuros. La finalul serii, când scena şi sala se vor fi golit, va fi înconjurat de forfota veselă a câtorva prieteni.

Seara se încheie cu poemul simfonic „Pini di Roma”, al lui Ottorino Respighi. E o lucrare de largă respiraţie, înălţătoare, a-toate-cuprinzătoare, ca şi coroanele generoase ale pinilor din parcurile Romei. Are un aer de film vechi, de Cinecittà, poemul lui Respighi – şi parcă şi miroase a pin în Sala Mare, şi parcă şi cupola Ateneului s-a tranformat, ea însăşi, într-o coroană bogată, din care se-aude ciripit de păsărele, pe tonalităţi diverse. În ultimele momente ale poemului, vezi, la propriu, cum cresc coroanele sub ochii tăi, cum se întind, se întrepătrund, pe orizontală, ramurile. Şi mai vezi cum braţele lui Horia Andreescu devin ele însele parte a întregului, a acestei coroane masive care acoperă cerul ca o umbrelă verde, stufoasă.

A fost cu-adevărat un tur de forţă pentru orchestră, pentru dirijor, pentru public programul acestei seri de gală – un program pe măsura ediţiei 2016 a Concursului Internaţional „George Enescu”: au trecut de preselecţii 196 de tineri muzicieni din 38 de ţări. Să înceapă, deci, Concursul!

ISTORII MUZICALE

„Psihosfera specială” din jurul Ateneului, în luna septembrie
Arimune Yamamoto şi pianele călătoare
Minunatele întâmplări ale lui septembrie: David Garrett la Ateneul Român
Pânza
Zubin Mehta şi istoriile Festivalului
Radu Lupu, la Ateneu, şi-un val de recunoştinţă şi de entuziasm
Baricada de la Ateneu