Prizonierii mistificării

Cu o săptămînă înainte de ziua naţională, în Casa Poporului din Bucureşti, construită la ordinul lor, Nicolae şi Elena Ceauşescu şi-au făcut din nou apariţia.

Nu în carne şi oase, bineînţeles, ci în tablourile din expoziţia deschisă la Muzeul Naţional de Artă Contemporană cu lucrările pictorului Ion Bitzan, un artist notoriu pentru producţia unui număr mare de tablouri care îi omagiau pe cei doi conducători comunişti. A fost printre primii artişti care de timpuriu a făcut din chipul lui Nicolae Ceauşescu emblema epocii comuniste de după anul 1965, cultul personalităţii, ajuns la cote insuportabile în anii 80, datorîndu-i-se în bună parte. Capodopera sa, cel puţin din perspectiva numărului de reproduceri în presa vremii şi în multele volume omagiale, este o lucrare de mari dimensiuni, semnată alături de artistul Vladimir Şetran, care îi reprezintă în mărime naturală pe soţii Ceauşescu de la brîu în sus, salutînd mulţimile din deschiderea capotei maşinii prezidenţiale.

Expoziţia despre care vorbim nu are însă scopul de a-l demasca, ca să folosim un cuvînt drag activiştilor  comunişti, în sensul în care am arătat pînă acum, ci mai degrabă de a-i „albi” biografia artistică pusă în slujba unuia dintre cele mai odioase regimuri comuniste ale Europei de est. Cu un titlu straniu în raport cu contextul de care am vorbit pînă acum, „Prizonierii Avangardei”, expoziţia este probabil prima de această anvergură care încearcă să demonstreze că unul dintre cei mai obedienţi şi privilegiaţi artişti ai epocii de aur practica de fapt o pictură subversivă iar ceea ce provenea în mare măsură din importuri, ca să numesc cu un eufemism preluarea unor teme şi mijloace artistice din spaţiul artistic internaţional, este livrat ca o probă de talent şi creativitate. Acest raport aparenţă şi realitate nu-i este într-adevăr străin pictorului Ion Bitzan. Biografia sa artistică este simptomatică pentru biografiile mai multor artişti din aceeaşi perioadă, care au urmat în mod deliberat un adevărat parcurs schizoid, respectiv practicarea unei picturi dedicate temelor dragi regimului comunist, pe de o parte, şi abordarea unui discurs artistic diametral opus, ce producea lucrări de aşa-zisă avangardă, pe de altă parte. Aflat din anul 1963 în conducerea Uniunii Artiştilor Plastici, Ion Bitzan a contribuit la crearea unor false imagini ale istoriei comuniste a României. Spre exemplu, un tablou din anul 1963 (reprodus pe afişul expoziţiei) care omagiază încheierea colectivizării, realizată cu preţul distrugerii părţii avute a ţărănimii tradiţionale prin asasinate, deportarea în Bărăgan sau muncă forţată la canalul Dunăre-Marea Neagră, oferă imaginea unui ţăran întins peste grînele dintr-un camion, exprimînd o posesie ce era în fapt iluzorie, pe măsura minciunii ideologice care a însoţit colectivizarea.

Lucrări de acest tip alternează cu ceea ce organizatorii expoziţiei au numit în pliantul, ce se obţine gratuit la intrare, un corpus de lucrări ce pot fi asimilate conceptualismului şi minimalismului internaţional. În fapt, acestea mimau direcţii ale artelor cu care artistul intra în contact fie prin revistele internaţionale de artă fie prin călătoriile pe care le realiza în lumea occidentală ca privilegiat al regimului. O înşiruire aiuritoare de curente pe care le-a imitat de-a lungul anilor pare a fi în textul pliantului proba unei opere impresionante. Trecerea doar în cîţiva ani de la minimalism la informal, de la geometrismul abstract la letrism, de la figurativ la gestualism, de la conceptualism la funcţionalism este dovada unei instabilităţi artistice care în cel mai bun caz poate fi asimilată oportunismului, trădat de tablourile dedicate cuplului dictatorial. Trebuie spus că aceste lucrări erau achiziţionate cu preţuri exorbitante pentru acea epocă la care se adăugau alte privilegii inaccesibile artiştilor care nu au acceptat jocul colaboraţionist.

În România, genul acesta de complicitate cu regimul comunist nu a avut nici o consecinţă după anul 1989. Dimpotrivă, unui artist ca Ion Bitzan, Muzeul Naţional de Artă al României i-a organizat în anul 1994 o mare expoziţie iar în anul 1997 acelaşi artist a reprezentat România la Bienala de artă de la Veneţia. Am văzut atunci expuse între lucrările de avangardă internaţională ale momentului lucrările sale, calchiate după unele notorii ale lui Anselm Kiefer, ce aduceau în prim planul celei mai importante expoziţii de artă contemporană pe unul dintre artiştii cei mai compromişi ai regimului Ceauşescu.

În mod surprinzător şi chiar cinic, expoziţia de la Muzeul Naţional de Artă Contemporană şi-a propus să acrediteze ideea că Ion Bitzan, deşi a fost unul dintre cei mai fervenţi pictori ai cultului personalităţii ceauşist, a practicat o pictură subversivă capabilă să transforme în contra-propagandă tablourile respective.

Pentru cei care am fost contemporani cu epoca respectivă, această perspectivă este dureroasă şi nu are o explicaţie plauzibilă. Chiar şi acum, la 29 de ani de la dispariţia modelelor acestora, tablourile cu Nicolae şi Elena Ceauşescu expuse în fosta Casă a Poporului îmi provoacă la propriu frisoane. Nu numai figurile lor de spectre reînviate mă înfioară ci şi faptul că spiritul acelei epoci, unul guvernat de mistificare şi violenţă, continuă să se manifeste şi acum.